Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1925 (Anul 6, nr. 226-229)
1925-04-19 / nr. 228
Invierea Noaptea se coborâse greoaie peste pământul frământat de rele și amorțise nebunia, ce cuprinsese orașul de câteva zile. Poporul ales de Dumnezeu, ca din sânul lui să iasă Mântuitorul lumii și Iuda Iscariotul, dormea liniștit somnul nevinovăției și al păcii, mulțumit de a-și fi îndeplinit menirea. Cel mai blând și mai cuminte înțelept al timpurilor, își primise osânda pentru crima de a fi îndrăsnit să propovăduiască iubirea de oameni. Ura putea să dăinuiască în voie și de aci înainte pe pământ, dar nici Mesia nu fusese in stare să o alunge din suflete, sau să-i șubrezească puterea. Peste atmosfera încărcată de parfumuri grele și pătrunzătoare, cerul își îndusese nemărginita pânză albastră sfâșiată de împunsături nenumărate, prin care se vedea aurul zărilor de lumină, în care sălășluește Dumnezeul tuturor neamurilor. Sub impusul cort vioiiu patimele dormeau în sufletele mulțumite, că pentru moment li s’a satisfăcut pofta de crimă și de sânge. Nebunia născocește și dictează faptele mari, care ilustrează istoria omenirii. Stăpânitorii sunt puși ca să oprime înțelepciunea și să execute nelegiuirile poruncite de nebunie. Pentiu Pilat, pentru care răstignirea Fiului Omului «’avusese altă însemnătate decât de a-și fi spălat mâinile odată mai mult decât în zilele celelalte, nu putea totuși să adoarmă, fiindcă suferea de o boală periculoasă: aceea de a gândi. — „Ce-o fi avut poporul cu Iisus Nazarineanul? se întreba el fără să poată găsi un răspuns mulțumitor. Părea un om blând, cumpătat, simplu în toate apucăturile lui și bUn de înțelepciune. Figura lui calmă și sinceră și senină atrăgea dragostea și încrederea. Hainele lui albe luminau că fare Iudeii și Samariei, pe unde își purta cuvântul înțelepciunii, iar mâna lui nu cunoștea gestul atacului sau al ripostei, ci numai pe acela măreț și sublim al binecuvântării Nu-i putea uita mai ales ochii. Ochii aceia mari, curați, de culoarea castanei, cari se uitau spre el cu o privire îndepărtată, dar atât de bogată în expresii, cum nu întâlnise încă până atunci. Păreau că-l mustră și îl iartă în acelaș timp, îl întrebi și îi răspunde, îl slăvești pentru purtarea lui vremelnică și îl plânge pentru neputința lui reală. De câteva ori surprinsese un zâmbet de milă fluturând pe buzele lui uscate, în locul zâmbetului de dispreț, la care s’ar fi așteptat guvernatorul. Apoi câtă înțelepciune! Vorbise în cuvinte simbolice despre împărăția Tatălui său, ce nu e din lumea aceasta și se încumetase să discute asupra Adevărului și să dea o definiție acestei noțiuni abstracte, asupra căreia nici învățații Romei nu erau de acord. Nu se apărase sgomotos, renunțase chiar de a se apăra, ca și cum ar fi știut că era de prisos și că odată nebunia poporului deslănțuită, nu mai poate fi înfrântă, decât dacă i se aruncă o pradă tot dintre ai lui, o pradă vie din care să țâșnească sângele cald — o parte chiar din sângele lui — singurul lucru capabil să-i domolească furia. — „Se vede că furia sângelui tulburat — gândirilor mai departe — întunecă mințile oamenilor, care nu se pot limpezi decât dacă se scurge sângele liniștit al celui mai înțelept și mai nevinovat dintre ei, își da seama că făptuise o nedreptate și deși nu avea obiceiul să aibă remușcări, de data asta se simțea nemulțumit. Regretă vina lui liniștită de pe o colină din preajma Romei, de unde îl scosese diigrația împăratului și îl trimisese în mijlocul acestui norod de cămătari și negustori, cu firi lesne aprinsibile și cu graiul înțegat, ca și cwl veșnic s’ar certa. Erau și printre ei bătrâni învățați și înțelepți, cu figurile calme și grave, cari își purtau înțelepciunea în pași regulați și în gesturi liniștite, ritmate de armonia perfectă a gândurilor lor senine. Guvernatorul era mai ales mirat că și aceștia ceruseră răstignirea umilului Nazarinean, cu