Vremea Nouǎ, iulie-septembrie 1969 (Anul 2, nr. 423-501)

1969-09-12 / nr. 486

PAGINA 2 C­asele de cultură și-au definit de mult rosturile, și-au con­turat un profil distinct. După ce îndepliniseră și rolul de foruri metodice pentru căminele culturale de pe o anumită rază teri­torială, oferind în cele mai multe cazuri exemplul pozitiv al acțiunilor de ținută, casele de cultură, în con­textul noii împărțiri teritorial-adminis­trative, nu mai răspund decît de viața spirituală a unei localități ur­bane. Dacă, cu cîtva timp în urmă, activul caselor de cultură răspundea de cîteva zeci de comune, acum, a­­proape aceiași oameni trebuie să se ocupe numai de organizarea mani­­festărilor din oraș, de îndrumarea me­todică a formațiilor artistice, de ini­țierea unor acțiuni de educație ce­tățenească pe plan local. Referindu-ne la județul Vaslui, este firesc ca, după un timp, fiecare din aceste instituții (din Vaslui, Bîrlad, Huși și Negrești), cu atribute multiple pentru viața culturală a orașului, im­plicit a județului, să-și înscrie preg­nant în conștiința oamenilor o anume personalitate, să-și definească liniile proprii, deosebite de cele ale insti­tuțiilor similare. Așezămîntele de cultură de acest gen trebuie să ofere locuitorilor din oraș manifestări variate, diferențiate, îmbinind, în cel mai înalt grad posi­bil, utilul cu plăcutul, urmărindu-se astfel, instruirea masei de oameni ai muncii, educarea și destinderea aces­tora, prin intermediul valorilor spiri­tuale, transformarea, la un­ moment dat - cu cîștiguri de ambele părți - a consumatorului de cultură și în cre­ator de bunuri culturale. Pentru îm­plinirea cerințelor însă, e necesar să se creeze un ansamblu de acțiuni, de manifestări cultural-artistice, cu o ți­nută corespunzătoare etapei actuale, este necesară formarea, deci, a unei personalități proprii. încercările reușite, în sensul discu­tat, au fost făcute de către casele de cultură din Bîrlad și Huși, care fac deplasări de formații în împreju­rimi, iar în cercurile literare și plas­tice (Bîrlad) sînt invitați să participe și creatorii din comunele învecinate. Necesitatea unei personalități dis­tincte a caselor de cultură nu tre­buie înțeleasă în mod dogmatic. în­lăturarea continuă a formelor ce nu mai corespund, îmbogățirea ansam­blului de activități cu elemente noi, susceptibile de rezultate bune, căuta­rea perpetuă a formelor inedite și mo­bilizatoare, apte să intereseze, vin ori­­cînd în întîmpinarea cerințelor publicu­lui, avid de cultură. Pentru realizarea scopului, la îndemîna activului cultural stau posibilități multiple. Cînd spunem activul cultural, ne gîndim, desigur, și la colectivul de sprijin al casei de cul­tură, format din corpul de lectori și conferențiari recrutați din cei mai buni intelectuali ai orașului, ne gîndim la membrii cercurilor și formațiilor artistice, la toți care vin în contact direct cu instituția culturală respectivă. Acțiunile organizate trebuie să poarte pecetea creației, iar cei care le-au zămislit — să aibă convingerea că prezintă o a­­utentică premieră culturală. Prin contrast cu cerințele impuse de ritmul actual al dezvoltării conștiinței și a nivelului de cultură al maselor, la unele case de cultură se manifestă un oarecare dezinteres în ceea ce privește calitatea manifestărilor, o stare de a­­patie, de inerție în realizarea acțiu­nilor. De pildă, în programul de acti­vități pe luna august, al Casei de cul­tură din Vaslui, majoritatea manifestă­rilor o constituie conferințele și expu­nerile, care au fost mai mult sau mai puțin ținute de către activul salariat al instituției, iar ponderea „acțiunilor" au alcătuit-o programele de club, ca și cum prin jocul de table și biliard facem educație cetățenească. Și­ apoi, ne în­doim ce fel de expunere pe temă e­­conomică poate să facă un