Viaţa Românească, 1970 (Anul 23, nr. 1-12)

1970 / nr. 2

Un fantastic explicabil în între­gime prin cauze naturale se mai poate numi fantastic ? El intră mai de­grabă în categoria extraordina­rului şi a neobişnuitului, fără nimic care să nu poată fi dezlegat. Acest fel de fantastic, destinat să producă frică şi nelinişte, a fost cultivat încă de multă vreme şi tradiţia lui este veche. Fondatoarea acestui fan­tastic, pe care l-aş numi mai bine senzaţional, este scriitoarea engleză Ann Radcliffe (1764—1823). In ro­manul său Misterele din Adolpho (1794) toate întîmplările misterioase şi înfricoşătoare care dau, atunci cînd se produc, o impresie de mi­raculos, de nefiresc, se dovedesc la sfîrșit că au fost doar iluzii pro­vocate de spaima de supranatural a unora dintre personajele romanu­lui ; întîmplările misterioase, fap­tele stranii se explică prin cauze naturale. Ann Radcliffe este clasi­cul literaturii senzaţionale şi într-o privinţă şi al literaturii fantastice, într-atîta cît aceasta are de scop să inspire spaimă şi nelinişte — adică într-o măsură mare, astăzi din ce în ce mai mare. Ca mulţi clasici autoarea Misterelor din Adolpho şi a celuilalt mare roman al său, Italianul sau Confesionalul penitenţilor negri, este rar pome­nită şi încă şi mai rar citită. S-a luat obiceiul să se spună că pro­cedeele sale sunt învechite, că efec­tul de surpriză e provocat cu nai­vitate puerilă, ş.a.m.d. Nu-i chiar aşa. De la Arm Radidlifife au rămas cîteva elemente de senzaţional şi de fantastic, deloc învechite. De exemplu, clădirea veche, aşezată în locuri pustii, departe de oameni, cu cotloane şi tainiţe şi care dă fio­rul misterului. In Introducerea în poezia lui Ed­gar Allan Poe (Scriitorul şi arta lui, Edit. p. lit. 1968) am comparat so­sirea Emiliei, eroina Misterelor din Udolpho, la castelul Udolpho, cu sosirea povestitorului la casa lui Usher. Clădirea sinistră apare, cum am văzut, în povestea lui Lovecraft. O găsim în multe povestiri fantas­tice, scrise în cea aproape o sută și optzeci de ani care au trecut de la romanul Annei Radcliffe. Una din cele mai impresionante poves­tiri ale lui Hoffmann se intitulează Casa pustie. Să amintesc dintre po­vestirile epocii noastre Le bruit du moulin de Marcel Béalu. Persona­jul care povesteşte a moştenit de la tatăl său, savant biolog, o har­dughie veche, care a fost cîndva moară de apă, dar care de multă vreme şi-a pierdut destinaţia de la început. Biologul îşi instalase aici laboratorul, în care studia „coordi­­narea dinamică în haosul molecu­lar, sporirea ţesutului viu, multi­plicarea protoplasmei“, în subsolul morii, unde altădată era roata, sa­vantul a adunat ca într-o „adevă­rată zăcătoare de fermentaţie“, re­zultatul cercetărilor lui (...) masă gelatinoasă nesăturată, înarmată cu lungi şi subţiri filamente mobile, schelet, suplu, tentacule ce prolife­rează fără încetare, dar fără creer. Totul, numai o gură, sau mai de­grabă aglutinarea a mii de guri ce se înoiesc necontenit, cu lente di­gestii urmate întotdeauna de creş­teri neprevăzute“. Fantasticul aces­tei povestiri atinge, după cum ve­dem, ceea ce pînă nu de mult, purta numele de literatură de anticipaţie, iar astăzi Se numeşte ştiinţă-ficţiune * 87 eseu

Next