Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1922 (Anul 3, nr. 81-83)

1922-06-11 / nr. 81

Răvaș «— *dre*ftt lui P. SYN­safr — Ristok­aț, Sânt I« laș­­»Sau la Eși — Dacă Ieși De la slujbă, Vin’ la CuibSI Al­matale, CARAGIALE Dramaturgul copleșește pe povestitor. Ce e Caragiale ? La această­ întrebare nu cred sa fie doi la sută care să răs­pundă altfel de­cât că el este cel mai mare autor drama­tic român. Și se va adăuga, de acord cu cei mai autorizați critici ai noștri, că puterea de creație a lui Caragiale e a­­tâta de vie, în­cât el rămâne cel mai mare creator de viață din literatura românească. Iar întru­cit privește puterea de observație siguran­ța privirei sale scurtătoare și pătrunzătoare, d. C. Nferăi­­leanu are o expresie fericită spunând despre Caragiale că „este cel mai înare UÜWta al epocii între 1870—1900, adău­­gând că presa obiectivă, adevărata zugrăvire a vieții, înce­pe cu ei.“ Dar un mare, tra­genial autor dramatic nu poate fi totdeodată ,și Un excelent povestitor ? Pe bună seamă că da și schițele și poveștile lui Caragiale o dovedesc această într’un mod luminos și hotărâtor. Se mai confirmă în fe­lul acesta și adevărul că scriitorii de mâna întâiu nu s’au mulțumit mai niciodată cu un singur gen de scriere, izbu­tind să imprime pecetea superiorității lor și pe scrierile mari nu formează ceea ce le-a asigurat reputația și nemu­rirea. Să ne oprim puțin asupra poveștilor lui Caragiale. „De când lumea“, ne spune el în nota de la începutul volumului Schițe nouă, „poveștile sunt ale lumii, însă, firește, felul povestirii lor rămâne oricând povestitorului“. Ceea ce mai ales interesează la o poveste, nu e deci su­biectul ei, care poate să existe și în alte limbi și în alte li­teraturi, ci modul cum e compusă, cum se desfășoară ac­țiunea, cum e orânduit dialogul și cum sunt redate des­­cripțiunile. Judecate din aceste puncte de vedere, poveștile lui Ca­ragiale sunt adevărate perle literare. Și in ele îl vedem pe estetul Caragiale, pe artistul preocupat de formă și sime­trie, pe scriitorul care se ferește de orice cuvânt de prisos și parazitare, pe stilistul sobru, pe făuritorul unei limbi energice, nervoase, o limbă, care e numai a lui Caragiale. Simte nevoia ca din când să-și zică sie însuși în cursul povestirei: „o poveste, dacă e lungă, nu face, oricât de frumoasă ar fi“. Și numai de prolixitate nu poate fi învi­nuit Caragiale. „In lucrările lui Caragiale nu găsești descrieri.“ Aceas­ta e o constatare ce o fac în genere criticii săi. Citiți însă următoarele rânduri din povestea „Mamă“ și spuneți dacă pagini întregi puteau înlocui frumusețea lapidară ce se cuprinde într’ânsele. „Când a intrat în biserică mireasa cu flori și beteală de aur în păru-i negru, cu chipul și trupul, și cu zâmbetul și mersul acela, pășind așa de cuminte, nici îndrăzneață, dar nici sfioasă »» a rămas toată lumea încremenită, nu altceva, că’n adevăr era o aratora“. Și ceva mai jos vorbind de Florea Voevod: „Când Il vedeau aruncându-se pe cal sălbatec prins de coamă în fuga mare, și când se întorcea cu calul adineaori nebun, acum domolit și plin de spumă, când îl vedeau să­getând rândunica din sbor, când îl auzeau, pe urmă, cântând din gură și cu harfa, de te sfințea — amândoi soții nu mai puteau de mândrie, îl luau în brațe și-l să­rutau, și femeia zicea: mulți feciori de­­mmărat­or mai îi, da’ ca și ăsta al nostru, nu mai crez altul!... s’a ispră­vit!