Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1929 (Anul 10, nr. 422-425)

1929-01-13 / nr. 423

ANUL IX.­­ No. 423 FOMOATnan­ f AL. V. BOLDIMAN 1888 — 1807 FQMSĂTORk 1 CONST. MILLE 1897-1920 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Duminică 13 Ianuarie 1929 ............................................................... iii ■ [UNK]««■ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]i =Literar­­­­­și Artistic FONDAT ÎN 1533 Eminescu, Caragiale și... Mihalache Dragomirescu D. Mihalache Dragomirescu a făcut două descoperiri senzaționale. 1) Satira III, a lui Eminescu, este o poemă de glo­rificare a partidului liberal și, în deosebi a lui Ion Bră­­tianu­ bătrânul, pe care poetul îl zugrăvește sub tră­săturile lui... Mircea cel Bătrân; 2) Caragiale era pe punctul de-a deveni trădător al cauzei nationale, dacă nu-l împiedeca d. Dragomi­rescu... Intr’o notită din Adevărul literar am subliniat aceste două descoperiri. Notita mea a pricinuit d-lui Dragomi­rescu un necaz, pe care — omenește — îl regret. D-sa îmi adresează două violente răspunsuri. Unul — sub pro­prie semnătură. Altul — sub pseudonimul N. I. Rusu. (Bă­­nuesc că N. I. Rusu este un pseudonim al d-lui Dra­gomirescu, fiindcă pe cât știu —în România întregită nu există nici un vis, care să poată feri tot așa de prost cum scrie d. Dragomirescu... Altfel, ar fi desnădăjduitor să aflăm că avem doi Mihalachi Dragomirești. Unul ne este de ajuns!­ Care este apărarea — dubla apărare — pe care și-o face d. Dragomirescu? D-sa spune, mai întâiu, despre învinuirea de-a fi desco­perit ceva nou.... Că Satira 111 este o slăvire a partidului liberal, este un lucru pe care „copiii îl învață în școală” și „lumea il aude la conferințe“ un lucru pe care „oricine îl poate c­iti în orice istorie literară“. N’am fost la școala d-lui Dragomirescu, din fericire pentru mine. Nu mă duc la conferințele d-lui Dragomi­rescu, din fericire pentru el. Și nu citesc istoriile lite­rare ale d-lui Dragomirescu, din fericire pentru amân­doi... Iată de ce n’am aflat acest lucru pe care-l știu copiii admiratori ai d-lui Dragomirescu! Și d-sa continuă: „Ei bine, acest lucru îl pune d. Dragomirescu în gura personagiilor din dialogul încriminat“. Acele personagii se chiamă Eminescu, Conta, Caragiale, etc. Așa­dar, d. Dragomirescu le atribue acestor oameni cele mai ba­nale lucruri — lucruri pe care le știe „toată lumea...” Foarte prost din partea d-lui Dragomirescu, chiar dacă ar fi așa! Am socotit că d. Dragomirescu îl declară pe Emi­nescu membru al partidului liberal numai în dialogul despre care mă ocupam aci. Cu atât mai grav, dacă d sa a pus în slujba acestei nerozii persistența pe care i-o cu­noaștem. Cu atât mai grav, dacă o spune și în conferințe și în istorii literare la îndemâna elevilor. Căci un lucru e clar: Eminescu a fost adversarul neînduplecat al partidului liberal. A fost, mai întâi­, în articolele politice publicate în Timpul, înmănunchiate în volum — articole care azi con­­stitue o parte însemnată a operei celui mai mare poet ro­mân. Să nu ni se spună că sunt „articole de gazetă“, ar­ticole plătite... Eminescu n’a fost, la Timpul, un simplu scrib. A susținut acolo, nu Un partid — partidul conser­vator — ci o doctrină, — justă sau nu, nu ne interesează acuma — dar o doctrină a lui în care credea cu temei­nicie, pe care o afirma cu sinceritate, o apăra cu pasiune. Această doctrină conservator-tradiționalistă, pe care Eminescu a schițat-o în articolele politice,­­ stă și la temeiul unei părți din opera lui poetică. Scrisoarea III-a intră în ciclul de poeme în care Eminescu opune u­­nui prezent ignobil, tot pitorescul fascinant al trecutului. După ce zugrăvește vitejeasca figură a lui Mircea cel Bătrân, după ce o împodobește cu tot ce poate născoci o imaginație strălucită și cea mai caldă iubire a vremii „de la 1400“,­­ Eminescu se întoarce la prezent — pre­zentul creiat de partidul liberal de atunci pe care-l dese­nează în sumbre trăsături de cărbune. A spune astăzi,c­ă această poemă este o apologie a partidului liberal, îi" canină a falsifica grosolan