figura inspirată de apostol, care nu le făcuse alt rău decât acela de a fi propovăduit binele, adevărul și dreptatea. In palatul adormit, numai gândurile consulului mai viețuiau încă, populând cu neputința lor marile încăperi, strânse între zidurile albe și goale. Nemulțumit de a-și fi descoperit o sensibilitate nedemnă de un patrician al Romei, se sili să-și alunge gândurile supărătoare și închise strâns ochii. In curând hotarele spațiului se nimiciră și se regăsi în frumoasa lui vilă, la poalele căreia Cetatea eternă își desfășura splendida ei viață, împletită din voluptate și cruzime. .. . * * • ! ................ 1. Piatra albă a mormântului lucește rece în răsăritul întârziat al lunei. Un centurion din cei cari stau de veghe, primi raza prin pleoapele trase peste ochii obosiți și îi deschise brusc. Lumina ei blândă îi mângâie sufletul ascuns în dosul ochilor lui curați. Era tânăr și nu avusese încă vremea să cunoască ura și să simtă voluptatea cruzimii. Gândurile lui, ca și ale guvernatorului, mergeau tot departe, dar nu spre un palat strălucit, ci spre o căsuță mică și umilă, unde o mamă bătrână își seca privirile, cercând să scruteze până departe zarea nemiloasă, care-i răpise fiul. Răstignirea omului, pe care îl păzea împreună cu tovarășii lui de arme, i se păruse o mare nedreptate. In ochii celui simplu, o viață de om viețuia infinit mai mult decât satisfacerea gustului unei mulțimi înebunite; iar viața celui răstignit, care până ’n clipa morții nu lăsase să treacă în graiul lui blând nici un cuvânt de ură sau de învinuire, viața acestui om cu virtuți de zeu, prețuia mai mult decât a întregii gloate însetate de sânge, mai mult chiar decât a întregii omeniri! Se gândi cu milă la sărmana mamă, la cernița Maria, care îi urmase până în vârful calvarului și care îngenunchiase sfârșită la picioarele fiului ei. Picături calde de lacrămi începuseră să alunece dealungul obrajilor tineri, îndurerându-le expresia. Tovarășii adormiseră fără teamă de a călca ordinele. Păreau doar un mort și, știau și ei cu toată lumea, că morții nu mai au nevoie de pază! Din ochii centurionului picurau mereu lacrimi triste ca și gândurile ce-i zburau toate spre mama bătrână și iubitoare cu care simțea că-și împletește lacrimile de-alungu zărilor, peste câmpiile triste și nemărginite ca veșnicia și peste valurile mărilor albastre, în care nu se pot îneca toate dorurile. Trântit pe spate, privia cerul încețoșat de bruma ușoară, în care îi înotau ochii. Și acolo, departe, o mamă privia acelaș cer rece și nemilos, și aici aproape, de bună seamă în preajma mormântulu, o altă mamă, frântă de jale, îl privește uimită, cum își întinde seninul lui liniștit și, cum nu s’a cutremurat din temelii și nu s’a prăvălit din înălțimi, ca să înăbușe monstruoasa fără-de-rege! Un cocoș îndepărtat sparse liniștea încremenită a firii, vestind apropierea miezului nopții și amintind recenta lepădare a lui Petre. Din grădina măslinilor venea o blândă adiere grea de parfumuri, care resfiră câteva ore de păr, ce-i căzuseră peste frunte. Casca, pusă lângă el, lumina ca o a doua lună, care s-ar fi coborît pe pământ. Deodată o liniște imensă învălui întreaga fire. Cele mai ușoare svonuri încetară și tot cuprinsul încremeni ca în așteptarea unei înfricoșătoare minuni. Centurionul, uimit de solemnitatea aceasta, mai impresionantă chiar decât vestirea apariției Cezarului, vru să se ridice, dar nu putu. Simțea un fel de amorțeală ciudată, iar vointa nu mai era stăpână pe corpul lui, devenit un simplu înveliș de lut. Mintea, goală de orice gânduri, aștepta aiurită minunea, care numai el singur avea s-o vadă, fiindcă numai el singur din cetatea aceea orbită de ură, știa să iubească. Un întuneric de nepătruns se cobori peste pământ, și singur tânărul soldat putu să zărească ridicându-se din mormânt, un sul de lumină mai strălucitor decât soarele, în care părea că plutește forma albă a