Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1922 (Anul 3, nr. 85-88)

1922-07-23 / nr. 87

„ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC" ­um trebue sa fie o commemorare­ de PAUL I. PAPADOPOL Continuăm să oferim cetitorilor noștri, câte o sumară caracterizare a câtorva dintre numele nepie­ritoare, strâns legate de întreg sufletul românesc, iar celor în drept, prilejul unor sincere și demne co­memorări a acelora cari — după o activitate rod­nică și românească, ne-au părăsit, acum un deceniu. In legătură cu aceștia, țin însă să accentuez asu­pra unei idei, când am spus: dau, celor în drept, pri­lejul unei sincere și demne comemorări — n’am re­curs la cele două epitete dintr’o necesitate, cu atât mai puțin dintr’un lux stilistic. M’am gândit serios la problema sărbătorilor de această natură la noi, mi-am amintit câteva din comemorările prin care am trecut, în ultimul timp, și, de teamă ca nu cumva și de astă dată să se reproducă acelaș clișeu de parodi­ere a seriozității pioase comemorative — am pus punctul pe i. Și dacă una din cele mai puternice do­­­vezi care vădesc lipsa noastră de recunoștință — este reamintirea acelora cari au ostenit la înteme­­­erea României de azi — a II-a, de o gravitate egală, este modul monstruos, emfatic, pretențios și nesin­cer cu care o facem, uneori. Și în acest sens — vom­ aminti că — până a­­cuma — n’am cunoscut decât 2 feluri de comemo­rări unele naive, altele nesincere — toate oficiale, ge­neral sau parțial — oficiale — deci, poruncite. Iată-le: mă gândesc, pe deoparte, la modalitatea de sărbătorire a marilor zile comemorative: ziua parția­lei și marii Uniri (24 Ianuarie) și ziua Independenței (10 Maiu) care se apropie, iar, pe de alta, la comemo­rările celor doi oameni de acțiune românească — „Unul social-politică, altul cultural-literară’ — Tudor­­ Vladimirescu — și Vasile Alexandri — care au avut destinația să ni-i reamintiască anul trecut. Că folosul lor a fost nul, că, adecă, niciuna n’a fost ceia ce tre­buia: un prilej de pioasă, cuviincioasă, sinceră și ge­nerală reîmprospătare a acttvității, meritelor și a pos­­tului pe care unul sau altul dintre sărbătoriți l’au adus acestui neam nou și cu puține forțe morale — s’ar fi putut dovedi printr’o anchetă generală între­prinsă de unul din cotidianele cu tiraj mai mare — înainte și după ziua comemorării. Rezultatul ei ar fi fost: cam acelaș număr de persoane au o idee gene­rală, cam acelaș număr de specialști — îi cunosc de aproape — restul, nimic, nici ca vieață, nici ca acti­vitate. Comemorarea — și mi-am adus aminte și de aceia a lui Neagoe Basarab, la care am contribuit — cu tot fastul oficialității care a comandat-o, n’a fost decât de natură școlară sau cel mult : școlar-militară , un prilej de bucurie pentru școlarii leneși, un dis­curs din partea profesorului de specialitate care caută să se impue și prin altă lăture decât aceia a zilnicei activități — un „Trăiască Regele“ nepă­truns — și atât. Nu mulțimea anonimă, dar nici copii de școală, obligați și amenințați de regulament și de iuiața directorului, n’au fost capabili să-și întrerupă somnolența jurnalieră și să se înnalțe sufletește la auzul faptelor marilor eroi și Români. Și astfel fără prea multă supărare — fără prea mult fast și fără o pătrundere sinceră a muncii dezinteresate a celui sărbătorit, căutând, cum zice Eminescu în cunoscu­­ta-i satiră, pe de o parte, să ne lustruim pe noi înși­ne „sub a numelui său umbră“, iar pe de alta, să aler­găm după „biografiea subțire“. Care s’o ’ncerca s’arate că n’ai fost vreun lucru mare C’ai fost om cum sânt și dânșii, pen­tru ca: Măgulit e fiecare Că n’ai fost mai mult ca dânsul, trece comemorarea marelui erou, domnitor, scriitor, etc. — fără să fi avut darul să furișeze, în sufletele celor mulți — măcar o rază cât de sfioasă