Viaţa Românească, 1970 (Anul 23, nr. 1-12)
1970 / nr. 2
Un fantastic explicabil în întregime prin cauze naturale se mai poate numi fantastic ? El intră mai degrabă în categoria extraordinarului şi a neobişnuitului, fără nimic care să nu poată fi dezlegat. Acest fel de fantastic, destinat să producă frică şi nelinişte, a fost cultivat încă de multă vreme şi tradiţia lui este veche. Fondatoarea acestui fantastic, pe care l-aş numi mai bine senzaţional, este scriitoarea engleză Ann Radcliffe (1764—1823). In romanul său Misterele din Adolpho (1794) toate întîmplările misterioase şi înfricoşătoare care dau, atunci cînd se produc, o impresie de miraculos, de nefiresc, se dovedesc la sfîrșit că au fost doar iluzii provocate de spaima de supranatural a unora dintre personajele romanului ; întîmplările misterioase, faptele stranii se explică prin cauze naturale. Ann Radcliffe este clasicul literaturii senzaţionale şi într-o privinţă şi al literaturii fantastice, într-atîta cît aceasta are de scop să inspire spaimă şi nelinişte — adică într-o măsură mare, astăzi din ce în ce mai mare. Ca mulţi clasici autoarea Misterelor din Adolpho şi a celuilalt mare roman al său, Italianul sau Confesionalul penitenţilor negri, este rar pomenită şi încă şi mai rar citită. S-a luat obiceiul să se spună că procedeele sale sunt învechite, că efectul de surpriză e provocat cu naivitate puerilă, ş.a.m.d. Nu-i chiar aşa. De la Arm Radidlifife au rămas cîteva elemente de senzaţional şi de fantastic, deloc învechite. De exemplu, clădirea veche, aşezată în locuri pustii, departe de oameni, cu cotloane şi tainiţe şi care dă fiorul misterului. In Introducerea în poezia lui Edgar Allan Poe (Scriitorul şi arta lui, Edit. p. lit. 1968) am comparat sosirea Emiliei, eroina Misterelor din Udolpho, la castelul Udolpho, cu sosirea povestitorului la casa lui Usher. Clădirea sinistră apare, cum am văzut, în povestea lui Lovecraft. O găsim în multe povestiri fantastice, scrise în cea aproape o sută și optzeci de ani care au trecut de la romanul Annei Radcliffe. Una din cele mai impresionante povestiri ale lui Hoffmann se intitulează Casa pustie. Să amintesc dintre povestirile epocii noastre Le bruit du moulin de Marcel Béalu. Personajul care povesteşte a moştenit de la tatăl său, savant biolog, o hardughie veche, care a fost cîndva moară de apă, dar care de multă vreme şi-a pierdut destinaţia de la început. Biologul îşi instalase aici laboratorul, în care studia „coordinarea dinamică în haosul molecular, sporirea ţesutului viu, multiplicarea protoplasmei“, în subsolul morii, unde altădată era roata, savantul a adunat ca într-o „adevărată zăcătoare de fermentaţie“, rezultatul cercetărilor lui (...) masă gelatinoasă nesăturată, înarmată cu lungi şi subţiri filamente mobile, schelet, suplu, tentacule ce proliferează fără încetare, dar fără creer. Totul, numai o gură, sau mai degrabă aglutinarea a mii de guri ce se înoiesc necontenit, cu lente digestii urmate întotdeauna de creşteri neprevăzute“. Fantasticul acestei povestiri atinge, după cum vedem, ceea ce pînă nu de mult, purta numele de literatură de anticipaţie, iar astăzi Se numeşte ştiinţă-ficţiune * 87 eseu