profesor de literatura română. Nu ar fi fost mai nimerit ca expunerile pe teme econo­mice să fie ținute de către un econo­mist ? Nu mai vorbim de monotonia programului, lipsit de varietate tema­tică. In acest fel, nu putem vorbi, nici­decum, de personalitatea unei case de cultură, în cadrul căreia nu se distinge nimic deosebit, în afară de o forma­ție de muzică ușoară. Insă, cu o floare nu se face primăvară. Eforturile activiștilor de la Casa de cultură din Bîrlad și Huși se înscriu pe linie formării unui profil personal al instituției, eforturi care se cer însă am­plificate. Formațiile artistice ale Casei de cultură din Huși dau spectacole reușite în satele din împrejurimi, ur­mărind, totodată, și un alt aspect, de­loc neglijabil, acela al creării unor fonduri extrabugetare, atît de utile in­stituției. Pentru a oferi manifestări cultural­­artistice capabile să intereseze, e ne­voie de o sondare a opiniei publice, care poate fi făcută sub forma unor anchete sociologice, cît și prin interviuri luate publicului asistent, imediat după desfășurarea unor acțiuni.. Se pot folosi și chestionare scurte răspîndite în sală, urmărindu-se realizarea sugestiilor și pă­rerilor celor prezenți. O casă de cultură nu va putea să organizeze niște acțiuni temeinice, de amploare, dacă nu există și colabo­rarea, despre care se vorbește foarte mult, cu alte instituții din oraș. Iniție­rea unor cicluri de manifestări, a unor spectacole de anvergură, atragerea u­­nui public diferențiat, acțiuni făcute îm­preună cu diferite organizații de masă din oraș, cu școlile, pot duce la certe rezultate pozitive. Organizarea unor acțiuni prin folosi­rea mijloacelor moderne audio-vizuale (discul, banda de magnetofon, filmul, reproducerile plastice, creațiile originale ale cercurilor artistice, diafilmul, foto­grafia etc.), îmbinarea diverselor moda­lități artistice de prezentare pot crea o atmosferă propice recepționării ac­tului cultural-artistic, contribuie într-o măsură considerabilă la ridicarea tonu­sului afectiv al publicului. Nu putem încheia părerile noastre, fără să amintim de mijloacele adec­vate de difuzare și popularizare a ac­țiunilor întreprinse de invitare a oame­nilor la casa de cultură, prin afișul estetic, prin stațiile de radioficare. VASILE IANCU Nevoia de personalitate a unui for de cultură .W WW W W WWW W W W W W WWWA/W/W W W W W WWWS 1 ...Acest geniu bun“ de­ntr-una din după-a­­miezile acestui... to­rid început de sep­tembrie, un tinăr tipograf mă surprin­­să cinci sublinieri pe cartea lui Marcelle Auclair „Via­a lui Jean Jaurès (sau Franța dinainte de 1914) ediție prescurtată a­­părută la noi in editura politică. Isteț și avid de cunoaștere, colaboratorul de fiecare zi mă iscodește, discret, in legătură cu pre­ferința, cu motivul pentru care citesc (cu... regreta­bilă intirziere) acest. .. .roman“. I-am răspuns cald, prie­tenește, folosind vorbele scriitorului Dumitru Almaș, prefațatorul respectivului volum , o citesc pentru că „o carte despre Jean Jaurès — una dintre per­sonalitățile remarcabile ale Franței din epoca moder­nă, adevărat tribun popu­lar, neobosit militant so­cialist, luptător căzut la datorie în bătălia pentru salvarea omenirii de orori­le măcelului mondial din 1914 — este o carte des­pre un om a cărui viață și operă aparțin nu numai poporului francez, ci și tutu­ror popoarelor lumii.