celui răstignit. Centurionul fu nevoit să închidă ochii orbit. Când îi deschise după o clipă, luna îi zâmbea blând ca și mai înainte, svonurile prinseră iar grai și din înălțimile nebănuite ale văzduhului, se auzeau trâmbița de aur, care glorificau învierea. Tânărul soldat se ridică repede și se apropie de mormânt. Piatra era puțin dată la o parte, iar mormântu era gol. Se frecă la ochi crezând că visează și din nou cercetă cu ochi lacomi fundul negru și gol al mormântului, ca să afle adevărul. — A înviat Isus! strigă el tare ca scos din minți. Tovarășii lui se întoarseră pe partea cealaltă, iar umil, ma puțin somnoros, lăsă să-i scape printre dinți: — Ai băut cam mult aseară, nu e de mirare să aiurezi! Centurionul se lăsă jos și își sprijini capul înfierbântat de lespedea rece a mormântului. Gândurile îi deveni limpezi și liniștite ca ale unui copil obosit, care vrea să doarmă. Când păși pragul împărăției visurilor, i se păru că un suflu ușor îi mângâe fruntea și o voce caldă îi șoptește blând : — „A înviat Isus! Zările adormite începură a prinde o viață. Luna se învinețise de ciudă că se apropie zorile- O geană de lumină caldă deschidea sfioasă porțile îndepărtate ale răsăritului. Noaptea se risipea leneșă ducând în cutele mantiei ei îndoliate sfântul mister, care în curând avea să spargă întunericul și să iasă la lumina vie a adevărului. Peste cetatea păcătoșită și robită somnului, înfricoșătoarea taină trecuse nesimțită. Plutind sus deasupra neamului lui Israel, care răstignise pe urmașul lui David, se îndepărtase ca o mare pasăre de lumină spre țărmuri mai rodnice, în care sămânța adevărului a prins și a încolțit din belșug. Minunea sfintei învieri, de care s’a îndoit tovarășii Centurionului și un întreg neam întunecat de ură, o preaslăvesc în pragul fiecărei primăveri creștinii de pretutindeni și se închină smeriți în fața ei. Pentru a crede nu trebue a cerceta, însuși marele învățător a zis: „Fericiți cei ce ti au văzut și au crezut!" > AIDA VFIONÍ A APARUT PAIAJEONUL comedie în trei acte ..A. de HERZ Editura Librăriei „Universala" Alcalay Lei 30 ton artistic” Mișcarea culturală .AMINtIRI“, de IOAN SLAVIC» Este incontestabil că, dintre toate genurile literare, Memoriile, Amintirile, Călătoriile și Scrisorile obțin, după roman, cel mai mare succes de librărie. Ele au, într’adevăr, o vădită superioritate asupra romanului, căci pe când acesta ne descrie personagii și întâmplări mai mult închipuite decât reale și potrivite după gradul de imaginație a autorului. Amintirile .1 Memoriile, lucrând asupra realității însăș, ne zugrăvesc oameni ce au existat aievea, întâmplări cari s’au petrecut, pasiuni cari au sbuciumat cu adevărat sufletul acelor oameni. Intre un roman, de pildă, care ne-ar povesti indirect, pe cale mai mult imaginară, peripețiile unui războiu, și diversele „Memorii“ scrise zi cu zi asupra aceluiaș războiu de către persoane cari au luat parte activă în desfășurarea lui, ori diversele „Amintiri“ așternute câțiva ani mai târziu asupra aceluiaș subiect, este neîndoios că acestea din urmă, dacă sunt exact descrise și artistic redate se vor impune mai de grabă publicului cetitor, atât din punctul de vedere pur instructiv, cât și, mai ales, din acela că eroii sunt oameni în carne și în oase, iar faptele lor s’au petrecut cu adevărat, iar nu în mod imaginar ca în romane. Și cu toate acestea romanul continuă a fi preocupaera cea mai serioasă a scriitorilor noștri, ambițiunea lor cea mai mare. Toți vor să scrie romane, fără a avea însă de cele mai multe ori pregătirea cuvenită sub raportul imaginației creatoare, a analizării stărilor sufletești și a măsurei în toate. Și aproape nimeni nu-și dă osteneala să observe întâi ce se petrece în jurul lui, apoi să noteze ce a văzut și ce a auzit, sau cel puțin ceea ce crede că a văzut ori auzit, și în sfârșit să ne redea sub forme de memorii sau de amintiri rezultatul observațiunilor