“. In câteva cuvinte, într’o singură frază și cu un lim­­bagiu minunat de potrivit personajului său, Caragiale ne dă portretul desăvârșit al tipului de care se ocupă. Kir Ianulea, de pildă, „era om deștept, cu multă știință despre ale lumii, cu purtări alese și mai vârtos, cu dare de mână, levent și galantem, pătruns de filotimie și hristof­­iîe“. Grecul e act întreg, iar expresiunile grecești, levent, filotimie, hristofile, sunt nu se poate mai bine la locul lor. Am constatat din citirea poveștilor și schițelor lui Caragiale că e cunoscător a o mulțime de cuvinte și idio­­tism­e grecești, cari în limba română au pierit din circula­ție și n’am observat măcar odată ca ele să nu fie nu nu­mai la locul lor, dar să nu fie singurele cari se puteau întrebuința. Aceiași observație se potrivește și pentru termenii tur­cești cari sunt mai numeroși în „Pasîramă trufanda“ și in bucata satirică „Orientală“ din volumul „Reminiscențe" Este o singură excepție, pe care o relevez ,cu senti­ment de șovăială. Mă tem că sunt socotit ca pedant sau chiuibușar. E vorba anume de întrebuințarea titlului de politeță „Efendi“, pe care Caragiale îl pune înaintea cu­vântului la care se raportă, pe când ar trebui să se pună după el. Așa, de exemplu, trebue să se scrie „Iusuf Efendi“ „Căcii Efendi“, etc. E o greșeală — de­sigur, nu tocmai mare — pe care o găsim și la Delavrancea și la Galaction. Poveștile lui Caragiale ne mai arată într-un mod stră­lucit admirabila sa putere de intuiție. Când bunioară Aghiuță povestește în calitatea sa de Kir Ianulea, peripe­ție închipuite prin cari ar fi trecut în viață până să a­­jungă un om cu rostul lui, în acele peripeții e cuprinsă istoria vieței a mii și mii de negustori greci, pe cari pă­mântul sterp și ingrat al Eladei îi silește să ia drumul mărei și al întreprinderilor aventuroase. Povești în genul bucății „Pastramă trufanda“ circulă numeroase în Orient, unde felul de a judeca și de a da sen­tințele fac din cădii o sursă nesecată de inspirație și de umor. De asemenea oricât de mari ar fi scăderile contem­plativilor Orientali, au însă și ei un dar ce nu li se poate tăgădui­ darul de a povesti și de a colora și înfrumuseța povestirea. Ei bine, nu e scriitor din Orient care să nu fi semnat cu plăcere bucata „Pastrama trufanda“ și să nu fi fost bucuros de a trece drept autorul ei. Se înțelege, nu cu aceiași grabă ar fi dispuși să-și în­­ușească și bucata „Orientale“. Oricât de liberal și de des­tră­cat de prejudecăți ar fi un turc, egoismul național îl vă impedica însă să admită că senatorii și deputații oto­mani și-ar fi votat în aplauze unanime diurnă întreită pe timpul vacanțelor parlamentare sau că e un mort Cons­tituția. Cu toate exagerările artistice, și această bucată redă, insă o stare de lucruri adevărată în cea mai mare parte. M’ai­ mărginit. Ia aceste câteva observațiuni în legă­tură cu poveștile privitoare la un mediu și la niște stări de lucruri pe cari le cunosc mai bin­e. Ori șî cum, Caragiale stă necontestat alături de cei mai iscusiți povestitori ai noștri, fiind și în această pri­vință o figură cu totul originală. N. BATZÂRIA n ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC“ Alecsandri, Eminescu și Caragiale de CONST. GRAUR Vasile Alecsandri a murit la vârsta de aproape 70 de ani, fizicește bolnav, dar sufletește tot tânăr și ferice, așa cum, atât de exact, l’a caracterizat Eminescu. A rămas tânăr toată viața, pentru că natura i-a dat un suflet sănătos, capabil de entuziasm și optimism, și pentru că norocul l'a făcut să trăiască în vremea cea mai prielnică unui asemenea suflet, vremea aspirațiilor uriașe, dar și a realizărilor de fiecare zi. Lui i-a fost dat, să­ cânte Hora Unirii, ca ideal, și tot el a avut parte să cânte independența României ca fapt îndeplinit. Generația lui Alecsandri a mers din izbândă în izbândă. Ea a putut înregistra în mi­nimul de timp maximul de transformări, toate fericite. Un concurs de împrejurări atât de favorabil se întâlnește