Vremea Nouǎ, iulie-septembrie 1969 (Anul 2, nr. 423-501)
1969-09-12 / nr. 486
PAGINA 2 Casele de cultură și-au definit de mult rosturile, și-au conturat un profil distinct. După ce îndepliniseră și rolul de foruri metodice pentru căminele culturale de pe o anumită rază teritorială, oferind în cele mai multe cazuri exemplul pozitiv al acțiunilor de ținută, casele de cultură, în contextul noii împărțiri teritorial-administrative, nu mai răspund decît de viața spirituală a unei localități urbane. Dacă, cu cîtva timp în urmă, activul caselor de cultură răspundea de cîteva zeci de comune, acum, aproape aceiași oameni trebuie să se ocupe numai de organizarea manifestărilor din oraș, de îndrumarea metodică a formațiilor artistice, de inițierea unor acțiuni de educație cetățenească pe plan local. Referindu-ne la județul Vaslui, este firesc ca, după un timp, fiecare din aceste instituții (din Vaslui, Bîrlad, Huși și Negrești), cu atribute multiple pentru viața culturală a orașului, implicit a județului, să-și înscrie pregnant în conștiința oamenilor o anume personalitate, să-și definească liniile proprii, deosebite de cele ale instituțiilor similare. Așezămîntele de cultură de acest gen trebuie să ofere locuitorilor din oraș manifestări variate, diferențiate, îmbinind, în cel mai înalt grad posibil, utilul cu plăcutul, urmărindu-se astfel, instruirea masei de oameni ai muncii, educarea și destinderea acestora, prin intermediul valorilor spirituale, transformarea, la un moment dat - cu cîștiguri de ambele părți - a consumatorului de cultură și în creator de bunuri culturale. Pentru împlinirea cerințelor însă, e necesar să se creeze un ansamblu de acțiuni, de manifestări cultural-artistice, cu o ținută corespunzătoare etapei actuale, este necesară formarea, deci, a unei personalități proprii. încercările reușite, în sensul discutat, au fost făcute de către casele de cultură din Bîrlad și Huși, care fac deplasări de formații în împrejurimi, iar în cercurile literare și plastice (Bîrlad) sînt invitați să participe și creatorii din comunele învecinate. Necesitatea unei personalități distincte a caselor de cultură nu trebuie înțeleasă în mod dogmatic. înlăturarea continuă a formelor ce nu mai corespund, îmbogățirea ansamblului de activități cu elemente noi, susceptibile de rezultate bune, căutarea perpetuă a formelor inedite și mobilizatoare, apte să intereseze, vin oricînd în întîmpinarea cerințelor publicului, avid de cultură. Pentru realizarea scopului, la îndemîna activului cultural stau posibilități multiple. Cînd spunem activul cultural, ne gîndim, desigur, și la colectivul de sprijin al casei de cultură, format din corpul de lectori și conferențiari recrutați din cei mai buni intelectuali ai orașului, ne gîndim la membrii cercurilor și formațiilor artistice, la toți care vin în contact direct cu instituția culturală respectivă. Acțiunile organizate trebuie să poarte pecetea creației, iar cei care le-au zămislit — să aibă convingerea că prezintă o autentică premieră culturală. Prin contrast cu cerințele impuse de ritmul actual al dezvoltării conștiinței și a nivelului de cultură al maselor, la unele case de cultură se manifestă un oarecare dezinteres în ceea ce privește calitatea manifestărilor, o stare de apatie, de inerție în realizarea acțiunilor. De pildă, în programul de activități pe luna august, al Casei de cultură din Vaslui, majoritatea manifestărilor o constituie conferințele și expunerile, care au fost mai mult sau mai puțin ținute de către activul salariat al instituției, iar ponderea „acțiunilor" au alcătuit-o programele de club, ca și cum prin jocul de table și biliard facem educație cetățenească. Și apoi, ne îndoim ce fel de expunere pe temă economică poate să facă