“ In ziua aceea se împli­neau, exact, 110 ani de la nașterea lui Jean Jaurès, curajos om politic, ziarist pasionat, de măiestrie, genial vocație, de orator, unul din cele mai sonore glasuri ale Franței, istoric francez care aborda compe­tent problemele mari, depu­tat de neșovăielnică vehe­mentă, luptător de barica­dă Împotriva militarismu­lui, Înflăcărat sprijinitor al păcii, om care a preferat tuturor avantajelor nenu­mărate ce i se ofereau: fidelitatea, devotamentul, atașamentul pentru cauza proletariatului. Jertfă a propriei măreții, a tenacității sale pacifiste, Jaurès, asasinat de reac­­țiune, a căzut, acum 55 de ani in pragul unui război, a care „de amîndouă părțile fost un război impe­rialist". E drept că așa cum su­blinia Atanase Joja in august, 1937, în paginile revistei lui progresiste „Re­porter“, „lupta și sacrificiul lui Jaurès, voința de pace a popoarelor, neorganizată concret — n-au împiedicat războiul. Dar ele n-au ră­mas sterpe. Prin proporții­le ei epice, lupta pacifi­stă Condusă de Jaurès a căpătat o incomparabilă putere de sugestie asupra maselor. Tocmai de aceea in peisajul ideologic de azi .Chipul său străjuiește orizontul mulțimilor. Jau­rès (la 110 ani de la naș­tere și la 55 de la jert­fă) nu poate fi uitat în e­­poca adeziunii largilor mase, în lupta concretă, activă pentru pace, orga­nizată potrivit condițiilor specifice timpului nostru“. Nicicînd nu poate fi uitat Jaurès, tribun care ia pagi­nile presei, în adunările pu­blice, în incinta parlamen­­tului francez, la întruniri­le internaționale de la Băle, Bruxelles și Berlin, a aver­tizat, a demascat „tainele" cu care imperialiștii încon­jurau pregătirile primului război mondial,­­ Cu drept cuvînt preciza Jean Jaurès : „Capitalismul poartă în sine războiul, tot așa cum norii negri poar­tă furtuna“. „In momentul cînd sîntem­ amenințați de asasinat și sălbătăcie — afirma Jaurès — nu mai există decit o singură șansă de a menține pacea și a salva civilizația: proletariatul să-și unească toate forțele, toți proletarii francezi, englezi, germani, italieni, ruși; noi cerem a­­cestor mii de oameni să se unească, pentru ca inimile lor care bat la unison să înlăture oribilul coșmar“. Iar cu puține zile Înaintea momentului tragic, într-o încercare supremă, „intr-un suprem efort“, Jaurès lan­sează din nou permanenta lui chemare, glorioasa pa­gină a vieții sale: „Trebuie să folosim cu o forță înze­cită zilele și orele care ne-au mai rămas pentru a demasca crimele puse la cale". Iată, în acest peisaj ideo­logic, și teribilul avertis­ment : „Dacă întreaga Eu­ropă nu înțelege acum că adevărata forță a statelor nu mai constă în orgamul cuceririlor și brutalitatea o­­presiunii, ci în respectarea libertăților, in grija pen­tru dreptate și pace. Europa va rămine un abator in care singele vitelor se va amesteca cu sîngele măce­larilor“. După cum se știe avertis­mentul inflăcăratului patriot francez și fruntaș al pro­letariatului internațional n-a fost ascultat. Ba și mai tra­gic, și mai condamnabil, el n-a servit de invățămînt nici mai tîrziu. Cînd la 1 septembrie 1939 izbucnea o nouă teribilă calamita­te — cel de-al doilea răz­boi mondial — „cea mai mare conflagrație militară din istoria omenirii". La 30 de ani de atunci, în lumina ideologică a pei­sajului jauresian, credem că „nu există năzuință mai fierbinte decit aceea ca un nou cataclism să nu se mai repete“. Ca și autorii „editoria­lului“ din ziarul Soluteia, apărut cu prilejul îm­plinirii a 30 de ani de la izbucnirea celui de al doilea război mondial, credem că „asigurarea unei securități reale în Europa — invățămînt de prim or­din dedus din experiența istorică a celor două războa­ie, ambele pornite din Eu­ropa, — a devenit un de­ziderat major al pop­oare­lor continentului și un o­­biectiv primordial al luptei generale pentru pace". Profund actuale și arză­toare, nobilele idei ale lui Jaurès „... acest geniu bun“, cum 1l numea Rou­­main Rolland — se înca­drează perfect in peisajul ideologic al partidului și sta­tului nostru care militează consecvent și vigilent în fron­tul de întărire al unității clasei muncitoare, în lupta pentru drepturi și libertăți democratice, pentru cauza socialismului, pentru cau­za păcii, pentru cauza secu­rității și cooperării