foarte rar în istoria popoarelor. Iată de ce la oamenii ace­știa avântul tinereții nu putea fi s­ezonul unei clipe: cu cât trăiau mai mult, cu atâta întinereau mai mult. Așa a fost toată generația, iar tipul ei cel mai reprezentativ a fost Alecsandri, și de aceia caracteristica ei principală,—eterna tinerețe — apare la el mai strălucitoare decât la toți con­timporanii lui. Alecsandri a mai avut și alt noroc. „Acel rege­ al poe­ziei“ cum tot Eminescu il caracterizează, și-a ocupat, tronul fără nici o luptă, a fost recunoscut de la început, și­ nicio­dată n’a avut să se teamă de ivirea vreunui alt pretendent, Junimea dela Iași, care, înarmată cu știință și sarcazm, a­­venit să răstoarne glorii și sisteme, nu numai că n’a încer­cat să se atingă de Alecsandri, dar a făcut totul ca să-l atragă, pentru ca să se poată prezenta țării și sub auspi­ciile lui. G. Panu, în Amintirile sale, ne spune cu cât respect era primit Alecsandri în cercul Junimii, când binevoia să descindă acolo. însuși Maiorescu lua o atitudine plină de timiditate, un fel de „Ehrfurcht“ nemțesc — cuvânt intra­ductibil, pentru că nici sentimentul nu prea există la noi. Păcat că nu ne-a descris nimeni vre-o întrevedere dintre V. Alecsandri și P. P. Carp. Acestuia de pe atunci i se spunea „Excelență" și, de­sigur, nici față de Alecsandri el nu-și va fi impus o atitudine ceva mai modestă, cum nu și-a im­pus-o față de nimeni niciodată, nici măcar—după cum se afirmă — față de Bismarck. Dar noua generație, reprezentată prin Eminescu și Ca­ragiale, înseamnă un pas înainte în evoluția țării. Nu este vorba de făcut comparații între Alecsandri și Eminescu ca persoane și grad de talent, ci de stabilit deosebiri ca alcă­tuiri sufletești. Tocmai evoluția at­ât de repede a țării a fă­cut ca și stările sociale să se schimbe brusc, iar oamenii noui să se găsească în fața unor probleme pe care nici nu le bănuiau predecesorii lor imediați. De unde Alecsandri nu văzuse decât idealul măreț, al constituirii țării ca stat in­dependent și se lăsa îmbătat de realizarea precipitată a a­­cestui ideal. Caragiale și Eminescu au văzut relele interne provocate simultan cu această realizare și chiar din cauza ei, ca un fel de boală a creșterii. Firește, noua stare de lucruri își cerea leacurile ei, cerea alte lupte prin cari noua generație nu avea decât să complecteze opera celei precedente. . Era însă o mare deosebire între lupta dusă de Alec­­sandri și cea impusă lui Eminescu. Cea dintâi a fost un avânt măreț spre un țel lămurit, care de departe își trime­tea razele îmbietoare: spre ajungerea lui trebuia numai avânt eroic. Cealaltă însemna o luptă de amănunt, împo­triva a mii de mizerii, în întunericul tuturor neajunsurilor sociale, și pentru învingerea cărora trebuia să te cobori “în noroiul greu al prozei“. Această luptă meticuloasă și ob­scura se hrănește și ea din ideal, dar, la rândul ei, nu hrănește idealul, ci îl obosește și de multe ori îl ucide. Era firesc deci ca în opera lui Eminescu și a lui Cara­giale să străbată, cu atâta putere, nota pesimistă, iar față de Alecsandri, care nu mai corespundea exact sufletului lor, în mod fatal ei aveau să ia o atitudine critică. Și ei îl recunoșteau, și ei îl admirau, dar îl supuneau și cercetării, „rege al poeziei“, dar însă nu rege absolut, ci monarh con­stituțional. Eminescu, de pildă, a făcut o critică necruță­toare lipitorilor satului. Caragiale s-a arătat mai puțin entuziast decât alții pentru „Cântecul gintei latine“. In această privință, Caragiale mi-a povestit un inci­dent interesant, întâmplat între el și bardul de la Mircești. In jurul lui Alecsandri se adunaseră într’o zi câțiva­ juni­miști, printre care și Caragiale. Era pe vremea „junimiști­lor“ literari. Vemi vorba de Cântecul gintei latine — și cei prezenți îi repetau bardului, pentru a suta oară, aceleași complimente, pentru marele lui succes. Deodată, Caragiale întrerupe entuziasmul general, cu o observație malițioasă pe­ care o aruncă în treacăt: "„Au fost­ și motive politice. Nu se putea premia un francez sau un italian sau un spaniol, căci s’ar fi deșteptat rivalități“....