un profesor de literatura română. Nu ar fi fost mai nimerit ca expunerile pe teme economice să fie ținute de către un economist ? Nu mai vorbim de monotonia programului, lipsit de varietate tematică. In acest fel, nu putem vorbi, nicidecum, de personalitatea unei case de cultură, în cadrul căreia nu se distinge nimic deosebit, în afară de o formație de muzică ușoară. Insă, cu o floare nu se face primăvară. Eforturile activiștilor de la Casa de cultură din Bîrlad și Huși se înscriu pe linie formării unui profil personal al instituției, eforturi care se cer însă amplificate. Formațiile artistice ale Casei de cultură din Huși dau spectacole reușite în satele din împrejurimi, urmărind, totodată, și un alt aspect, deloc neglijabil, acela al creării unor fonduri extrabugetare, atît de utile instituției. Pentru a oferi manifestări culturalartistice capabile să intereseze, e nevoie de o sondare a opiniei publice, care poate fi făcută sub forma unor anchete sociologice, cît și prin interviuri luate publicului asistent, imediat după desfășurarea unor acțiuni.. Se pot folosi și chestionare scurte răspîndite în sală, urmărindu-se realizarea sugestiilor și părerilor celor prezenți. O casă de cultură nu va putea să organizeze niște acțiuni temeinice, de amploare, dacă nu există și colaborarea, despre care se vorbește foarte mult, cu alte instituții din oraș. Inițierea unor cicluri de manifestări, a unor spectacole de anvergură, atragerea unui public diferențiat, acțiuni făcute împreună cu diferite organizații de masă din oraș, cu școlile, pot duce la certe rezultate pozitive. Organizarea unor acțiuni prin folosirea mijloacelor moderne audio-vizuale (discul, banda de magnetofon, filmul, reproducerile plastice, creațiile originale ale cercurilor artistice, diafilmul, fotografia etc.), îmbinarea diverselor modalități artistice de prezentare pot crea o atmosferă propice recepționării actului cultural-artistic, contribuie într-o măsură considerabilă la ridicarea tonusului afectiv al publicului. Nu putem încheia părerile noastre, fără să amintim de mijloacele adecvate de difuzare și popularizare a acțiunilor întreprinse de invitare a oamenilor la casa de cultură, prin afișul estetic, prin stațiile de radioficare. VASILE IANCU Nevoia de personalitate a unui for de cultură .W WW W W WWW W W W W W WWWA/W/W W W W W WWWS 1 ...Acest geniu bun“ dentr-una din după-amiezile acestui... torid început de septembrie, un tinăr tipograf mă surprinsă cinci sublinieri pe cartea lui Marcelle Auclair „Viaa lui Jean Jaurès (sau Franța dinainte de 1914) ediție prescurtată apărută la noi in editura politică. Isteț și avid de cunoaștere, colaboratorul de fiecare zi mă iscodește, discret, in legătură cu preferința, cu motivul pentru care citesc (cu... regretabilă intirziere) acest. .. .roman“. I-am răspuns cald, prietenește, folosind vorbele scriitorului Dumitru Almaș, prefațatorul respectivului volum , o citesc pentru că „o carte despre Jean Jaurès — una dintre personalitățile remarcabile ale Franței din epoca modernă, adevărat tribun popular, neobosit militant socialist, luptător căzut la datorie în bătălia pentru salvarea omenirii de ororile măcelului mondial din 1914 — este o carte despre un om a cărui viață și operă aparțin nu numai poporului francez, ci și tuturor popoarelor lumii.