inter­naționale. VALER MITRU VREMEA NOUA # Vedere din Bîrlad, luată de pe hotelul O.N.T. Foto , V. Botoșanu Instantaneu de la biblioteca orășenească Vaslui. έ­n fiecare zi, strig de­­ trei ori în gura mare: " „Trăiască vacanța !", Că tare-i bine în va­canță. Lunile trec, lea­fa merge, slavă domnului, n-am ce mă plînge. De-ar fi măcar 12 vacanțe pe an ! Dar, să vă spun drept, că nu am ce ascunde, mă mul­țumesc și cu una care vine oficial 3 luni, pentru că eu o mai lungesc cît pot. Pînă vin­zi de la județ pentru control și îndrumare. Atunci mai fac o pauză de vreo două zile, întocmesc frumu­șel un plănuț în care prevăd mai multe acțiuni. Ca să fie mai bogat, zilele cînd ele vor avea loc, cine va răs­punde, că doar sintem­ 11 în consiliul de conducere al căminului cultural din Laza, și apoi îl pun cu grijă în dosar, iar dosarul în dulap, uncui, pun cheia în buzunar, și gata, intru din nou în va­canță. Mai vin ei, oamenii la cămin, mai se întreabă ei de ce și pe dincolo, adi­că de ce e atîta liniște, de ce nu se mai organizează cite ceva, așa cum se obiș­nuia într-o vreme, dar se pare că țin la mine, la odih­na mea și nu vor să mă supere. Ce oameni cumseca­de ! Chiar dacă ridică une­ori problema într-o ședință sau la Consiliul popular, nu le reproșez că tot nu se ia nici o măsură împotriva mea, adică pentru intensifi­­carea muncii culturale. Așa că eu îmi continui vacanța în liniște și pace. In­­ liniște și pace pentru că am aco­periri , scriptele să trăiască ! Planuri ca ale mele, nu prea știu să se mai facă pe undeva. Și dacă am un do­sar complet, cu planuri pe luni, bine încopoiate, sem­nate și parafate, înseamnă că pot să-mi văd­ de vacan­ță pînă la comanda de stat ! Nu degeaba strig eu dimi­neața, la prînz și seara: „Trăiască vacanța !“. Dar ce zic, parcă numai eu benefi­ciez de vacanță ! Mai sînt și cadrele didactice din co­mună și cei vreo 7 membri din consiliul de conducere al căminului care tot nu fac nimic pe linia muncii cul­turale. Am zis, am zis ! Nu mai pot retrage cuvintele, chiar dacă am divulgat ne­păsarea lor față de sarcini­le ce le revin în domeniul muncii culturale. Voiam doar să spun că și ei s-au convins de binefacerile va­canței. Atît. Știu că nici Ion Lupu, inginerul agronom de la C.A.P. Laza, nici Nicolae Șerban, medic veterinar, nici Vasile Enache, președintele cooperativei de consum, toți din consiliul de conducere al căminului, nu-mi vor lua afirmația drept... critică, că nici învățătoarele Anetei Constantinescu și Victoria Pricop din satul Teișorul, care au plecat pentru a-și face vacanța în altă locali­tate, nu se vor supăra pe mine. Nici nu au de ce ! Am spus un adevăr curat I in aqua forte Dacă aș fi menționat că nici atunci cînd sînt în sat nu prea dau pe la căminul cul­­tural, atunci, da, ar fi în­semnat că le-am tulburat zi­lele liniștite ale vacanței în care se află, nici eu nu mai știu de cînd. Așa că e mai bine s-o lăsăm baltă. Nu știu însă pînă cînd treburile vor merge astfel. Pentru că oamenii zic, din ce în ce mai insistent, că prea s-a lungit vacanta asta la că­minele culturale din comu­nă, că prea duc o viată tih­nită in vacanta asta, plătită cu bani grei. Și s-ar putea ca vorbele lor să ajungă și pe la Comitetul județean pentru cultură și artă. Și a­­tunci ce-o să mă fac ? Nu s-a dus dracului vacanța ? Pînă atunci, însă, tot Vic­­tor Cozma mă numesc, tot directorul căminului cultu­ral din Laza sunt și tot eu încasez, lunar, salariul. Ce ? Nu-mi asum și numai pen­tru asta o mare răspundere? Pt. conformitate, G. LAURENȚIU Trăiască vacanța! Diletantismul — o barieră... (continuare la pag. a 3-a) de-a dreptul greșită, în unele cazuri se spune, cam așa, suc­cint și cu garanție : „E un bă­iat bun. L-am auzit vorbind și a fascinat sala", uitîndu-se că acuratețea limbajului, tonusuri­le