din: ....lumina Ce în lume­ au revărsat-o.... fără să contribue, adecă, cu un minimum la cunoște­­rea cât mai intensă și în mase cât mai largi a meri­telor lor nepiertoare, a aportului lor moral, intelec­tual, sentimental, energetic, etc., în patrimoniul nați­onal sau universal. Așa­dar, mărginirea comemorării oamenilor mari între zidurile școalei și al cazărmii — departe de a fi o dovadă de recunoștință, e cel mai tipic exem­plu de interesul pe care-l depunem noi în urmărirea activității înnaintașilor, și de îndepărtare a neamu­­lului acestuia de la patrimoniul sufletesc național și universal. împiedecarea oficială­ a participării mulți la asemenea aniversări e una din marile celor gre­șeli ale trecutului asupra căreia va trebui să facem „mea culpa“. Cu această concluzie, oamenii noștri mari tre­­buesc sărbătoriți de întregul neam — trec la al doilea fel de comemorări: cele cu caracter politc. Voiu a­­minti două: în iunie 1916 s’au împlinit 100 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai mari Români, zia­riști și democrați — Costache Rosetti. Mi-aduc a­­minte — a fost comemorat, dar nu uit că atât la în­trunirea politică respectivă, cât și în gazetele și re­vistele de pe atunci — s’a produs o selecțiune elo­­quentă : au vorbit și au scris, arătând meritele acestui fiu al neamului românesc, pentru acest neam, dar și pentru partidul din care făcea parte, numai membri ai acestui partid, pe care îi poate găsi oricine în co­tidianele respective. Cam acelaș lucru s’a petrecut în anul precedent cu marele I. C. Brătianu și cu mai marele Kogălniceanu, asupra căruia s’a trecut foarte repede,­­ prezentându-ni-l, mai ales pe cel dintâiu, în prima linie ca un mare liberal și numai apoi, ca­ un mare Român și dându-se sărbătoririi lui caracte­rul restrâns de partid. Hotărât, lucrul acesta e una din cele mai mari greșeli. Faptul de a face parte dintr’un anume grup politic e un accident — și lucrul acesta îl dovedesc oa­menii noștri politici cari își fac o specialitate din schimbarea partidelor și titulaturilor acestora, în­semnează oare că Mihalache Kogălniceanu a fost mare­— numai pentru că s’a întâmplat să facă o anumită politică de partid și nu alta? Dar atunci ar însemna ca partidul x sau y să fe format numai din oameni mari — iar celelalte numai din pigmei. Astfel fiind lucrurile și neputând admite această absurditate — credem că marile merite ale cuiva sânt în primul loc în funcție de caracter, familie, educație, mediu, și numai întâmplător, întru atât întrucât în vorba media intra și mediul politic, în funcție de par­tid. Și în modul acesta, partidele politice trebue să se mândriască dacă unul sau altul din oamenii noștri mari s’au alăturat de ele și să nu deducă, prin con­trariu, că mărimea lor se datorește culorii lor poli­tice. Nu de alta, dar acest fel de a raționa — scade și restrânge comemorarea și valorea sărbătoritului — într’o familie: familia partidului politic respectiv, în loc s’o întindă ca o lumină permanentă și învioră­toare asupră întregului neam sau chiar a omenirii. Lucrul acesta e foarte important acuma când nu­mai o jumătate de an ne desparte de împlinirea a 10 ani de la moartea unuia dintre cei mai mari Români: Spiru Haret, întemeietorul și sprijinitorul școalei ro­mânești care, întâmplător, a fost și om politic. Și ca român și ca membru al Școalei doresc să fie comemorat la 18 Decembrie marele Haret, cu con­­dițiunea însă ca această pioasă comemorare de re­cunoștință s’o facă numai școala românească și — prin ea — neamul românesc. Recomand oamenilor po­litici respectivi cea mai sfântă tăcere în legătură cu acest nume scump ,tuturor Românilor. PAUL I. PAPADOPOL . — ■ ■ imp * o nap»"»-----------­ Este om de o linie universală ? Puține sunt lucrurile de care se simte nevoe, pentru o mai bună înțelegere între națiuni