“ In ziua aceea se împlineau, exact, 110 ani de la nașterea lui Jean Jaurès, curajos om politic, ziarist pasionat, de măiestrie, genial vocație, de orator, unul din cele mai sonore glasuri ale Franței, istoric francez care aborda competent problemele mari, deputat de neșovăielnică vehementă, luptător de baricadă Împotriva militarismului, Înflăcărat sprijinitor al păcii, om care a preferat tuturor avantajelor nenumărate ce i se ofereau: fidelitatea, devotamentul, atașamentul pentru cauza proletariatului. Jertfă a propriei măreții, a tenacității sale pacifiste, Jaurès, asasinat de reacțiune, a căzut, acum 55 de ani in pragul unui război, a care „de amîndouă părțile fost un război imperialist". E drept că așa cum sublinia Atanase Joja in august, 1937, în paginile revistei lui progresiste „Reporter“, „lupta și sacrificiul lui Jaurès, voința de pace a popoarelor, neorganizată concret — n-au împiedicat războiul. Dar ele n-au rămas sterpe. Prin proporțiile ei epice, lupta pacifistă Condusă de Jaurès a căpătat o incomparabilă putere de sugestie asupra maselor. Tocmai de aceea in peisajul ideologic de azi .Chipul său străjuiește orizontul mulțimilor. Jaurès (la 110 ani de la naștere și la 55 de la jertfă) nu poate fi uitat în epoca adeziunii largilor mase, în lupta concretă, activă pentru pace, organizată potrivit condițiilor specifice timpului nostru“. Nicicînd nu poate fi uitat Jaurès, tribun care ia paginile presei, în adunările publice, în incinta parlamentului francez, la întrunirile internaționale de la Băle, Bruxelles și Berlin, a avertizat, a demascat „tainele" cu care imperialiștii înconjurau pregătirile primului război mondial, Cu drept cuvînt preciza Jean Jaurès : „Capitalismul poartă în sine războiul, tot așa cum norii negri poartă furtuna“. „In momentul cînd sîntem amenințați de asasinat și sălbătăcie — afirma Jaurès — nu mai există decit o singură șansă de a menține pacea și a salva civilizația: proletariatul să-și unească toate forțele, toți proletarii francezi, englezi, germani, italieni, ruși; noi cerem acestor mii de oameni să se unească, pentru ca inimile lor care bat la unison să înlăture oribilul coșmar“. Iar cu puține zile Înaintea momentului tragic, într-o încercare supremă, „intr-un suprem efort“, Jaurès lansează din nou permanenta lui chemare, glorioasa pagină a vieții sale: „Trebuie să folosim cu o forță înzecită zilele și orele care ne-au mai rămas pentru a demasca crimele puse la cale". Iată, în acest peisaj ideologic, și teribilul avertisment : „Dacă întreaga Europă nu înțelege acum că adevărata forță a statelor nu mai constă în orgamul cuceririlor și brutalitatea opresiunii, ci în respectarea libertăților, in grija pentru dreptate și pace. Europa va rămine un abator in care singele vitelor se va amesteca cu sîngele măcelarilor“. După cum se știe avertismentul inflăcăratului patriot francez și fruntaș al proletariatului internațional n-a fost ascultat. Ba și mai tragic, și mai condamnabil, el n-a servit de invățămînt nici mai tîrziu. Cînd la 1 septembrie 1939 izbucnea o nouă teribilă calamitate — cel de-al doilea război mondial — „cea mai mare conflagrație militară din istoria omenirii". La 30 de ani de atunci, în lumina ideologică a peisajului jauresian, credem că „nu există năzuință mai fierbinte decit aceea ca un nou cataclism să nu se mai repete“. Ca și autorii „editorialului“ din ziarul Soluteia, apărut cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la izbucnirea celui de al doilea război mondial, credem că „asigurarea unei securități reale în Europa — invățămînt de prim ordin dedus din experiența istorică a celor două războaie, ambele pornite din Europa, — a devenit un deziderat major al popoarelor continentului și un obiectiv primordial al luptei generale pentru pace". Profund actuale și arzătoare, nobilele idei ale lui Jaurès „... acest geniu bun“, cum 1l numea Roumain Rolland — se încadrează perfect in peisajul ideologic al partidului și statului nostru care militează consecvent și vigilent în frontul de întărire al unității clasei muncitoare, în lupta pentru drepturi și libertăți democratice, pentru cauza socialismului, pentru cauza păcii, pentru cauza