și stupid istoria literară, iar A. pretinde că, sub chipul lui Mircea cel Bătrân, Eminescu "a zugrăvit pe... Ion Brătianu și în lupta dela Rovine... lupta dela Plevna, — înseamnă a face dovada unei lipse de simț critic neîngăduită nici mă­car unui învățător de țară, necum unui om care — spre rușinea universității — ocupă cea mai înaltă catedră... Dacă discutând pe Eminescu, d. Dragomirescu s’a dovedit un falsificator — din rea credință sau din nepri­cepere, rămâne de văzut — al istoriei literare, — vorbind despre... trădarea lui Caragiale, se dovedește un profa­nator de memorii sacre. Cum se apără, în această a doua privință, d. Dra­gomirescu? N’a spus că I. L. Caragiale a vrut să trădeze, ci că „făcea politica Triplei alianțe“. Pardon! Textul era clar. Caragiale nu făcea politica Triplei alianțe, ci era numit „instrument de tinera în loc a avân­tului național”. Rețineți cuvântul , instrument, adică u­­nealtă, deci în mâinile cuiva, în slujba cuiva: In slujba cui? D. Dragomirescu o spune, în slujba Berlinului „unde sta (Caragiale N. Red.) cam pe veresie”. Adică, fără oco­luri, Caragiale plătit („sta cam pe veresie...“) de Berlin ca să trădeze, ca să fie „cetățean democrat” la Bucu­rești, fiindcă așa îi plăcea Berlinului și ca să facă o di­versiune literară în lupta politică a ardelenilor la Buda­pesta, fiindcă asta era misiunea pe care o primise „pe furiș“. Asta se chiamă că I. L. Caragiale făcea politica trip­lei Alianțe — cum vrea să retracteze, acum, d. Drago­mirescu? Ori se chiamă a fi „instrumentul” Berlinului, plătit de Berlin — fiindcă sta „cam pe veresie” acolo și primind misiuni „pe furiș“, ca orice agent provocator? Ei, dar de ce n’a dus Caragiale trădarea până la sfâr­șit? Fiindcă s’a întâlnit „în dreptul Ateneului” cu d. Dragomirescu, au luat masa împreună la „Curcan’* și, în timpul mesei — „a simtit în taină osânda” (rog pe tipograf să nu culeagă osânza) d-lui Dragomirescu. Absolut autentic! Oricât vi s’ar părea de fantastic, așa spune d. Dragomirescu. Deci, Caragiale nu și-a împlinit abjecta-i misiune de „instrument“ plătit al Berlinului numai grație d-lui Dra­gomirescu!... După ce am subliniat faptul, d. Dragomirescu revi­ne: Caragiale „n’a dus lucru până la capăt” — „fie cu in­tervenția, fie chiar fără intervenția“ d-lui Dragomirescu. Adică d. Dragomirescu n’a jucat un rol așa de important în această chestie! A doua retractare penibilă... Căci în primul articol, d. Dragomirescu spunea limpede: Caragiale n’a îndepli­nit planul de trădare „tocmai pentru că simția în taină osânda” d-lui Dragomirescu. Adică, din pricina interven­ției d-lui Dragomirescu! Dacă nu intervenea d. Drago­mirescu, Caragiale ar fi făcut... porcăria! Acum însă, rușinat d. Dragomirescu retractează: Caragiale n’a mers până la capăt, „fie cu intervenția” d-sale, „fie fără intervenția” d-sale... D. Dragomirescu consimte să se îndoiască, o clipă, de eficacitatea inter­venției d-sa!e! Dar d. Dragomirescu aduce și un argument de ordin sentimental: „legăturile nezdruncinate” dintre d-sa și Caragiale l’ar fi împiedecat să aducă o atingere memo­riei lui Caragiale. Dar i-a adus-o totuș! Am­ citat textual, l-a acuzat pe Caragiale că — stând — „cam pe veresie” la Berlin, adică întreținut puțintel de Berlin. — a fost „instrumentul” Berlinului. Și criticul nostru adaugă, candid, că eu ar trebui să cunosc — ce? Ascultați, vă rog, „eforturile (d-lui Dra­gomirescu, N. Red.) pentru impunerea lui Caragiale ca cel (al! stilul d-lui Mihalache...) ca cel mai mare artist comic (!) în literatura noastră și cea universală”. Vedeți dv„ ce generos a fost d. Dragomirescu cu Caragiale! După ce s-a oprit de-a săvârși un infam act de trădare, iată că d. Dragomirescu a făcut „eforturi“ — eforturi teribile! — pentru „impunerea” lui Caragiale... D. Dragomirescu l-a impus pe Caragiale în literatură... — Ce se făcea Caragiale săracul de el ! — dacă nu-l im­punea d. Dragomirescu... Ce noroc pe Caragiale că a dat peste d. Dragomirescu, care l-a impus în literatură! Alt­fel, Caragiale risca­ să rămână în afară de literatură... E. Dragomirescu este, deci, omul