Viaţa Economică, iulie-decembrie 1970 (Anul 8, nr. 27-52)
1970-09-18 / nr. 38
iHStglfinda economică Săptămînal editat de Societatea de Ştiinţe Economice din România SUMARUL numărul 38 din 18 septembrie 1970 ■ ECONOMIE NATIONALA — Contractele între întreprinderi Legături noi : furnizori-beneficiari de dr. D. Fundătură ^(pag. 3) — Metodologie uniformă, adaptabili,la specificul fiecărei ramuri de ing. Ştefan Constantinescu, adjunct al ministrului industriei metalurgice (pag. 5) — Ritm lent în finalizarea comenzilor de I. Dumitrescu — Cine taie nodul gordian ? de L. Ţintea, I. Bumbea ★ '•— Preţurile cu ridicata specialiştilor de M. Postelnic( pag. 6) în dezbaterea (pag. 7-11) • CONDUCERE ŞI ORGANIZARE — Centralele industriale : Definire mai precisă a cadrului de acţiune ing. D. Mihail (pag. 12-13) — O sugestie ce solicită o rezolvare tehnică ! Contabilizarea rapidă şi tehnică -prof. dr. Şt. Dumitrescu (pag. 14) Reflecţii: Din vale de la Rovine... de acad. Grigore C. Moisil (pag. 15) — Calitatea forţei de muncă şi modernizarea agriculturii de Constantin Grigorescu, Institutul de cercetări economice (pag. 16—17) ■ TEORII — IDEI — Analiza economică şi planificarea de Andrei Popper Şantier ştiinţific : dr. Sultana Sută-Selejan ■ ISTORIE ECONOMICA — Mari afaceri pe seama statului Capitalul bancar asaltează industria cărbunelui de prof. dr. V. Axenciuc (pag. 20) ■ ECONOMIE MONDIALA — Franţa : „Marile vacanţe“ — Africa : Continentul ţărilor „subproteinizate“ de M. Nicolae (pag. 21) România-Austria : — Personalităţi austriece despre colaborarea şi cooperarea cu România de D. Dragomirescu — Evoluţia unor relaţii economice tradiţionale de Gh. Marcu, director general adjunct, Alexandrina Grigorescu, cercetător principal I.S.C.E.I. (pag. 22) — Brno ’70. (pag. 23) Redactor șef : Gheorghe DOLGU Tiparul : întreprinderea Poligrafică „Informația" str. Brezoianu, nr. 23—25. 40 470 __________________. , |,|; . JU, , 1; , (pag. 18) (pag. 19) ^ ■ VIAJA RECLAMA MODERNIZAREA ÎNVĂŢĂMÎNTULUI ECONOMIC ÎNTÎLNIREA tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu cadre din învăţămîntul economic superior şi alţi economişti a scos în relief o dată mai mult importanţa ataşată de partid pregătirii cadrelor, în acest caz a cadrelor economice, preocuparea partidului pentru asigurarea tuturor premiselor indispensabile făuririi unei economii moderne. F. PERFECŢIONAREA învăţămîntului economic nu se vorbeşte prima dată. Numeroşi specialişti şi-au exprimat în această privinţă părerea, inclusiv în paginile revistei noastre. Au fost puse în aplicare măsuri şi nu se poate spune că ele nu ne-au dus spre mai bine, deşi nu se poate nega că lacunele absolvenţilor acestui învăţămînt mărturisesc în continuare de lipsurile lui. Întîlnirea de lucru de la Comitetul Central este, într-un fel, o continuare a preocupărilor din ultimii câţiva ani, dar cu semnificaţia deosebită că orientează nu numai spre o intensificare a acestor preocupări, ci şi spre o abordare calitativ nouă, spre o abordare a problematicii perfecţionării învăţămîntului superior, proprie epocii noastre de revoluţie tehnică ştiinţifică, spre o abordare rezultată din exigenţele procesului de construcţie în care suntem angajaţi astăzi, din accentele pe care le punem pe modernizare, pe calitate şi eficienţă. Este limpede că dacă vrem să avem specialişti capabili să conducă în chip nou, să gîndească în chip nou, să facă într-adevăr ceea ce se cheamă economic, trebuie să ne îndreptăm privirile spre şcoală, să-i acutizăm la maximum sensibilitatea la nou, la solicitările vieţii, s-o integrăm cit mai strîns în mecanismul economic, în