securității și cooperării internaționale. VALER MITRU VREMEA NOUA # Vedere din Bîrlad, luată de pe hotelul O.N.T. Foto , V. Botoșanu Instantaneu de la biblioteca orășenească Vaslui. În fiecare zi, strig de trei ori în gura mare: " „Trăiască vacanța !", Că tare-i bine în vacanță. Lunile trec, leafa merge, slavă domnului, n-am ce mă plînge. De-ar fi măcar 12 vacanțe pe an ! Dar, să vă spun drept, că nu am ce ascunde, mă mulțumesc și cu una care vine oficial 3 luni, pentru că eu o mai lungesc cît pot. Pînă vinzi de la județ pentru control și îndrumare. Atunci mai fac o pauză de vreo două zile, întocmesc frumușel un plănuț în care prevăd mai multe acțiuni. Ca să fie mai bogat, zilele cînd ele vor avea loc, cine va răspunde, că doar sintem 11 în consiliul de conducere al căminului cultural din Laza, și apoi îl pun cu grijă în dosar, iar dosarul în dulap, uncui, pun cheia în buzunar, și gata, intru din nou în vacanță. Mai vin ei, oamenii la cămin, mai se întreabă ei de ce și pe dincolo, adică de ce e atîta liniște, de ce nu se mai organizează cite ceva, așa cum se obișnuia într-o vreme, dar se pare că țin la mine, la odihna mea și nu vor să mă supere. Ce oameni cumsecade ! Chiar dacă ridică uneori problema într-o ședință sau la Consiliul popular, nu le reproșez că tot nu se ia nici o măsură împotriva mea, adică pentru intensificarea muncii culturale. Așa că eu îmi continui vacanța în liniște și pace. In liniște și pace pentru că am acoperiri , scriptele să trăiască ! Planuri ca ale mele, nu prea știu să se mai facă pe undeva. Și dacă am un dosar complet, cu planuri pe luni, bine încopoiate, semnate și parafate, înseamnă că pot să-mi văd de vacanță pînă la comanda de stat ! Nu degeaba strig eu dimineața, la prînz și seara: „Trăiască vacanța !“. Dar ce zic, parcă numai eu beneficiez de vacanță ! Mai sînt și cadrele didactice din comună și cei vreo 7 membri din consiliul de conducere al căminului care tot nu fac nimic pe linia muncii culturale. Am zis, am zis ! Nu mai pot retrage cuvintele, chiar dacă am divulgat nepăsarea lor față de sarcinile ce le revin în domeniul muncii culturale. Voiam doar să spun că și ei s-au convins de binefacerile vacanței. Atît. Știu că nici Ion Lupu, inginerul agronom de la C.A.P. Laza, nici Nicolae Șerban, medic veterinar, nici Vasile Enache, președintele cooperativei de consum, toți din consiliul de conducere al căminului, nu-mi vor lua afirmația drept... critică, că nici învățătoarele Anetei Constantinescu și Victoria Pricop din satul Teișorul, care au plecat pentru a-și face vacanța în altă localitate, nu se vor supăra pe mine. Nici nu au de ce ! Am spus un adevăr curat I in aqua forte Dacă aș fi menționat că nici atunci cînd sînt în sat nu prea dau pe la căminul cultural, atunci, da, ar fi însemnat că le-am tulburat zilele liniștite ale vacanței în care se află, nici eu nu mai știu de cînd. Așa că e mai bine s-o lăsăm baltă. Nu știu însă pînă cînd treburile vor merge astfel. Pentru că oamenii zic, din ce în ce mai insistent, că prea s-a lungit vacanta asta la căminele culturale din comună, că prea duc o viată tihnită in vacanta asta, plătită cu bani grei. Și s-ar putea ca vorbele lor să ajungă și pe la Comitetul județean pentru cultură și artă. Și atunci ce-o să mă fac ? Nu s-a dus dracului vacanța ? Pînă atunci, însă, tot Victor Cozma mă numesc, tot directorul căminului cultural din Laza sunt și tot eu încasez, lunar, salariul. Ce ? Nu-mi asum și numai pentru asta o mare răspundere? Pt. conformitate, G. LAURENȚIU Trăiască vacanța! Diletantismul — o barieră... (continuare la pag. a 3-a) de-a dreptul greșită, în unele cazuri se spune, cam așa, succint și cu garanție : „E un băiat bun. L-am auzit vorbind și a fascinat sala", uitîndu-se că acuratețea