și celor auzite. Asemenea descrieri ale unor întâmplări adevărate, ar avea mai multă șansă de a dura decât efemerele opere de pură imaginație. Ce interesante ar fi ele pentru cunoașterea oamenilor ori a frământărilor unei epoci! úr*. * * * ! * .. D-l Slavici, care ne-a dat în tinerețe câteva nuvele bine scrise, iar acum la bătrânețe romane cari nu-i vor supraviețui, ne oferă acuma, într’un volumaș de 186 pagini, tipărit la „Cultura Națională“ o serie de Amintiri despre Eminescu, Creangă, Caragiale și Coșbuc, pe cari l-a cunoscut de aproape fiind un timp în directă atingere cu acești poeți și prozatori ai literaturei noastre. In câteva capitole consacrate fiecăruia în parte, autorul, ajuns la vârsta când începi a-și întoarce privirile spre trecut, încearcă să ne povestească o parte a tinereței sale, în legătură cu a lor, evenimentele trăite împreună cu ei, și să ni-i prezinte așa cum i-a cunoscut, cum a văzut și înțeles. Firește că prima condiție cerută unui scriitor de a mintiri este o scrupuloasă obiectivitate sau nepărtinire în aprecierea lucrurilor și a oamenilor. D-lui Slavici desigur nimeni nu-i poate tăgădui această însușire sufletească, care-l va călăuzi de altfel în tot cursul povestirii. O singură dată numai d-sa se va abate de la această obiectivitate, și anume în Prefață. Aci, vorbind de unele State puternice din Europa, se acuză că „nu numai au asuprit și despuiat lumi întregi pentru ca să se poată îmbuiba, ci mai ieri, alaltăieri au adus din Asia, din Africa, din America șî din Oceania mîî și mii de oameni nevinovați, ca să-și pună ’n joc viața ajutându-se ca să se măcelărească“. E, cum se vede, o aluzie transparentă la Englezi și Francezi cari, în cursul războiului, au adus din colonii luptători colorați- La care aluzie s’ar putea răspunde că acești luptători exotici au venit de bună voie, — lucru de care m’am convins pe atunci eu însumi în Marsilia, în convorbirile mele cu unii dintre ei. Dar îi s’ar putea obiecta d-lui Slavici, de ce nu-I revoltă, cel puțin în acelaș grad, violarea Belgiei, și toate acele invenții diabolice ale Nemților, cari au prăpădit milioane de vieți, tot așa de nevinovate ? •fc „«& * * * . Cu Eminescu a fost bun prietin de Slavici, deși în multe privinți erau foarte deosebiți unul de altul- Portretul pe care ni-l face despre dânsul, e foarte caracteristic. Ca om, Eminescu, era, ne spune d-sa, „de o veselie copilăroasă, râdea cu toată inima, încât ochii tuturora se îndreptau asupra lui; în clipa următoare se’ncrunta însă, se strâmba ori își întorcea capul cu dispreț; cea mai mică contrazicere ii irita; muzica de cele mai multe ori îl supăra: lieratura îi făcea șase cutremure; orice scântăitură îi scotea din sarite“. Ceea ce va surprinde poate, Eminescu n’a fost de joc sentimental. Totul pornia la dânsul nu din sentiment, ci din convingere, din rațiune. Era neglijent în îmbrăcăminte, în toaletă, șî nu permitea ca săptămânile să i se deretice prin odaie. Abuza de cafelele pe cari și le făcea singur la o mașină de spirt ce avea pe masă. li plăcea să doarmă mult, dar deseori petrecea nopți întregi citind sau declamând. In schimb, era înzestrat cu o cultură superioară: „Studia mereu și nu era ramură de știință omenească,’ pe care nu ținea s’o aprofundeze“. Dar era lipsit de voință, desgustat de viață și plictisit, cum zicea adesea ori, de sine însuș. „Toate îi se păreau spoială și minciună și mișelie și nemernicie și întreaga ființa i se răzvrătia cînd vedea furioasa goană după averi și după pozițiuni.