și pentru păstrarea u­­nei păci, ca nevoia unei limbi universale, care să fie în­trebuințată în comerț și în diplomație. Iată, un vis de secole, legat de alte visuri : dezarma­rea generală și liga națiunilor. Marele război a grăbit și a mărit interesul pentru aceste propuneri, așa că planurile pentru realizarea lor merg pe drum bun. Se știe ce se face pentru a mărgini armamentele și pentru a se uni popoa­rele,dar nu se aude tot așa de mult și se știe prea puțin despre ceea ce se face pentru o limbă comună, a tuturor. Cu toate, că congresul Păcii s’a ținut la Paris, limba engleză stăpânea și era vorbită de conducătorii ei. Și a­­ceasta s’a întâmplat în mod natural, nu prin înțelegerea mai dinainte, cu toate că s’a întrebuințat și franceza, atât în ședințe, cât și la redactarea protocolului oficial. Multe a făcut Statele Unite pentru pace și împreună cu Anglia și Franța au fost câte și trele conducătorii învingătorilor. Clemenceau, vorbea englezește ca și franțuzește, pe câtă vreme, dintre delegați engleji și Americani numai câțiva puteau înțelege limba franceză. Cel ce a fost bine infor­mat asupra acelei conferințe, știe, cât de mult a suferit Orlando, primul ministru italian, care nu se putea înțe­lege cu ceilalți delegați de­cât numai prin interpreți.­­ La Washington, din contra, francezii sunt cei cari au suferit mai mult. Nici unul din delegații francezi nu cu­noștea limba engleză, afară de Jusserand. Aci, însă, situația a fost salvată prin faptul, că Kame­­beek din Olanda, Schanzer (Italia), Sindehara (Japonia), Wellington Coo și Sze (China), împreună cu baronul bel­gian Cartier, poate cel mai dibaci diplomat dintre toți, cu­­­­noșteau pe deplin limba engleză. Dar nu numai la conferințele internaționale este nevoe de o limbă comună, ci și în comerț, industrie și literatură. Popoarele lumei trebue, să se cunoască, cât mai bine, în­tre ele și să poată comunica cât mai ușor. Lucrul acesta nu se poate, fără un mijloc comun de vorbire. Limba franceză a fost, într’adevăr, limba prin care se înțelegea lumea. Insă limbile se înalță și cad, iar dacă s’ar putea, ca mai înainte de 100 de ani, limba engleză să fie limba de căpetenie pentru înțelegerea dintre popoare, e foarte posibil ca să fie înlăturată de alta. Și apoi, o sută de ani de așteptare, pentru primirea acestui neapărat mij­loc de înțelegere comun, care să ușureze relațiunile dintre oameni, este prea mult. Alte mișcări s’au și arătat în ființă. Iată, se prezintă alegerea între Esperanto și Latina e­­vului mediu. Amândouă au sprijinitori și pentru amân­două se găsesc argumente bune. Esperanto are avantajul simplicității și lipsa de legă­tură cu orice națiune. Liga Națiunilor anchetează cu mul­tă amănunțire cererea de a fi preferată. Orice deriziune va lua Liga Națiunilor, hotărârea ei probabil că se va în­deplini, fiindcă ea cuprinde toate națiunile de azi, afară de Rusia, Germania, Turcia, Mexic și Statele Unite. Din contră, Latina evului mediu are partizani puter­nici, în Italia și Statele Unite, mai cu seamă. Mulți dintre profesorii de seamă cred, că Latina este limba cea mai practică pentru învățat, fiindcă deja se învață și se in­­struește în toată lumea. Esperanto ar trebui băgată cu sila, în materiile peste măsură ale învățământului din școli Latina se întrebuințează de o mie de ani și mai mult ; apoi,­ într’o formă simplă, a fost limba literaturii europene.­­ Astăzi, oamenii de stat, profesorii, savanții, mulți ad­­j­uocați, și oameni de afaceri cunosc destul de bine latina­­ clasică pentru a o putea învăța, fără greutate, pe cea sim­­­­plificată și pe urmă, ea este întrebuințată, în scris, vorbit­ă și oficial de Biserica Romei. Oricum ar fi însă, fie Esperanto, fie Latina, înainte , și încă odată să mai progresăm în civilizație pentru a a­­j­junge la scopul final. . . _ __ ................ . . »»Pașa din Silisfra“ de I. L. Caragiale (cu prilejul apariției ,,Versurilor" lui Caragiale) Versurile lui I. L. Caragiale, tipărite acum în volum de către d. R. Lăzăreanu, vin să desăvârșească în chip armonios figura literară a marelui nostru literat. Ca fond, ele se alătu­­rează­ în chip firesc comediilor și schițelor sale pline de umor și satiră; ca formă, ele ni-l prezintă ca pe acelaș bine cunoscut maestru al cuvântului, al frazei și, dacă considerăm în special fabulele sale, ca pe un poet de talent, care și sub raportul con­cepției și cel al versificației poate sta cu cinste alături de cei mai buni poeți ai noștri. " Era firesc ca printre puținele poezii ale lui Caragiale (și a­­ceste, mai mult încercări ocazionale), să aflăm fabule, satire, parodii, epigrame,—singurele specii de versuri, cari se înru­desc de aproape cu restul operei sale literare, întru cât au comun cu aceste, aceleași elemente, caracteristice, cari consti­tuise originalitatea de fond și formă a scrisului caragi­alian. Dar, după cât ni se pare, lipsesc din această culegere de „Versuri“ poezii răzlețite prin diferitele reviste, pe cari le-a redactat sau la cari a colaborat Caragiale. Nu putem contribui acum decât cu o singură parodie, după Bolintineanu, la com­­plectarea culegerii. Și fiindcă este vorba de Bolintineanu,—de­oarece nu am văzut până acum „Primul mămmodiu, poezii de A. Museus“,— ne permitem a-l întreba pe d. Lăzăreanu: 1) are d-sa probe directe sau numai indirecte că parodiile cuprinse în acest vo­lum 1) aparțin lui Caragiale ? și 2) crede d-sa că toate au ca autor pe Caragiale ? Pentru noi notița­ prefață la parodiile lui A. Museus, semna­tă de Caragiale, este numai o probă indirectă, totuși foarte pu­ternică, întru­cât (cel puțin în cât privește pe Bolintineanu) o putem sprijini printr’o dovadă­ directă : o parodie, care lipsește din volumul de „Versuri“ și care este bine stabilit că are de autor pe Caragiale ? D. Lăzăreanu spune în adnotările sale privitoare la pseu­donimul literar A. Museus, că „acesta (adică Caragiale­) pa­rodiază pe Bolintineanu, pe Eminescu și rusticii români de la Alecsandri până la Coșbuc, trecând și prin Rădulescu-Niger (!)“ 2) Totuși volumul de „Versuri“ de Caragiale nu cuprinde din parodile lui Museus decât cinci 3), dintre cari primele trei sunt parodii după Bolintineanu 4), a patra după Eminescu, a cincea după Coșbuc sau altcineva. Nu știu, vorbește d. Lăzăreanu și de alte parodii, cari nu au intrat în volum, sau înțelege d-sa sub acel „dela Alec­­sandri până la Coșbuc“ că acest Museul­ Caragiale n’a paro­diat anumite poezii ale poeților menționați, ci numai maniera diverșilor poeți, concentrând’o în parodii originale 5), cari nu vizează nici de cum cutare poezie, a cutărui poet. Până să avem răspunsul lămuritor al d-lui Lăzăreanu, noi ne îndoim că Museus-Caragiale ar fi fost parodiat, alături de d. Bolitineanu, și pe un Eminescu și Coșbuc. Aceasta, conside­rând pe de o parte sentimentul de admirație adâncă față de cel de al doilea, pe cari­ știm bine că le avea Caragiale,­iar pe de alta având în vedere faptul, că versurile acestor doi mari poeți nu conțin în ele nimic banal sau chiar ridicol, ce s’ar putea preta la o parodiere (în genul celor ale lui Caragiale), cum este cazul cu Bolintineanu. Declamațiile, tiradele, tot patosul lui Bolintineanu ne amin­tesc doar așa de viu discursurile și dialogurile atâtor eroi din comediile lui Caragi­ale, eroi, la,cari cuvântul cu sonoritatea lui stridentă și goală este lipsit de idee și logică. Astfel ne vine a crede, până la proba contrară, că în „Pri­mul mănunchiu“ al lui Museus numai parodiile după Bolinti­neanu sunt opera lui Caragiale, iar restul se datorește altor co­laboratori ai acestuia de la „Moftul român“.