și logica frazelor nu pot de­fini integral personalitatea, tot așa cum o singură acțiune reu­șită nu poate garanta un în­treg viitor strălucit. Cînd se con­stată că de fapt aceasta a fost numai o impresie iar omul per­severează în aceleași sau în mai mari insuficiențe care frînează munca, de undeva, din apro­piere de rațiune, se aude gla­sul îngăduinței adăugind : „A greșit, dar fiindcă e tot băiat bun, îl vom ajuta să iasă din încurcătură". Pentru ieșirea din încurcătură însă nu se apelea­ză întotdeauna la a-l trage se­ver la răspundere, ci se mo­bilizează alte forțe, și în toate cazurile celui incompetent rămîne doar zbaterea superfi­ci­cială, simularea că n-a știut că și el poate deveni deștept. Oare în acest mod se va reuși mărirea răspunderii și a competenței sau se va întări convingerea celui vinovat că toate păcatele lui vor fi ier­tate, iar greșelile i se vor re­para îngăduința și toleranța prin eforturile altora ? Cred că așa se ajunge la o imunizare și o sterilizare a răspunderii, a spiritului de căutare, predispu­­nînd pe mai sus nenumitul la comoditate. A absolvi o formă de in­strucție — o școală sau un in­stitut, nu înseamnă a certifica deplin și definitiv prin diploma obținută competența în viața socială. Orice cetățean nu tre­buie să-și hrănească iluzia „de­­săvîrșitului", să nu strîmbe na­sul la noutate, sau, cînd socie­tatea și cunoașterea impun noi valori, el să încerce apărarea celor pe care timpul le-a de­pășit, le-a făcut inutile. A te ține de tradiții nu înseamnă a repudia sau a ocoli adevărurile contemporane, nu înseamnă a te zidi între canoanele deprin­derilor și cunoștințelor dobîndi­­te pe una sau alta din trep­tele vieții și ale cunoașterii, Iată de ce printre „negativele" psi­­ho-intelectuale care devin im­permeabile înaintării, se nu­mără și incompetența. Ea iși are originea într-o neglijare to­tală sau parțială față de pro­pria pregătire și față de înda­toririle sociale, este generată de o falsă conștiință și înțele­gere a mersului lumii. Unii in­divizi se „solidifică" de prea multă mulțumire de sine și con­tinuă să trăiască cu pospaiul de cunoștințe pe care le-au că­pătat cîndva, considerînd că funcția creează omul și nu că aceasta este o necesitate crea­tă și onorată de om. Deși noul îi bombardează crusta din toa­te părțile, incompetența devine imună, amputează aripile ela­nului creator și îl transfor­mă într-un pensionar care-și fu­mează pipa în liniște. Incom­petența plantată în grădinile publice comite mari greșeli de ortografie socială, iar cînd este solicitată să soluționeze anu­mite probleme de viață, răsco­­lește-n biblioteci, caută-n me­morie, trimite la alții, pune în mișcare un întreg agregat de energie și bunăvoință. Insă pînă la urmă incompetența își de­clină competența sub un fals, dar onorabil motiv și, arun­­cînd o privire în „vidul" func­ției, maschează depersonalizarea și schimbă „andrisantul" pro­blemei pe care trebuie s-o re­zolve. In asemenea cazuri avem de-a face cu oameni artificii, care nu numai că nu întreprind vreo acțiune, dar nici măcar să greșească nu știu. Există deci funcția fără om sau o funcție competentă ocupată de un om incompetent, ceea ce nu e alt­ceva decît un mijloc de risipă pentru societate, care, mai de­vreme sau mai tîrziu sancționea­ză pe vinovați. Incompetența este declinul competenței și ea nu se opune, nu contrazice, ci neagă, igno­ră și anulează, ceea ce pro­­voacă tulburări în fizionomia demnității și cinstei umane, în spiritul de inițiativă și inova­ție manifestat de majoritatea cetățenilor, duce la conflictua­­litatea relațiilor dintre unii membri ai colectivelor de muncă și are drept consecință scăde­rea coeziunii și a capacității productive ale acestora. Ea se manifestă pretutindeni și adese­ori știe să-și tăinuiască exis­tența sterilă, iar