­­Impresia produsă a fost penibilă—și reacțiunea vio­lentă. Pe când Alecsandri s’a mulțumit să clipească ner­vos, ceilalți au sărit să-l apere. Cu argumente nuni mult sau mai puțin temeinice, rostite pe tonul cel mai energic. Dar Caragiale, imperturbabil, începe să analizeze poe­zia, și o ia de la titlu, în care găsește o greșală de limbă. De ce latina gintă? Trebuia gînte, pentru că vine de la gens-gentis după cum minte vine de la mens-mentis și linte de la sens-lentis. A fost, de­sigur, ceva neobișnuit — și dureros —ci pentru Alecsandri, să se vadă discutat astfel. Nu mai știu cum l’au apărat cei de față,­­au trecut atâția ani de când Cara­giale mi-a povestit incidentul!—dar pe cât îmi aduc amin­te, discuția n’a mai continuat mult timp, iar între Alec­sandri și Caragiale s’a stabilit o răceală durabilă. Intâlnindu-l după o vreme pe Caragiale,... i-am putut spune, râzând, că având să caut ceva în dicționarul la­­tino-român al lui loan Nădejde, am dat de un exemplu fa­vorabil formei gintă. Este sens-lendis, care înseamnă — mă iertați de cuvântul cel prost — sindină. — Bine, mă închin, fiindcă Nădejde e specialist. Și au urmat oarecari glume răutăcioase, in legătura cu acuzarea adusă de d-l Philippine socialiștilor, că nu se spală și nu se piaptănă. Lăsând la o parte detaliile acestei anecdote, incidentul povestit de Caragiale este interesant, căci arată repercu­siunea pe terenul personal, a conflictului dintre cele două generații literare. Esențialul operei lui Alecsandri a rezistat însă tiranu­lui, cum va rezista, de­sigur, în fondul ei, și opera lui Emi­nescu și a lui Caragiale. Ap­ele pecetea epocilor respecti­ve, dar ceea ce le dă o viață eternă este eternul omenesc pe care-l conțin cu îmbelșugare. Const. Graur ROSETTI PREZIDENT AL CAMEREI. — BIETUL PRIZONIER ȘI COGNACUL FRATELUI RAȘCA, Unde activitatea lui, în afară de orice ghiduși­, a fost în adevăr eminentă, a fost în­­ rezidența camerei. Mult glumiseră liberalii pe socoteala prințului Dimitrie Ghic­a, prezident în atâtea rânduri, pe care-l zugrăveau în fo­ile lor umoristice cu un clopoțel de gât ;­­frunzuliță trei lalele „Avem două beizadele: „Unul e simplu vitei. „Altul e ax clopoțel". Rosetti n’a pus odată mâna pe clopoțel. In cele mai furtu­noase împrejurări îi era de ajuns ca să conducă ședința, un condeiu de plumb, cu căpătâiul căruia ciocănea tacticos în tri­bună. Dar câtă autoritate în vârful unui condeiul Curând du­pă venirea liberalilor, reușește la o alegere parțială a colegiu­lui­­ de Iași d-l Maioiresau. Turbați colectiviștii vor să invali­deze alegerea. Raportul conchidea la o validare. Bilele ne­gre curgeau în urnă. Era aproape să se completeze cele două treimi necesare pentru eliminarea alesului opo­ziției, când a­­cesta se adresează către prezident și-i zice: „Am înțeles, d-le Rosetti, mă invalidați.