­­ Parodia, pe care o reproducem aici, o dăm după revista „Luceafărul“ din Sibiu (anul XI, 1912, pag. 279—280). Poetul Ștefan O. Iosif, care fusese câtva timp secretarul literar al lui Caragiale, a scris ocazional această parodie după dictarea personală a lui Caragiale. Aceasta s’a întâmplat în următoa­rele împrejurări : Intr’o societate de scriitori și prieteni vem­ vorba despre Bolintineanu. Unii se mirau cum de acesta a putut produce așa de mult; alții, printre cari Iosif, se întrebau nedu­meriți , a scris Bolintineanu ușor sau greu ? Caragiale, drept răspuns la aceste întrebări și nedumeriri, puse pe Iosif să scrie chiar în toiul discuției o parodie improvizată la moment, care convinse pe toți cei de față că Bolintineanu, cu toate că­ a com­pus foarte multe versuri, le-a scris totuși cu o „ușurință rară“. Iată și parodia­­ de LIVIU MARIAN Din comparația „Pașei din Silistra“ cu „Crucea și semilu­na“ sau „Gratia domniței” cititorul ușor va putea recunoaște izvorul comun, din care au răsărit lustrele. Dacă însă Bolintineanu se pretează Ușor la parodiere, atât din cauza „ușurinței rare“ de a compune, cât și din cauza fon­dului naiv-manal și formei neîngrijite a versurilor sale, —­ ne în­trebăm : este acesta cazul și cu Eminescu și Coșbuc ? Și atunci nu înțelegem , ce l’a făcut pe Caragiale, să-și bată joc (fie chiar numai în glumă) de acești doi mari maeștri, dintre care ultimul, prieten intim al său, era încă în viață, când îl parodia ? Oricum, parodiile trei din urmă ale lui Museus (după Alec­­sandri, Eminescu și Coșbuc) sunt mult mai pre­jos decât cele după Bolintineanu, ceea ce ne face să credem că ele ar putea avea drept autor pe altcineva. Chișinău, LIVIU MARIAN ........—­­ wnUfr ~ ' I - PAȘA DIN SILISTRA Pașa din Silistra astăzi s’a jurat, Să-și răzbune groaznic pe­toa ghiaur spurcat. Cine e ghiarul ? Este­ acela, care Dunărea o trece pe-al său roib călare, Și de la Silistra cu­ așa cutezate Vine să răpească pe cadâna mare, — Hei, ghiaur nemernic, pentru o cadână „O să pun să-ți tae ’ntâia murdara mână, „Dup ’aceia capul și ’ncă un picior, „Iar după aceia — am să te omor ! „Am să trag hangerul și-am să-l oțelesc „un spurcatu-ți sânge, în sânge cănesc. „Stai, să vie ’rndată gâdea cu toporul!...” Zice d Silistm Pașă ’ngrozitorul, „Să-mi aduci i­aicea pe acel mișel: „Ca să-și ia pedeapsa scrisă pentru el!“ Gâdea se repede și-l aduce­­ odată Încărcat de lanțuri, ca tiara turbată. Tânăra victimă este­­ acoperită de un golgia negru, căci e osândită. „Să-i ridice ghogi !“ pașa a strigat ! Și toți asistenții s’u cutremurat Gâdea îl ridică și — dl — ce mirare, un loc de victimă-i chiar cadâna mare ! Pașa­ și scuipă’n barbă și rânjind scrâșneșt Roșu e la față, fruntea îi pălește, își trage hangiarul, i-l înfige ’n sân. Ea cade, — el râde, demonul bătrân. „S’o luați de-aicea, trmiteți-o dar „Acelui nemernic, acelui murdar !" Astfel își răzbună un pașă trădat, Trădat mișelește și de sonor­at. — Notița din „Luceafărul“, care însoțește această splendidă parodie, cuprinde, între altele, și aceste cuvinte, adresate de Caragiale lui Iosif imediat după terminarea dictării: .Punct. Iscălește acum: Dimitrie Bolintineanu și dă-i drumu la tipar. Cum vezi, nu e lucru greu. In douăzeci și cinci minute scria, va să zică, o poezie, ceia ce însemnează șase­spre­zece la zi, pentru cazul că Bolintineanu muncia zilnic numai șase ore, la lună un volum formidabil, la ani o bibliotecă întreagă! Cum v’am spus, băețî, el scria cu o ușurință rar­ăi 1­2 3 4 1) D-l Lăzăreanu nu ne spune ori din acest volum a apă­rut în adevăr sau a fost numai intenționat de Caragiale și anunțat în „Epoca literară“ (1896). 2) I. L. Caragiale : Versuri, pag. 97. 3) La pag. 106—119 : Crucea și semiluna, Grația Domniței, In gondolă, Steaua, Idilă. 