limbajului, tonusurile și logica frazelor nu pot defini integral personalitatea, tot așa cum o singură acțiune reușită nu poate garanta un întreg viitor strălucit. Cînd se constată că de fapt aceasta a fost numai o impresie iar omul perseverează în aceleași sau în mai mari insuficiențe care frînează munca, de undeva, din apropiere de rațiune, se aude glasul îngăduinței adăugind : „A greșit, dar fiindcă e tot băiat bun, îl vom ajuta să iasă din încurcătură". Pentru ieșirea din încurcătură însă nu se apelează întotdeauna la a-l trage sever la răspundere, ci se mobilizează alte forțe, și în toate cazurile celui incompetent rămîne doar zbaterea superficicială, simularea că n-a știut că și el poate deveni deștept. Oare în acest mod se va reuși mărirea răspunderii și a competenței sau se va întări convingerea celui vinovat că toate păcatele lui vor fi iertate, iar greșelile i se vor repara îngăduința și toleranța prin eforturile altora ? Cred că așa se ajunge la o imunizare și o sterilizare a răspunderii, a spiritului de căutare, predispunînd pe mai sus nenumitul la comoditate. A absolvi o formă de instrucție — o școală sau un institut, nu înseamnă a certifica deplin și definitiv prin diploma obținută competența în viața socială. Orice cetățean nu trebuie să-și hrănească iluzia „desăvîrșitului", să nu strîmbe nasul la noutate, sau, cînd societatea și cunoașterea impun noi valori, el să încerce apărarea celor pe care timpul le-a depășit, le-a făcut inutile. A te ține de tradiții nu înseamnă a repudia sau a ocoli adevărurile contemporane, nu înseamnă a te zidi între canoanele deprinderilor și cunoștințelor dobîndite pe una sau alta din treptele vieții și ale cunoașterii, Iată de ce printre „negativele" psiho-intelectuale care devin impermeabile înaintării, se numără și incompetența. Ea iși are originea într-o neglijare totală sau parțială față de propria pregătire și față de îndatoririle sociale, este generată de o falsă conștiință și înțelegere a mersului lumii. Unii indivizi se „solidifică" de prea multă mulțumire de sine și continuă să trăiască cu pospaiul de cunoștințe pe care le-au căpătat cîndva, considerînd că funcția creează omul și nu că aceasta este o necesitate creată și onorată de om. Deși noul îi bombardează crusta din toate părțile, incompetența devine imună, amputează aripile elanului creator și îl transformă într-un pensionar care-și fumează pipa în liniște. Incompetența plantată în grădinile publice comite mari greșeli de ortografie socială, iar cînd este solicitată să soluționeze anumite probleme de viață, răscolește-n biblioteci, caută-n memorie, trimite la alții, pune în mișcare un întreg agregat de energie și bunăvoință. Insă pînă la urmă incompetența își declină competența sub un fals, dar onorabil motiv și, aruncînd o privire în „vidul" funcției, maschează depersonalizarea și schimbă „andrisantul" problemei pe care trebuie s-o rezolve. In asemenea cazuri avem de-a face cu oameni artificii, care nu numai că nu întreprind vreo acțiune, dar nici măcar să greșească nu știu. Există deci funcția fără om sau o funcție competentă ocupată de un om incompetent, ceea ce nu e altceva decît un mijloc de risipă pentru societate, care, mai devreme sau mai tîrziu sancționează pe vinovați. Incompetența este declinul competenței și ea nu se opune, nu contrazice, ci neagă, ignoră și anulează, ceea ce provoacă tulburări în fizionomia demnității și cinstei umane, în spiritul de inițiativă și inovație manifestat de majoritatea cetățenilor, duce la conflictualitatea relațiilor dintre unii membri ai colectivelor de muncă și are drept consecință scăderea coeziunii și a capacității productive ale acestora. Ea se manifestă pretutindeni și adeseori știe să-și tăinuiască existența