Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1937 (Anul 18, nr. 861-864)
1937-06-20 / nr. 863
0aiurnică 20 Iunie 1937 Anul XVIII • Seria UI-a 5 LEI EXEMPLARUL No. Lei 5 exemplarul în țară și artistic l ei I0 exemplarul în străinătate Mâhni Eminescu. Noui prilejuri se ivesc de a comemora pe Eminescu și lucrul se face cu mari elanuri. Asta merită oricum toată lauda. Când generația noastră a intrat în luptă a găsit o stare foarte curioasă. Clasicii formau obiectul de ocupație într-o formă discretă și modestă a câtorva inși numiți cu dispreț „istorici literari” și care n’aveau aproape nici un contact cu adevărata lume literară.Acești cercetători erau mai toți foști colaboratori sau admiratori ai „Semănătorului” d-lui N. Iorga, singurul om de cultură care s-a bizuit totdeauna pe clasicitatea noastră. „Criticii” nu se ocupau decât de prezent și încă și acum critică literară și cronică literară sunt termeni sinonimi. Ce părere are critica noastră mai veche despre Eminescu, despre Alecsandri, despre Ghica, despre Odobescu, despre Caragiale, etc? Niciuna, absolut niciuna. Prăpastia dintre generații vine în cea mai mare parte din această rezervă a unei false critici pierdute în cotidian. Acum clasicii, și în deosebi Eminescu, încep să fie cultivați însă cu un fanatism, cu un spirit de agresivitate, care cere din partea noastră unele recomandări la moderațiune. Eminescu este cel mai mare poet al nostru, indiscutabil. A-l prețui înseamnă a-l cultiva ca poet, a-l citi, a-l comenta, a-l discuta, a-l folosi chiar pentru progresul literelor. Dacă Eminescu e un poet mare atunci înseamnă că și formula lui de poezie cu condiția firește de a fi mânuită de oameni de talent, este încă valabilă, fiindcă ar fi absurd ca Eminescu să fie poet mare cu o poezie care nu mai este exemplară. Insă ce se întâmplă? Nici un poet român nu îndrăznește să tăgăduiască direct pe Eminescu, dar îl tăgăduește pe furiș. O poezie care s’ar bizui, ca romanța eminesciană, pe enunțarea simplă a sentimentelor ar fi respinsă principial ca perimată, lipsită de enigmă. O poezie ca a lui Eminescu, ca a lui IV. Hugo, cu idei, cu filosofie, cu mare retorică, a fi deasemeni ironizată. De altfel tot ce are cât de puțin structură eminesciană, adică oarecare profunditate intențională, tot ce depășește imagina măruntă, grația impreciziei, este osândit. Atunci la ce se reduce cultul nostru pentru Eminescu? De multe ori la un conformism timorat. Adevărul este că progresul oricărei arte stă pe imitația valorilor durabile, pe o imitație firește care a știut să se elibereze de amănunt. Citirea lui Eminescu n’a crescut în proporție cu numărul comemorărilor. Afirmăm în cunoștință de cauză că prea puțini sunt aceia cari, printre intelectualii noștri, cunosc opera întreagă a poetului. Foarte mulți nu au citit de loc proza, articolele politice sunt aproape necunoscute. Cititorii de cărți caută distracțiunea și asta se capătă mai ușor cu un roman franțuzesc. Cultul lui Eminescu se reduce la cei mai mulți în a arăta un dispreț absolut pentru literatura modernă, pe care n’au citit-o, în numele lui Eminescu pe care nu l-au citit, în a aduna în Eminescu toate prejudecățile și dușmăniile lor personale. E de dorit ca acest cult exterior și ipocrit să fie înlocuit printr’o cultivare adevărată, substanțială. Dar mai este o aberație care ar trebui cât mai curând vindecată. Eminescu e un poet mare și un mare polemist. A-l admira pentru forma ideilor lui nu înseamnă a-l urma în chiar aceste idei și mai ales a-l deforma. Eminescu slujește azi celor mai mulți ca fermeni de agitațiune și intoleranță. Cu Eminescu se face azi nu literatură, ci politică. Iată ce înseamnă a caricaturiza. A obișnui pe tânăr să întoarcă pe toate fețele un scriitor ca să găsească acolo îndreptățirea intereselor lui proprii, acesta e mijlocul sigur de a perverti pe acest tănâr și a-l îndepărta de valorile permanente. Dorim din tot sufletul ca prețuirea lui Eminescu să sporească ,spre prestigiul în afară al țării, dar ca Eminescu să fie eliberat din mâinile fanaticilor și redat literaturii. Gr. CĂLINESCU M. EMINESCU Ițr«Bassi dei Bio CRNado» Vorbind de „ziua eroilor", o publicație de extrema dreaptă răpește democrației jertfele ei eroice pentru Țară. Iată cum privește lucrurile această publicație: „Visul jertfei eroice a trecutului există. Există în ciuda anumitor socoteli democratice”. „Nu discontinuitate, — ci integrarea generațiilor într’un destin. Generația înfeodată spiritului umanitarist — internațional, a frânt continuitatea generațiilor și s’a plasat în afara