uneori ia for­me nocive și evidente de mani­festare. Incompetența nu discerne, ci paralizează și nimicește, solida­rizează cu ceilalți „dușmani" ai valorilor sociale și își for­mează un climat călduț de pa­razitare. Incompetența stă cu geamurile ferecate spre știin­țe și viață și devine refracta­ră la factorii de progres și ci­vilizație. Are forma sferei care admiră pereții tainici ai propriu­lui vid. Iși este suficientă sieși și nu poate accepta, în locul obscurității, o lumină adevărată. Incompetența nu discerne, ci solidificată care împiedică ex­pirația și inspirația unui orga­nism sănătos. Este numai ful­­guită de știință, crește ca o crustă antilumină și se hrănește cu bruma de cunoștințe oca­zionale, neînchegate și foarte rarefiate care nu pot crea de­cizie și siguranță în acțiune și nici nu tolerează schimbările. Ea atrofiază spiritul de activi­tate operativă finalizată valori și îmbracă în ultimă in­sn­stanță forma unui furt social. Nu puține sînt situațiile cind incompetența, intrind în hoza dementă a suspiciunilor și ui­­tînd că valoarea oamenilor este măsurată de greutățile pe care ei le înfruntă și le biruie, in loc să răsplătească efortul și sudoarea, le denaturează și în­cheie dosare de vinovăție toc­mai celui care a descoperit și condamnat abuzurile și greșeli­le­­ incendiind birlogul in ca­re se adăposteau virușii risi­pei și ai neglijenței. Partidul nostru, acumulînd o bogată experiență în organiza­rea și conducerea societății, s-a îngrijit permanent de asigura­rea tuturor domeniilor vieții so­ciale cu cadre bine pregătite politic și profesional, ceea ce a determinat obținerea unor uriașe progrese în construirea socialismului. Politica de cadre constituie o latură integrantă a activi­tății. Așa cum sublinia tova­rășul Nicolae Ceaușescu, se­cretarul general al partidului, depășindu-se perioada diletan­tismului, trebuie ca fiecare ce­tățean, om al muncii, să depu­nă eforturi sporite pentru pre­gătirea sa temeinică, astfel ni­cit să fie în stare să-și aducă și mai mult contribuția la edifica­rea socialismului și comunismului. Așa cum s-a spus la Congresul al X-lea : „Partidul promovează un spirit combativ, în toate dome­niile construcției socialiste, ac­ționează pentru înlăturarea prac­ticilor învechite, a mentalităților anchilozate, mobilizează toate forțele societății pentru pro­movarea noului și asigurarea progresului multilateral, necon­tenit al patriei". Nu mai înțelegînd această ne­cesitate și însușindu-ne neconte­nit valorile științifice și cultu­rale ale omenirii contemporane, politica profund realistă a par­tidul­ui, vom reuși să ne achităm pe deplin de obligațiile și în­datoririle noastre sociale. S- • .................... § „Vă rog, dați-mi condica!“ Numeroși cetățeni care servesc masa la Grădina de vară „Parcul trandafirilor" din orașul Vaslui, sunt indignați și jigniți de modul de deservire al ospătarilor, de com­portarea acestora. Am auzit de multe ori „vă rog, dați-mi con­dica !*. Ce credeți că li se spunea clienților : „Uite, știți, s-a furat. Am schimbat pînă acum vreo 5. Dar puteți scrie pe o hîrtie și ne-o dați nouă". Interesant ! Cu insis­tențe mari ni s-a prezentat un soi de carnet din cele vechi : „Asta-i condica !". Deci trebuie să existe și aici așa ceva, ca la orice uni­tate comercială. „Acum, vă rog, dați-mi caietul de sugestii și se­sizări - tip nou". Spre uimirea noastră a fost adus caietul res­pectiv din biroul șefului de unitate, Dumitru Militaru. In el nu era scris nimic. Și doar atîția clienți îl ce­ruseră . Ultima pagină era ștampi­lată, purtînd data de 25.07.1969. Deci, de mai bine de trei luni, caietul de sugestii se afla „la dis­poziția clienților", sub lacătul de la biroul tovarășului Militaru. N-ar fi bine să incepem caietul de su­gestii și reclamații cu dv., tova­rășe