sterilă, iar uneori ia forme nocive și evidente de manifestare. Incompetența nu discerne, ci paralizează și nimicește, solidarizează cu ceilalți „dușmani" ai valorilor sociale și își formează un climat călduț de parazitare. Incompetența stă cu geamurile ferecate spre științe și viață și devine refractară la factorii de progres și civilizație. Are forma sferei care admiră pereții tainici ai propriului vid. Iși este suficientă sieși și nu poate accepta, în locul obscurității, o lumină adevărată. Incompetența nu discerne, ci solidificată care împiedică expirația și inspirația unui organism sănătos. Este numai fulguită de știință, crește ca o crustă antilumină și se hrănește cu bruma de cunoștințe ocazionale, neînchegate și foarte rarefiate care nu pot crea decizie și siguranță în acțiune și nici nu tolerează schimbările. Ea atrofiază spiritul de activitate operativă finalizată valori și îmbracă în ultimă insnstanță forma unui furt social. Nu puține sînt situațiile cind incompetența, intrind în hoza dementă a suspiciunilor și uitînd că valoarea oamenilor este măsurată de greutățile pe care ei le înfruntă și le biruie, in loc să răsplătească efortul și sudoarea, le denaturează și încheie dosare de vinovăție tocmai celui care a descoperit și condamnat abuzurile și greșelile incendiind birlogul in care se adăposteau virușii risipei și ai neglijenței. Partidul nostru, acumulînd o bogată experiență în organizarea și conducerea societății, s-a îngrijit permanent de asigurarea tuturor domeniilor vieții sociale cu cadre bine pregătite politic și profesional, ceea ce a determinat obținerea unor uriașe progrese în construirea socialismului. Politica de cadre constituie o latură integrantă a activității. Așa cum sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidului, depășindu-se perioada diletantismului, trebuie ca fiecare cetățean, om al muncii, să depună eforturi sporite pentru pregătirea sa temeinică, astfel nicit să fie în stare să-și aducă și mai mult contribuția la edificarea socialismului și comunismului. Așa cum s-a spus la Congresul al X-lea : „Partidul promovează un spirit combativ, în toate domeniile construcției socialiste, acționează pentru înlăturarea practicilor învechite, a mentalităților anchilozate, mobilizează toate forțele societății pentru promovarea noului și asigurarea progresului multilateral, necontenit al patriei". Nu mai înțelegînd această necesitate și însușindu-ne necontenit valorile științifice și culturale ale omenirii contemporane, politica profund realistă a partidului, vom reuși să ne achităm pe deplin de obligațiile și îndatoririle noastre sociale. S- • .................... § „Vă rog, dați-mi condica!“ Numeroși cetățeni care servesc masa la Grădina de vară „Parcul trandafirilor" din orașul Vaslui, sunt indignați și jigniți de modul de deservire al ospătarilor, de comportarea acestora. Am auzit de multe ori „vă rog, dați-mi condica !*. Ce credeți că li se spunea clienților : „Uite, știți, s-a furat. Am schimbat pînă acum vreo 5. Dar puteți scrie pe o hîrtie și ne-o dați nouă". Interesant ! Cu insistențe mari ni s-a prezentat un soi de carnet din cele vechi : „Asta-i condica !". Deci trebuie să existe și aici așa ceva, ca la orice unitate comercială. „Acum, vă rog, dați-mi caietul de sugestii și sesizări - tip nou". Spre uimirea noastră a fost adus caietul respectiv din biroul șefului de unitate, Dumitru Militaru. In el nu era scris nimic. Și doar atîția clienți îl ceruseră . Ultima pagină era ștampilată, purtînd data de 25.07.1969. Deci, de mai bine de trei luni, caietul de sugestii se afla „la dispoziția clienților", sub lacătul de la biroul tovarășului Militaru. N-ar fi bine să incepem caietul de sugestii și reclamații cu dv., tovarășe Militaru ? I „Orbul“ cerșetor ! Lui Dumitru Radu, din satul Bîrzești, comuna Ștefan cel Mare, nu-i place să muncească. „De ce să muncești cînd poți trăi din mila oamenilor, mai ales dacă ești și puțin inteligent", și-a zis D-tru Radu. Și-a cumpărat niște ochelari de soare, un baston alb, ca toți orbii autentici, și a venit la Vaslui să cerșească. Trecea strada cu bastonul ridicat pentru „atenție" ca sa-i observe șoferii, dar mai ales oamenii de la care aștepta milostivire. Banii cerșiți ii dădea, apoi, pe rachiu, la bufetul din hală. Șeful postului de miliție din comuna Ștefan cel Mare, trecînd prin Vaslui, l-a recunoscut pe „orbul" cerșetor, l-a demascat și l-a readus în sat. Se vede că „inteligența" cerșetorului nu s-a putut pune cu vigilența organelor de miliție. Așadar, atenție la cerșetori I Scrisoare de încurajare Cei 550 de elevi de la Școala generală din satul Rafaila, comuna Todirești, au trimis revizorului de la U.J.C.C., care efectuează de mai bine de două sâptămîni inventarul la magazinul din sat, următoarea scrisoare : „Noi, elevii școlii generale Rafaila, membri ai cercului de matematică, împreună cu matematicienii claselor MV, ne-am hotărit să vă ajutăm la efectuarea inventarului pe care dv. cu onoare șl prelungiți, părinții noștri fiind obligați să piardă câte o zi muncă la C.A.P. pentru a se duce la Negrești să ne cumpere rechizitele școlare, cit și cele trebuincioase începerii noului an școlar. De asemenea, căutăm pe toate drumurile a 34-a listă din procesul verbal de inventariere, pe care, din neatenție, ați prăpădit-o, fapt pentru care iar ați sigilat magazinul sătesc. Pentru găsirea foii cu pricina am mobilizat toți dulăii comunei cu aptitudini de cercetare și depistare a obiectelor pierdute din neglijență". Cînd deschideți magazinul ? Cel mai descurcăreț gestionar Așa era socotit Vasile Miron, gestionarul de la magazinul sătesc din Dumești, aparținînd cooperativei de consum Băcești. Mărea prețurile după bunul său plac, incăsa banii și pentru cutiile de ambalaj la încălțăminte, nu respecta măsurile de reducere temporară a prețurilor, dădea ca rest clienților agrare, penițe, chiriii etc. Pentru speculă și nerespectarea dispozițiilor legale privind regimul prețurilor, pentru abuzurile savîrșite în serviciu a fost „încurcat", de cei care au venit în control, cu șapte luni de repaos total. Dar nu acasă... Pe asta n-o mai poate „descurca" ș i îi plăcea muzica Și pentru că ii plăcea așa de mult, Petrică Smîntînă din Costești s-a hotărit, într-o seară, să se ducă la căminul cultural din Puntișeni unde rula un film. S-a așezat lingă un cetățean care avea un aparat cu tranzistori, l-a luat și a plecat, undeva, în țară. întors după cîteva luni de „voiaj", P.S. mergea peste tot în comună cu „noul" lui aparat de radio. Păgubașul iși recunoaște aparatul ce i se furase, deși Smîntînă îi ștersese seria și numărul cu glaspapir. Organele în drept au stabilit al cui este tranzistorul, dar i-au „stabilit" și lui P.S. două luni de gîndire pentru furt calificat în dauna avutului particular. Unde se înregistrează? Elena Stan era casieră la C.S.F. Negrești. Folosind un chitanțier neinregistrat în registrul de evidență a carnetelor chitanțiere și neavizat de contabilitatea unității a emis 12 chitanțe pentru a incasa anumite sume de la diverși debitori ai unității, bani pe care, evident, nu-i depunea la casierie, c in propriul buzunar. La a 13-a chitanță falsă emisă a fost descoperită că și-a însușit in mod ilicit 2.745 lei. Desigur, ea a fost „înregistrată" undeva pentru doi ani de zile, dar cum rămîne cu tăcerea celor în mijlocul cărora lucra, săvirșind astfel de fapte necinstite ? Rubrică redactată de GHEORGHE APOSTOLI BBmprimm.................... ADUNATE Și REDATE iet I II 1