procesele construcţiei, în procesele transformării ştiinţei într-o forţă de producţie directă. Cum spunea secretarul general al partidului, trebuie să transformăm învăţămîntul economic într-un factor activ al pregătirii unor cadre cu o înaltă calificare profesională, capabile să dea soluţii optime problemelor complexe pe care le ridică producţia, întreaga viaţă economică a ţării, să lupte pentru înlăturarea a tot ceea ce frînează mersul înainte, să fie promotoare consecvente ale noului, ale creşterii eficienţei economice in toate sectoarele, să se preocupe de punerea în valoare a tuturor rezervelor, să organizeze în bune condiţii activitatea întreprinderilor, a unităţilor de producţie in care lucrează. Avem datoria să reflectăm mai profund asupra legării învăţămîntului de practică. Să asigurăm în fapt locul cuvenit însuşirii cunoştinţelor tehnice şi economice necesare pentru rezolvarea în deplină cunoştinţă de cauză, cu maximă competenţă, a problemelor economice. Aceasta impune desigur o regindire a locului pe care diferitele forme de pregătire a specialiştilor economişti îl au în reţeaua învăţămîntului economic şi tehnic, după cum impune o regindire a structurii programelor, astfel încît cunoştinţele practice să-şi dobîndească ponderea cuvenită. Cultura economică generală este, desigur, indispensabilă specialistului, dar problemele concrete nu pot fi rezolvate corespunzător, cu o bună cultură generală, însă fără o temeinică pregătire de specialitate. Desigur, în considerarea acestei probleme vor putea fi utilizate o serie de mari „rezerve interne“, de fapt eliminarea anomaliilor rezultate din proliferarea secţiilor, catedrelor şi disciplinelor de predare, din interferenţe şi repetări inutile. Astfel problematica actuală a economiei va putea şi va trebui să pătrundă larg în procesul de formare, şi nu în maniera descriptivistă, a referirilor — lipite — la ultimele documente ci prin axarea procesului însuşi pe însuşirea cunoştinţelor şi deprinderilor necesare. Bineînţeles, că totul presupune o continuă osmoză — astăzi destul de slabă — între verigile vieţii economice şi învăţămînt, atît prin prezenţa specialiştilor practicieni la masa conferenţiarilor, prin aducere în dezbatere a unor situaţii reale, cît şi prin asistenţa pe care prin definiţie învăţămintul superior trebuie să o acorde economiei. In sfirşit. Se pare că a venit timpul ca practica în producţie să fie debarasată de formalismul ce o caracterizează adesea, să fie organizată în asemenea perioade, în asemenea forme, pe asemenea durate, în asemenea unităţi, încât să ajungă cu adevărat un obiect de Învăţământ cu o înaltă eficacitate în cadrul procesului de formare. Aceasta va contribui la scurtarea procesului de ani şi ani al adaptării absolvenţilor la condiţiile reale ale locului de muncă în care au fost repartizaţi, la atingerea, în termene mult mai scurte, a „parametrilor proiectaţi“ în ceea ce priveşte aportul pe care societatea îl reclamă de la ei. Modernizarea hotărîtă a învăţămîntului economic înseamnă drum larg disciplinelor noi, dimensionarea ponderii lor în raport direct cu importanţa pe care cunoştinţele respective le au în asigurarea unei gestiuni raţionale, a unei conduceri eficiente, înseamnă ca metodele moderne de calcul şi analiză să fie un obiect de cultură economică generală, ci instrumente însuşite temeinic, utilizate larg în cursuri, în exerciţiile pregătitoare pentru activitatea reală pe care practicantul sau absolventul o va desfăşura în întreprindere. Această orientare înseamnă reconsiderarea conţinutului disciplinelor „vechi“ care şi ele trebuie să fie axate