care a impus în literatură nu numai pe poetul Talaz, ci și pe „artistul comic” Ca­ragiale... ...Când am citit infama atingere, pe care d. Drago­mirescu o aduce memoriei lui Caragiale, era să cer a­­ducerea criticului în fața unui juriu de onoare. Acum văd însă, că e cazul să solicit un juriu de doftori. TUDOR TEODORESCU-BRANIȘTE Artiștii români în străinătate Ziarele au anunțat însemnatele succese pe care le re­purtează artiștii români care expun lucrările lor peste hotare. La Salonul de toamnă din Paris expun anul acesta un număr destul de mare de Români, care sunt apooape una­nim elogiați în dările de seamă. Pictura e reprezentată de Iser, Paul Scorțescu, Ale­xandru Gănescu, Emil Niculescu, A. Rozental, iar sculp­tura de C. Baraski — a cărui lucrare „îngerul durerii“ e cu deosebire apreciată — Ioana Basarab și d-na Luza­­novski-Marinescu. D -ra Olga Cumanski, Româncă basarabeană, expune lu­crări decorative. Măsura ministerului Artelor de a acorda recompense morale artiștilor ce se disting în străinătate e binevenită și o socotim, ca un mare act de dreptate. Iser Pictură Coana Elencu a trăit aproape cât și veacul al XIX, al cărui colorit l’a nuanțat — în sfera Înaltei societăți mol­dovenești — cu deosebita ei personalitate. Inteligentă, ener­gică, activă, autoritară, cu prestigiu firesc și cu acel al o­­bârșiei ei domnești, foarte frumoasă, dar mai ales un tem­perament de o bogăție excepțională, coana Elencu dădea tonul și făcea lege în toate, deși amorurile ei scandaloase erau de toată lumea cunoscute și i-au fost principala ocu­pație de când a ieșit din copilărie prin aventuri de minoră perversă, până când a sfârșit cu legături subalterne de bă­trână libidinoasă. Dar până spre domnia lui Cuza, dragos­tele Elencuții aveau farmecul tinereții, frumuseței, pito­rescului, mărinimiei și al originalității acestui exemplar omenesc de lux, aveau o notă romantică, un stil Régence. Bine­înțeles a fost și măritată de vreo tre ori. Una din aventurile sale, care a dus-o la cea de a doua despărțenie și desfășurarea acestei formalități legale, erau — în cre­dința bunicilor noștri — adevăr istoric... Cam pe la sfârșitul domniei lui Mihalache Sturza, Elencuța era nevasta Marelui­ Vornic al Prințipatului Mol­daviei și ibovnica Polcovnicului armiei moldovenești. (Moldovenii au avut totdeauna bun simț: șeful câtorva sute de soldați nu putea fi decât cel mult colonel). Marele Vornic nu-și făcea iluzii asupra fidelității nă­bădăioasei lui soții, mai cu seamă că știuse cu cine s’a în­surat ; iar acest eveniment era destul de vechiu, ca să fi avut, omul, când face și o temeinică experiență personală. Avea el însă, filosofia lui... Și apoi, o femee rară, e ceva atât de rar, că nu-i preț cu care să nu merite plătit... Totuși marele­ Vornic ținea — și ținea cu strășnicie — să vadă lumea că nevasta îl respectă, înțelegând prin res­pect, că-i este frică să n’o prindă. Pe atunci bărbatul în­șelat era mult mai onorabil de­cât acel tolerant. Feminis­mul nu făcuse încă un barbat din soțul care nu înțelege că și femeia etc., etc. Prin urmare Elencuța și Lascarache (nici pe ea nu o chema Elena nici pe dânsul Lascar, dar o povestire ușor de identificat ar putea jigni vreun urmaș susceptibil) tre­buiau să se păzească să nu-i prindă Vornicul. Și se păzeau, ca oameni căsătoriți ce erau, și ca acei cu reputație bună pe care însă nici unul n’o mai avea de mult. Dar cu marele Vornic nu era de glumit. S’a întâmplat totuși, ceia ce întotdeauna se întâmplă în asemenea împrejurări, când sunt exagerate măsurile de prudență. Este drept că și mijloacele tehnice ale întâlni­rilor ascunse erau, pe acele vremuri, neasemuit mai puțin variate de­cât astăzi. Adulterul, de pildă, nu se putea păcă­tui decât aproape numai la domiciliul legal al soției, domi­ciliu de altfel prielnic, prin marele număr de odăi, dula­puri tăinuite și roabe credincioase. Lucrurile ar fi mers... ca să zicem așa... bine și în casa Vornicului dacă acest mare­ boer n’ar fi avut un obiceiu arhaic, uitat de mult și anume, își lua slujba în serios. Ori, spre nenorocul cucoanei