4) A treia (In gondolă) ar putea fi și după Alecsandri , stjte »anul * •• 1 ies. 3 NOX LECONTE DE LISSE Pe povârniș de munte dulci adieri de vânturi La somn îndeamnă pomii cuprinși în vraja sării. Tăcuta păsărică adoarme­ acum în rouă Și aurește steaua prea alba spumă­ a mării. Pe margine de dealuri, pe înnălțimi pustii O negură ușoară ascunde orice drum. Regina nopții scaldă frunzișurile negre, Urechea nu aude un glas de om, acum. Dar lângă țărm, departe, divina mare cântă Și din păduri stufoase se­ aud domoale șoapte, Iar aerul înalță al mării cânt și glasul Pădurilor, spre cerul iluminat de noapte. Urcați o, sfinte svonuri, dumnezeești cuvinte, Molcomă convorbire­ a pământului cu cerul, Urcați și cereți dela înseninate stele Un veșnic drum, printr'însul să străbăteți eterul O, mări, o, codri falnici, dulci glasuri ale lumii,' In vele-a mele zile mia­ți fost mereu tovarăși, Mi-ați alinat într’una tristețea-mi neguroasă, ...In suf­eta-mi acuma pe veci cântați-mi iarăși! loan Gane >­ ■ -vri«tt ANIVERSĂRI ȘI CENTENARE O sută de m dala reprezentarea Artémires“ In calendarul nostru al centenarelor, stă scris: 1722 — Artémire, tragedia lui Voltaire. E una din primele lucrări ale marelui patriarh de la Fer­­nay. Și, nu e cea mai izbutită dintre tragediile lui. Teatrul francez, care fusese înălțat de secolul Iui Corneille și Racine, nu mai era primitor pentru încercările reci, artificial cons­truite, ale strălucitului scriitor și filosof. De aceea, Artémire înseamnă un greu insucces pentru orgoliosul și susceptibilul autor al Scrisorilor filosofice. E o epopee întreagă a Artémizei lui Voltaire. Reprezentarea ei convinse pe autor că o revizuire se im­pune. Ea veni după doi ani din nou în fața publicului sub un alt nume: Marianne. Dar insuccesul nu fu mai mic. Voltaire nu dezarmă. După o nouă prefacere, piesa se im­fățișează cu un al treilea nume : Herode et Marlamine. Un mare scadnal de teatru puse capăt prelungitei și aveturioasei cariere a proteicei Artémise. Insuccesul nu dezarmă, după cum se știe, pasiunea pen­tru teatru a spiritualului filosof. Și cu toate că geniul și opera lui găseau atâta sărbătorire pretutindeni, nimic nu-1 satisfă­cea cu aplauzele cari salutau Oedip sau Zaire. Fără îndoială, teatrul lui Voltaire n’a putut ajunge culmea măreților lui predecesori, dar el prezintă interesul origina­lității uneia din personalitățile cele mai rare ale spiritualității umane. Pentru aceea merită atenție și un salut respectuos chiar centenarul uneia din oprerile mai puțin fericite ale supremu­lui maestru­ Căci, Voltaire rămâne una din sursele cele mai miracu­loase ale avânturilor noastre ca și una din podoabele cele mai strălucite ale istoriei culturii. Persecutat și dușmănit, el fu, totuș, prințul intelectual necontestat al Europei, aproape o jumătate de veac. De la Paris, la Berlin până la Petrograd, spiritul și frumusețea inte­ligențu­­lui stăpâniră și deferă acea unitate franceză culturii generale, o unitate care folosi atât de mult posibilității răs­pândirii ideilor revoluției. Voltaire e și tipul cel mai reprezentativ al inteligenții franceze. E din rasa lui Rabelais și a lui Molière. Marele Goethe scria despre autorul Secolului lui Lu­dovic XIV: „Nu e de mirare că Voltaire și-a­ asigurat în Europa, ne­contestat, monarh­ia universală a spiritelor; chiar cei ce a­veau titluri suficiente de spus i se supuneau și se mulțumeau să fie patrii imperiului său. De la moartea lui, renumele lui Voltaire umple întreaga planetă. Voltaire va fi privit totdea­una ca cel mai mare om al literaturei timpurilor moderne, și poate chiar al tuturor veacurilor, e creațiunea cea mai ui­mitoare a naturii, creature în care natura a adunat la­olaltă toate varietățile talentului, toate gloriile geniului, toate pu­terile gândirii“. Nimeni pe lume n’a avut un mai formidabil elogiu, — e iscălit de Goethe. NICOLA ICONARUL V .........„mi ,

Next