­“ și voește să plece. „ N’ai înțeles, onorabile, bine“ zice prezidentul. Se scoală de pe fotol său, pe care-l cedează­ unui vice­președinte, se coboară de grabă, își face loc prin înghesuială la vot, ajunge la urnă și, privind cu autoritate în dreapta și’n stânga la toți cari se îngrămădeau să voteze, arată bila albă și o aruncă ostentativ în urnă contra invalidării. Se înțelege că biele albe au început să curgă: fiecare a imitat mișcarea ■ prezidentului; invalidarea a căzut — d-l Maiorescu a fost pro­clamat deputat. Alesul Iașilor peste câteva zile își desvoltă o faimoasă in­terpelare : toată Camera colectivistă se frământă... întreruperi, zâmjiituri, zgomot. Oratorul, obosit de atâtea hârțueli, asupra între­ruperei grosolane făcută de Nae Dimancea, invoacă ocro­tirea prezidentului. „D-le Dimancea, zice Rosetti vă rog nu întrerupeți, sunt aci ca să apăr minoritatea contra majorității!“ Tumultul încetează, îmbărbătat de sprijinul prezidentului, oratorul, continuând, aruncă majorității o săgeată înveninată; majoritatea cu ochi la prezident fierbe și nu cutează să miște. Atunci, ciocănind liniștit cu condeiul ,pe masă : „D-le Maiorescu, zice, sunt aici ca să apăr nu numai mi­noritatea contra majorității, dar și majoritatea contra mino­rități !“ Oratorul începe să râză ș­­ majoritatea astfel, începe iar să urle; dar căpătâiul condeiului restabilește liniștea. Cu ocazia unei interpelări adresată de un colectivist răpo­satului colonel Slăniceanu, pe atunci ministru de rasboiu, se face în Camera un scandal de familie infernal. Condeiul nu mai are nici o putere. De două ori prezidentul părăsește tribu­na și ridică ședința. In sfârșit, cu mare greutate se potolește furtuna, și, după explicația ministrului interpelat, se cere închi­derea discuției... Iarăși țipete , contrar pentru!.. In finet Se votează închiderea. Când se stinge de tot tumultul, și prezi­dentul obosit zice : „în fine trecem la ordinea zilei“, hop. ne­nea Dincă Stchiteru : „Cer cuvântul!“ Prezidentul întreabă distras : „ Pemtra ce, onorabile ? — Vreau să dau d-lui ministru de război niște lămuriri — Despre ce ? — Despre chestia de adineaori. — Apoi, d-ta nai văzut că s’a isprăvit cu chestia de a­ dineaori ?­­— Nu face nimic,­­stanțe nenea /Dincă, vreau sau dau sî­­ nu niște lămurită. Dar prezidentul în culmea plictisului : — Mă rog, dă-mi voe, ți le-a cerut lămuririle astea d-l ministru ? — Nu. — Ei, atunci stai la loc pâine, ți­­eo cere“. ■ Și nenea Dincă a ascultat. Dar una din cele mai caracteristice întâmplări ale lui Ro­setti este fără îndoială aceea cu care voia să termiți și din care se vede felul spiritului acestui om și puterea ce-a avut-o el odinioară de a fana­tiza oamenii. Era pe vremea lui Cuza. Rosetti publicase în „Românul“ un articol fulminant. Se aștepta să fi­e arestat și „Românul“ suprimat. Ședea cu locuința pe strada Academiei, peste drum de Rașca, birt și cafenea la modă pe atunci. Rașca, cel de o­­rigină și fanatic republican, profesa ideile cele mai înaintate, și, firește, se închina lui Rosetti. Directorul „Românului“ află de dimineață că înainte de a­­mieză are să fie călcat de procuror... Era prin funie. Până să vie să-l aresteze trece peste drum la Rașca să ia o ceașcă de supă și un pahar de vin, și iasă acasă vorbă unde să-l găseas­că oricine. Rașca îl întâmpină cu cel mai profund respect și-l servește în grabă. Pe când conversează amândoi, se întunecă deodată și se pornește afară o vijelie îngrozitoare de vară; se aud geamuri spărgându-se și țipetele celor apucați pe drum. Rosetti soarbe încet din supă, spunând amicului său care șade în picioare, că Europa în veacul viitor va îi ori căzăceasă ori republicană. Afară furtuna creștea mereu. Deodată ușa se deschide și procurorul urmat de doro­banți intră, înaintând grav pân’la masă, întreabă : „D-ta ești cetățeanul C. A. Rosetti ? — Da, d-le. — In numele legii ești arestat !... Urmeaza-mă! — Vă rog, d-lor, lăsați mai întâi pe bietul prizonier să-și bea cafeaua !“ și face semn să șează procurorului, care ascultă. Apoi cu tonul celei mai înalte politețe : „D­v. nu luați un cognac ?.. Fratele Rașca are cognac minunat. — Nu, mulțumesc. — Eu o să iau“. Rașca era în culmea admirație!