Militaru ? I „Orbul“ cerșetor ! Lui Dumitru Radu, din satul Bîr­­zești, comuna Ștefan cel Mare, nu-i place­ să muncească. „De ce să muncești cînd poți trăi din mila oamenilor, mai ales dacă ești și puțin inteligent", și-a zis D-tru Radu. Și-a cumpărat niște ochelari de soare, un baston alb, ca toți orbii autentici, și a venit la Vaslui să cerșească. Trecea strada cu bas­tonul ridicat pentru „atenție" ca sa-i observe șoferii, dar mai ales oamenii de la care aștepta mi­lostivire. Banii cerșiți ii dădea, apoi, pe rachiu, la bufetul din hală. Șeful postului de miliție din comuna Ștefan cel Mare, trecînd prin Vas­lui, l-a recunoscut pe „orbul" cer­șetor, l-a demascat și l-a readus în sat. Se vede că „inteligența" cerșetorului nu s-a putut pune cu vigilența organelor de miliție. Așa­dar, atenție la cerșetori I Scrisoare de încurajare Cei 550 de elevi de la Școala generală din satul Rafaila, comuna Todirești, au trimis revizorului de la U.J.C.C., care efectuează de mai bine de două sâptămîni in­ventarul la magazinul din sat, ur­mătoarea scrisoare : „Noi, elevii școlii generale Rafaila, membri ai cercului de matematică, împreună cu matematicienii claselor MV, ne-am hotărit să vă ajutăm la e­­fectuarea inventarului pe care dv. cu onoare șl prelungiți, părinții noștri fiind obligați să piardă câte o zi muncă la C.A.P. pentru a se duce la Negrești să ne cumpere rechizitele școlare, cit și cele tre­buincioase începerii noului an șco­lar. De asemenea, căutăm pe toa­te drumurile a 34-a listă din pro­cesul verbal de inventariere, pe care, din neatenție, ați prăpădit-o, fapt pentru care iar ați sigilat magazinul sătesc. Pentru găsirea foii cu pricina am mobilizat toți dulăii comunei cu aptitudini de cercetare și depistare a obiectelor pierdute din neglijență". Cînd des­chideți magazinul ? Cel mai descurcăreț gestionar Așa era socotit Vasile Miron, gestionarul de la magazinul să­tesc din Dumești, aparținînd coo­perativei de consum Băcești. Mă­rea prețurile după bunul său plac, incăsa banii și pentru cutiile de ambalaj la încălțăminte, nu res­pecta măsurile de reducere tem­porară a prețurilor, dădea ca rest clienților agrare, penițe, chiriii etc. Pentru speculă și nerespectarea dispozițiilor legale privind regimul prețurilor, pentru abuzurile savîr­­șite în serviciu a fost „încurcat", de cei care au venit în control, cu șapte luni de repaos total. Dar nu acasă... Pe asta n-o mai poa­te „descurca" ș­ i îi plăcea muzica Și pentru că ii plăcea așa de mult, Petrică Smîntînă din Costești s-a hotărit, într-o seară, să se ducă la căminul cultural din Pun­­tișeni unde rula un film. S-a așe­zat lingă un cetățean care avea un aparat cu tranzistori, l-a luat și a plecat, undeva, în țară. în­tors după cîteva luni de „voiaj", P.S. mergea peste tot în comună cu „noul" lui aparat de radio. Pă­gubașul iși recunoaște aparatul ce i se furase, deși Smîntînă îi șter­sese seria și numărul cu glaspapir. Organele în drept au stabilit al cui este tranzistorul, dar i-au „stabilit" și lui P.S. două luni de gîndire pentru furt calificat în dauna a­­vutului particular. Unde se înregistrează? Elena Stan era casieră la C.S.F. Negrești. Folosind un chitanțier ne­­inregistrat în registrul de evidență a carnetelor chitanțiere și neavi­zat de contabilitatea unității a e­­mis 12 chitanțe pentru a incasa anumite sume de la diverși debi­tori ai unității, bani pe care, evi­dent, nu-i depunea la casierie, c­ in propriul buzunar. La a 13-a chi­tanță falsă emisă a fost descoperi­tă că și-a însușit in mod ilicit 2.745 lei. Desigur, ea a fost „în­registrată" undeva pentru doi ani de zile, dar cum rămîne cu tăce­rea celor în mijlocul cărora lucra, săvirșind astfel de fapte necinsti­te ? Rubrică redactată de GHEORGHE APOSTOLI BBmprimm.................... ADUNATE Și REDATE i­et I II 1

Next