Neamului. Tineretul se reîncadrează în Neam. El nu-și aparține. Nu trebue să-și aparțină. El e al lor. Al eroilor. Al Neamului. E realitatea visului lor”. „Ziua Eroilor. Duhul lor ctitorește (!) peste țară; jertfa lor își înmulțește rodirea. După douăzeci de ani, e drept. Douăzeci de ani de rușinoasă abdicare, dar și de mândră neînduplecare. Abdicarea, pentru democrație , neînduplecare, pentru vrerea tinereții. Ei (!) străjuesc țara”. De ce există antagonism între democrație și eroism ? Doar războiul nostru a fost făcut de democrație. Împotriva autocratismului prusac s’au ridicat democrațiile franceză, engleză și americană. Triumful războiului echivalează cu triumful democrației, cu triumful principiului de autodeterminare al popoarelor — grație căruia noi ne-am întregit hotarele! Spiritul umanitarist-internațional e un pericol ? Dar el ne-a educat generația de conducători ai războiului. Din guvernul reîntregirii neamului au făcut parte V. G. Morțun și Al. Radovici, spirite umanitarist-internaționale. Iar d. profesor C. Kirițescu, care a scris istoria Marelui Război, a spus deunăzi la Ateneul Român ce importanță covârșitoare — în plămădirea caracterului său — a avut spiritul umanitarist-internațional. Democrația ne-a dat România Mare. Iar hitlerismul și fascismul — prin ațâțarea războinică și prin sprijinirea tendințelor revizioniste și revanșarde ne amenință cu desmembrarea. Acesta-i adevărul. Eroii au murit pentru libertate și dreptate socială — nu pentru triumful cizmei prusace. Eroii nu-s ai dictaturii, ci ai democrației. I. L. Caragiale S’au împlinit douăzeci și cinci de ani de la moartea lui Caragiale. I. L. Caragiale este un autor care trebue pomenit nu numai în anumite împrejurări. El este mereu prezent în mijlocul nostru, ori care ar fi generațiile din care facem parte. Caragiale este „cel mai mare creator de tipuri frapante în literatura noastră’— după cum îl caracterizează Ibrăileanu. Trăsături, imagini și atitudini prinse în diferite momente, la diferiți indivizi, se suprapun în personagii, realizând o imagine finală, ca o rezultantă esențială, vie și complexă, proectată pe scena lumii și a teatrului. Creațiile condensate într-o perspectivă violent de scurtă, cerută și impusă de teatru, se prezintă sub formă „de șarjă”, de exagerare a unor trăsături caracteristice, spre a realiza comicul și a răspunde piciurii satirice. Ele își au însă complexitatea tipică nu ca indivizi, ci ca gloată fără consistență, silindu-se să intre în formula unei civilizații noi, care nu se exprimă în ființa lor decât deformând-o, caricaturând-o și uniformizând-o în serii de Popești, Ionești și Protopopești... Aceste tipuri, cu numele și poreclele lor, exprimă moravurile unei epoci, în care amestecul de alincaturi originale și de forme noi, este în plină fierbere. Ele caracterizează atitudinea unei colectivități, în care formele vechi în descompunere nu sunt încă înlocuite, față de formele noi ale prefacerilor impuse, care abea începeau a se slei, ca o coaje subțire și nerezistentă. Această perioadă nu s’a terminat încă, amestecul continuă a fierbe și multe din tipurile caragialești sunt încă viabile și expresive. Va trebui desigur, să treacă încă multa vreme până ce se va creia din acest amestec, o cultură autentic românească după ce vor fi ars multe rămășițe și se vor fi asimilat în specificul național elementele vii ale culturii universale. Teatrul și întreaga operă a lui Caragiale vor rămâne expresiunea comică și biciurea satirică a acestei gloate care, în lupta sa pentru a se ridica la un nivel mai înalt de culturi poartă și va purta încă stigmatele unei superificialități urâte și dăunărtoare. Caragiale este scriitorul care ne face să mai râdem de moravurile rămase în bună parte aceleași, deși în* tr’un cadru din ce în ce mai severă într’o atmosferă din ce în ce mai amenințătoare și mai tragică. Dar acest maestru al cuvântului, care a pătruns cu inteligența sa până în adâncul relelor pe care le ridiculiza, creind în proză conștiința artistică și controlul mijloacelor de realizare, după ce Eminescu le creiase în poezie, rămâne pentru noi nu numai actual. Pentru literatura noastră el este o valoare spirituală nu numai semnificativă, ci și simbolică. Scrisul său desăvârșit tăiat ca un cristal din stâncă, este puterea geniului, turnate în materie literară. Scrisul său este unic, într'o formă fără defect. Opera și personalitatea lui Caragiale trebuesc primite așa cum s’au cristalizat definitiv, încă dela început și așa cum vor rămânea în literatura noastră, IZABELA SADOVEANU L L. CARAGIALE