^ nu putea înțelege tăria omului aceluia care’și lua cafeaua și’și degusta cognacul cu a­ tâta liniște sufletească, cu atâta sânge rece, pare că n’ar fi fost alături sbirul, gata să-l înhate; nu se putea îndestul roknd nu de ascendentul ce avusese Rosetti asupra sbirului. Dar acuma s’a întunecat cu totul și furtuna e în culme. „Sunt gata, d-lor să vă urmez“ zice Rosetti. — Haldem, zice procurorul“. Rașca se repede să sărute mâna martirului, acesta ’l­ atra­­ge în brațe, îl pupă frățește și pornește fără pripă urmat de sbiri. Când deschide ușa să iasă, o clipire orbitoare despică văzduhul întunecat și numai­decât urmează răcnetul formida­bili al trăsnetului, care a căzut aci foarte aproape, sguduind din temelii toată împrejurimea. Martirul a plecat, iar Rașca pică în genunchi și începe să-și facă repede cruci peste evteil Jesus Maria! Das ist ein Christus /" Până la moarte, Rașca a rămas cu convingerea că Ro­setti era o ființă supra-n­aturală. Caragiale Trei căi».­ Știind că I. L. Caragiale se găsește la Berlin î-am scris, în ziua de 3 Aprilie 1912, că aș dori să-l văd. Și am primit de la el următorul răspuns printr’o carte poștală din 4 A­­prilie: Stimate Domnule Doctor, Vizite ca ale dumitale nu numai că nu mă supără, dar îmi fac chiar mare plăcere. Mă grăbesc, bucuros de scrisoa­rea dumitale, a te ruga să poftești când ai vreme, de pre­ferință între 5—7 a.­ni„ ca să te pot cinsti cu un ceai”... en­glezesc. Te rog anunță-mă de dimineață cu un Rohrpost, ca negreșit să te aștept. Să știi însă că — mai înainte îți declar — nu vei scăpa cu o vizită pripită. Pentru fiecare pahar de ceaiu, măcar o jumătate de ceas întreagă te țin, Să n’avem vorbă ! In așteptarea răspunsului dumitale amabil, te salut. Al d-tale, Garagas. Schöneberg (Berlin)'. In ziua și la ora hotărâtă m’am dus la el, și când intrai în salonașul său, Caragiale se sculă, se repezi la mine și mă cuprinse în brațe. Ne cunoșteam doar din copilărie, și îndată vorba noastră se întoarse la acele vremuri fericite. El îmi aminti de actoria mea, la 1862, în Grădina Jignița­ și Grădina cu cai, și cum a fost suflet la Teatrul Național când, în iarna aceluiași an, fratele meu Leopold juca în a­­cel Teatru în „Kean“, „Fata aerului“, etc. și verva lui s’aprinde și umorul jovial scântei.... ce natural și modest este acest mare scriitor și cititor de suflete ! Vorbim de toate, de politică, poezie, muzică. Și de țară, și de procesele lui literare, îmi mai vorbește și de familia sa. L’am putut admira ca duios părinte de famlie. De fiul său îmi spune că știe perfect englezește și mi-l prezintă ca să vorbesc cu el în limba lui Shakespeare. Și apoi îmi spune: „Ei, un scurs­ta mea carieră de director general al Teatrului Național, ți-aduci aminte că te-am năvălit la Sinaia, și te-am îndu­plecat să-mi traduci „Visul unei nopți de Sânziene“, ca să-l joc cu prilejul sosirii Principesei Maria în Capitală. Știu că s’a jucat apoi o altă traducere. Mai ai manuscrisul ? Te-așii ruga să mi-l dai, ca să-l citesc cu băiatul ăsta (arătând pe fiul său) care o va compara cu originalul“. — Bucuros. Și la ce lucrezi acuma, maestre ? > — Am două lucrări dramatice, dar nu prea sunt în toane de a lucra. Duc grija vieții, și mă gândesc să merg în țară unde prietenii mei vor să strângă un fond pentru­ mine. Când te întorci ? — Mâine. — Ei taci ? Știi ce, dacă aștepți încă o zi, plecăm îm­preună. — Aștept cu plăcere. — Așa­dar mergem, îngrijesc cu biletele pentru vago­nul de dormit și ne întâlnim poimâine seara, la gara Erien­drichstrasse. — Poimâine seară dar. — Da, în gara Friedrischstrase. Și am plecat împreună. Dela pornire până târziu