“ Deși nesociabil, în „disprețul lui față cu unii, era manifestarea iubirii către toți“ * * » D. Slavici, în capitolele următoare, îl urmărește pe Eminescu la Viena, unde audiază la diverse facultăți, și-și petrece timpul citind, mai ales scrieri filozofice, și cheltuindu-și puținul ce avea în cumpărarea de cârți, pe cari le revindea după ce le citea pentru a cumpăra altele; apoi în clopotnița mănăstirei Putna, unde se desbătea în timpul serbărei la mormântul lui Ștefan, chestiunea dacă unirea sufletească trebue să se facă după ce se va fi înfăptuit cea politică, sau vice versa; și, în sfârșit, la București , unde marele poet ne este prezentat în ultimele faze ale scurtei sale vieți, ca redactor la ziarul „Timpul“, ca meditator al scriitoarei Mite Kremnitz, și în toiul boalei care avea să-l răpite. Toată expunerea este cât se poate de mișcătoare. „Imbolnăvindu-se, Eminescu a perdut credința în o apropiată înflorire națională; acum era sătul de viață, pesimist în adevăratul înțeles al cuvântului“. Foarte interesant este capitolul Eminescu și Caragiale, în care autorul vorbește de raporturile între acești doi scriitori așa de deosebiți ca temperament, ca personalitate și ca mod de a concepe viața, dar așa de asemănători prin cultul formei, felul de a scrie și respectul expresiunii, al frazei. Ceea ce îi mai ținea, era convingerea că societatea, în care trăiau, e alcătuită în mare parte din oameni nedemni, și că mergem spre o destrămare sigură, dacă nu se va produce cât mai curând o reacțiune spre însănătoșire, v . . a * * *«și Apoi d. Slavici ne vorbește în două capitole despre Creangă, spunându-ne că „ceea ce s’a ridicat printre marii noștri scriitori e sinceritatea și iubirea de adevăr, cu care reproduce felul de a vorbi și de a simți al poporului...* dar că rar i se întâmpla „să spue pe șleau ceea ce gândea“, deprins fiind a nu-și da pe față gândurile decât în mod indirect, prin anecdote. s Iar, în alte patru capitole, ne amintește de Coșbuc, ca ziarist la Tribuna, angajat cu 60 fiorini pe lună „ca să scrie rubrica pieței Sibiului” pentru unt, untură, fasole, porumb, ceapă, etc., apoi la Vatra din București, unde făcea „bucătăria“ revistei și „rubrica utilă“. Poezia Noi vrem pământ, publicată în această revistă, a indignat într’atâta pe Maiorescu ca a refuzat de a o mai primi. După d. Slavici, Coșbuc a fost „măiestru într’ale artei poetice“, la dânsul „desăvârșirea formei e covârșitoare“, și că, în ce privește tehnica scrisului, el este „mai presus decât dânșii, adică decât Alecsandri și Eminescu. Sub raportul acesta, „poate fi socotit drept cel mai de frunte dintre îndrumătorii noștri“, în domeniul poeziei. însfârșit, într’un ultim capitol, d-sa se ocupă de Caragiale, a cărui activitate o analizează pe larg, și despre care afirmă că numai posteritatea va putea aprecia „cât de mult a contribuit acest scriitor la ridicarea nivelului cultural și moral al societății noastre." O bună parte a Amintirilor este consacrată „Serbării de la Putna“, organizată de autor, de Eminescu și de alții. Mărturisesc însă că partea aceasta nu mi s’a părut tocmai așa clară, nu prea am înțeles dacă serbarea a avut loc sau a fost compromisă. De altfel, am mai constatat și dese repetiri, de la un capitol la altul, ale acelorași lucruri. Abstracție făcând de aceste mici cusururi, ca și de unele „ardelenisme”, ale autorului. Amintirile d-lui Slavici simt o carte plăcută la cetire și de un deosebit interes pentru înțelegerea intimă a câtorva din marii noștri poeți și scriitori. ,j V .! CONST. ȘĂINEANU Ioan Slavici Habi Eli, EH, lama sa&acrefanl I« ATîw rgwaprinise pânza lui de Jar Și cerul ca de sânge se*moșise. Murea un vis, — dar alte mii de vise Nâșteau vibrând de slavă și de har In ochii lui și lacrima *npierrise Și nici un geamăt n*a mai scos măcar. — Nu plânge cel ce moare pe Calvar —* ...Și se *npmiră toate cele scrise”. Din treamârul ce-l îngânau măslinii Plânsori și rugi păreau că se desfac Pe fruntea care-o -nsângerase spinii. Și ingroziți cu toți de-odată fac Când El șopti în stingerea luminii: —„Să-i erfi iu Doamne, că nu știu ce fac FALTTIMA1 Adeverul Literar și Artistic Prețul abonamentelor: lira f «urât: * , " Lei 250*— pe timp de un an „ 125’— „ „ „6 luni »* € 5’ ft „ ,T3 ff In străinătate: Lei 500*— pe timp de un an :£•30’ „ „ ,, 6 Sunt 99