pe, îmbibate cu, structurate în furna utilizării largi a metodelor celor mai înalni de analiză şi de calcul. Această orientare înseamnă şi reevaluarea rolului limbilor străine, care tratate altfel decit ca obiect de cultură generală, ca dexteritate, trebuie să ajungă să constituie pentru student încă din primii ani de studiu un instrument indispensabil al lărgirii orizontului profesional. Ştim că va trebui să acţionăm energic pentru ridicarea formelor şi metodelor de instruire la nivelul experienţei universitare celei mai valoroase, pe linia tradiţiilor bune ale şcolii superioare româneşti, dar şi în spiritul a ceea ce pedagogia modernă a impus ca eficient în ultimele decenii. Aici se ridică şi problema reconsiderării rolului cursului şi a ponderii lui în procesul instructiv-educativ, astfel ca de la repetarea — pe care astăzi se pune un accent principal — a manualelor şi prelegerilor multiplicate, să trecem la un sistem de prelegeri care să orienteze, să ofere material de reflecţie, să aprofundeze anumite laturi şi aspecte ale fenomenelor analizate. Aici se ridică şi problema sporirii ponderii activităţilor practice, bazată pe folosirea largă a metodei cazurilor — pe cit se poate alcătuite pe date reale —, a metodei simulării etc. Putem şi trebuie să punem un accent mai mare, cu mult mai mare pe munca independeni a studentului, pe organizarea de seminarii care reprezinte nu meditaţii, nu verificări de tip şcană medie, ci veritabile dezbateri, bine pregătite, interesanţi, pasionante. Aici se ridică şi problema unei îndrumări a studenţilor mult mai directe, mai ample, mai sistematice. Un „tutore“, care pe tot parcursul anilor de studiu, urmăreşte şi îndrumă pe student, ii dă teme de studiu, dezbate cu el rezultatele acestor studii poate avea, aşa cum arată experienţa altor state, o influenţă de neînlocuit asupra formării profesionale, ştiinţifice şi morale a viitorilor specialişti. Celui care consemnează aceste reflecţii i s-a spus nu odată de către diverşi interlocutori, inclusiv studenţi că în universităţile britanice, de pildă, cel mai greu moment pentru student în cursul anului este săptămînala întîlnire cu „tutorele“, efortul cerut pentru a-şi apăra concluziile în faţa analizei critice a acestuia. Un moment greu, dar şi dintre cele mai utile. Intre ideile reliefate cu pregnanţă în întîlnirea de acum cîteva zile se numără şi necesitatea unor eforturi perseverente pentru ridicarea pregătirii cadrelor didactice, pentru sporirea rolului lor. Au fost evocate căi şi mijloace de mai operativă situare a lor la confluenţa marilor probleme ale vieţii noastre economice, de împrospătare şi îmbogăţire continuă a cunoştinţelorlor. întîlnirea cu secretarul general al partidului ne-a lăsat o problematică bogată, un preţios material de reflecţie în vederea perfecţionării substanţiale a învăţămîntului economic şi, mai presus de orice, ne-a insuflat tuturor celor ce îndeplinim nobila misiune a formării tinerei generaţii de specialişti hotărîrea de a ridica şcoala economică superioară românească, în general universitatea românească la nivelul rolului deosebit de important pe care i-l rezervă partidul. O şcoală nu în exteriorul societăţii, ci în interiorul ei, organic integrată în întreaga ei viaţă; o şcoală care să răspundă cît mai exact comenzii sociale , o şcoală care să fie nu numai şcoală, ci un sistem de centre de unde să iradieze concepţii şi gîndire inovatoare, să pornească impulsuri spre nou către toate compartimentele activităţii noastre — aceasta ne cere partidul şi în această direcţie ne vom orienta priceperea, fantezia, energia. Gheorghe DOLGU D