noap­tea se lungi vorba noastră, mereu luminată de observațiile lui fine, și de vorbele lui de spirit. Intr’un târziu îl văzui scoțând din sacul său de călătorie o carte, legată în ne­gru, din care începu să citească. — Știi ce citesc ? — Ce e ? — Biblia. — Ei aș ! , — Te miri ? Apoi iată, eu nu călătoresc fără a lua cu mine trai cărți: un călindar, ca să știu rostul vremii, un „mersul trenurilor“ ca să știu rostul drumului, și o Biblie ca să­ știu ța­tu­l vieții— Și citea o Biblie franțuzească. — Ce Rușine, rdse el, că nu avem nicio traducere fetim Se ead­e in românește a „Cărții Cărților“ ! WWWM«—... Dr. Adolphe Stern Karkaleki — Din reminiscențele Iui Iancu Caragiale — Odinioară, când era Vodă nemulțumit de administra­ție, chema la palat pe ispravnic, pe magistrat și sfatul: — Bine, mă­­ da nu vedeți voi ce murdărie ? Voi trăiți ca vitele, mă! — Ca vitele, Măria Ta ! —­ O să vă dau afară, mă! — Să ne dai, Măria Ta ! —— Mari ticăloși sunteți, mă! — Ticăloși, Măria Ta ! — Afară ! ’Astea se petreceau pe vremea de tristă memorie când națiunea română nu-și dăduse încă din suveranitatea ei, o constituție belgiană, și când presa noastră politică se reducea la „Cantorul de Avis“ și la „Buletinul oficial“ al lui Karkaleki. Acest celebru publicist, întemeetorul presei politice române, era însărcinat între altele să facă în „Buletinul Oficial“ dările de seamă despre petrecerile dela Palat. Vodă, care ținea foarte mult să-și lumineze norodul, adusese cu mari cheltueli de la Brașov vreo douăzeci de lăzi cu lumânări de spermanțet — primele lumânări de spermanțet cari veneau în țară. Pentru a face neuitat în istorie acest pas însemnat pe calea progresului — supri­marea mucărilor în așteptarea suprimărei arh­ondologhiei și privilegiilor — Vodă dăduse la palat o serată cu nouăle luminări. Succes enorm și Vodă încântat. A doua zi, îndată după apariția numărului din „Bule­tinul Oficial“ cu darea de seamă asupra acestei minunate serate, se pomenește Karkaleki cu un dorobanț că îi chiamă în fuga mare la palat. Cum intră publicistul, Vodă sare de pe divan și, fără vorbă, șart-part! câteva palme și pe urmă trage’i pe spinare cu ciubucul. — Știi pentru ce te-am bătut ? întreabă Vodă ostenit. — Nu, să trăești, Măria-Ta ! răspunde amețit Karka­leki. — Pentru că ești un ticălos! — Ticălos Măria-Ta. Iartă-mă ! — E drept că întemeetorul presei noastre politice me­rita palmele și ciubucele. Nu fusese destul de clar și de entusiast în darea lui de seamă asupra luminărilor de spermanțet și nu pomenise nimica despre suprimarea mu­­cărilor. Pentru aceea a fost după bătac dat în brânci afară de la palat. Seara după această corecțiune meritată, Karkaleki se afla la teatru. Sala, după înalta porunc, era luminată cu luminări de spermanțet, dăruite de Vodă. Era multă lume,­­ boeri și cocoane de toată mâna și negustorime de seamă, cari nu avuseseră parte să fie poftiți la prima ex­periență făcută la palat. Luminările făceau mare sensație. Deodată se simte în sală o cletinătură puternică — cutre­mur. Vodă și toată lumea in picioare. Un moment se pri­vesc unii pe alții galbeni de spaim­ă, când o a doua dletină­tură pornește și mai tare. Dar Karkaleki, fără să-și piarză mintea se ridică în picioare pe un scaun și, jucând ochii galeși, de la Vodă la policandru care se legăna, strigă tare : — „Stați! Toți să murim numai Măria Sa să scape ! — in următorul număr al „Buletinului Ofițial“, Kar­kaleki, dând seamă despre cutremur, a vorbit foarte puțin de panica mulțimii, dar a accentuat cu multă căldură im­portanța suprimării mucărilor. — Vezi așa, ticălosule ! i-a zis Vodă mulțumit, dându-i cinci galbeni. . — Ticălos! Sărut mnâna,­ să trăiești, Măria T8U#

Next