Elencuța și-o lua în serios într’un chip cam anapoda. Ar fi putut să stea de dimineață până’n seară la ministerul lui, dar nu­ lui cuconu Alecu îi plăcea să-și surprindă diacii și de aceia se ducea și pleca când îi trăznea dumisale. Și cum toate se leagă între ele pe lumea asta, voind să-și surprindă grămăticii, putea, la cellalt capăt al drumului, să-și surprindă și nevasta... Insă, fiindcă, după cum spuneam, toate se leagă, nu se leagă numai prost . Marele­ Vornic mai avea un obiceiu ; acesta modern, ultra-modern pe atunci. Umbla pe jos. Primejdia pentru îndrăgostiții noștri nu era mică. Dar amorul e meșter și Conu Lascarache era mai marele între­" = ... " de O. V. BA&MOSCHI gei armii a prințipatului Moldaviei... Și atunci, în toate zilele de frupt ale săptămânii (trei la număr), de la casa Marelui Vornic până la ministerul său și de acolo până la casa generalismului, stăteau înșirați toți gorniștii armiei prințipatului Moldaviei, destul de departe unul de altul, că nu prea erau mulți, și destul de aproape, că goarnele nu prea erau bune... Ați înțeles ?„. Când ministrul pleca de-acasă, câteva note zglobii și virile, din goarnă ’n goarnă — ca focurile indiene din deal în deal — mai repede decât telefoanele poștei bucureștene, dădeau fericita veste. Colonelului ii sărea inima și el sărea de pe divan, aruncând ciubucul în capul vreunui perdigiu; harmăsarii înhămați la batcă din zorii zilei încă, nechezați (ajunseră și ei să cunoască semnul că Duduca așteaptă) ; țiganul de pe capră strângea hățurile și punea mâna pe bî­­ciu ; porțile se deschideau... și telegarii zburau mai iute decât dorul. Când Coru Alecu pleca de la slujbă, câteva note triste, funebre, scoteau — mai mult sau mai puțin iute, după împrejurări — scoteau pe colonel din patul Elencuții, îi a­­runcau hainele pe umeri și, val vârtej, îl asvârleau istovit între pernele trăsurii, care aștepta la doi pași de o por­tiță dosnică... Veți zice că știa tot târgul, și că anecdota nu-i tocmai verosimilă. Lasă că istoria are acest avantaj asupra roma­nului că nu-i pasă de verosimil, dar nici nu-i așa de sigur, că numai­decât trebuia să înțeleagă tot târgul. Pentru a ve­dea un munte este nevoie de perspectivă ; pentru a pri­cepe o enormitate este nevoie de imaginație... Să nu uităm că pe atunci străzile nu erau încă salon : acei care ar fi pu­tut avea imaginație nu căscau gura pe trotuare (adică pe marginea drumurilor desfundate); iar necăjitul norod era deprins, din generație în generație, de pe vremea vitregiei fanariote, să nu se mai mire de nimic. Sunt vorbe ca a­­cestea: „gusturi boerești!“, sau „huzur de evghenist!“, sau „ian nacarale ciocoești !“, sărmanul credea orice năz­drăvănie, și nu căuta să-și mai explice. Când tambur­ maiorul lămurea vreunui trecător că mustru trebue făcut și pe uliță, deoarece recruții sunt așa de proști încât ce știu în cazarmă nu mai țin minte să facă și pe drum, trecătorul strângea din umeri și se mul­­țămea cu acest răspuns, mai ales că erau de pomină ideile năstrușnice ale polcovnicului. Dacă, prin urmare, telefonul lui Conu Lascarache nu era o absurditate din punct de vedere al discreției, recu­noaștem că, totuși, nu putea păstra o taină nici cât­erele noastre electrice, pe care nu totdeauna se intercalează re­ceptorul telefonistei curioase, sau al autorităților abuzive. Așa­dar, după câteva luni, multă lume din Iași știa exact ceasul la care Duduca Elencuța... Și fiindcă ordinea implacabilă a lucrurilor acestora cere să vie un moment când și bărbatul să afle, a aflat și Marele Vornic... Gornistul din postul cel mai avansat, mâncase odată o palmă zdravănă de la polcovnic pentru că nu observase ieșirea Vornicului, și astfel coana Elencuța așteptase za­darnic. De atunci gornistul se așeza prea în vederea casei, încât La băgat de seamă și Ministrul spionat. — Ce faci aicia măi brete? — Săru ’mâna. Măria Ta, sânt gornist de taina. — Ce-i ai asta flăcăule? •— Nu știu, să trăiții, așa ne cheamă don Vag mostru când facem muștru pe uliță. Continuare in pagina VI-a Din istoria Moldovei romantice C gornistul de taină

Next