Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1937 (Anul 18, nr. 861-864)

1937-06-20 / nr. 863

0aiurnică 20 Iunie 1937 Anul XVIII • Seria UI-a 5 LEI EXEMPLARUL No. Lei 5 exemplarul în țară și artistic l­ ei I0 exemplarul în străinătate Mâhni E­minescu. Noui prilejuri se ivesc de a come­mora pe Eminescu și lucrul se face cu mari elanuri. Asta merită oricum toată lauda. Când generația noastră a intrat în luptă a găsit o stare foarte curioasă. Clasicii formau obiectul de ocupație într-o formă discretă și modestă a câ­torva inși numiți cu dispreț „istorici literari” și care n’aveau aproape nici un contact cu adevărata lume literară.­­Acești cercetători erau mai toți foști colaboratori sau admiratori ai „Se­mănătorului” d-lui N. Iorga, singurul om de cultură care s-a bizuit totdeau­na pe clasicitatea noastră. „Criticii” nu se ocupau decât de prezent și încă și acum critică literară și cronică lite­rară sunt termeni sinonimi. Ce părere are critica noastră mai veche despre Eminescu, despre Alecsandri, despre Ghica, despre Odobescu, despre Cara­giale, etc? Niciuna, absolut niciuna. Prăpastia dintre generații vine în cea mai mare parte din această rezervă a unei false critici pierdute în cotidian. Acum clasicii, și în deosebi Emines­cu, încep să fie cultivați însă cu un fanatism, cu un spirit de agresivitate, care cere din partea noastră unele recomandări la moderațiune. Emines­cu este cel mai mare poet al nostru, indiscutabil. A-l prețui înseamnă a-l cultiva ca poet, a-l citi, a-l comenta, a-l discuta, a-l folosi chiar pentru pro­gresul literelor. Dacă Eminescu e un poet mare atunci înseamnă că și for­mula lui de poezie cu condiția firește de a fi mânuită de oameni de talent, este încă valabilă, fiindcă ar fi absurd ca Eminescu să fie poet mare cu o poezie care nu mai este exemplară. Insă ce se întâmplă? Nici un poet ro­mân nu îndrăznește să tăgăduiască di­rect pe Eminescu, dar îl tăgăduește pe furiș. O poezie care s’ar bizui, ca ro­manța eminesciană, pe enunțarea sim­plă a sentimentelor ar fi respinsă prin­cipial ca perimată, lipsită de enigmă. O poezie ca a lui Eminescu, ca a lui IV. Hugo, cu idei, cu filosofie, cu mare retorică, a fi deasemeni ironizată. De altfel tot ce are cât de puțin structură eminesciană, adică oarecare profundi­­tate intențională, tot ce depășește ima­gina măruntă, grația impreciziei, este osândit. Atunci la ce se reduce cultul nostru pentru Eminescu? De multe ori la un conformism timorat. Adevărul este că progresul oricărei arte stă pe imitația valorilor durabile, pe o imitație firește care a știut să se elibereze de amănunt. Citirea lui E­­minescu n’a crescut în proporție cu numărul comemorărilor. Afirmăm în cunoștință de cauză că prea puțini sunt aceia cari, printre intelectualii noștri, cunosc opera întreagă a poetu­lui. Foarte mulți nu au citit de loc pro­za, articolele politice sunt aproape ne­cunoscute. Cititorii de cărți caută dis­­tracțiunea și asta se capătă mai ușor cu un roman franțuzesc. Cultul lui E­­minescu se reduce la cei mai mulți în a arăta un dispreț absolut pentru lite­ratura modernă, pe care n’au citit-o, în numele lui Eminescu pe care nu l-au citit, în a aduna în Eminescu toa­te prejudecățile și dușmăniile lor per­sonale. E de dorit ca acest cult exte­rior și ipocrit să fie înlocuit printr’o cultivare adevărată, substanțială. Dar mai este o aberație care ar tre­bui cât mai curând vindecată. Emi­nescu e un poet mare și un mare pole­mist. A-l admira pentru forma ideilor lui nu înseamnă a-l urma în chiar a­­ceste idei și mai ales a-l deforma. E­­minescu slujește azi celor mai mulți ca fermeni de agitațiune și intoleran­ță. Cu Eminescu se face azi nu litera­tură, ci politică. Iată ce înseamnă a caricaturiza. A obișnui pe tânăr să în­toarcă pe toate fețele un scriitor ca să găsească acolo îndreptățirea interese­lor lui proprii, acesta e mijlocul sigur de a perverti pe acest tănâr și a-l în­depărta de valorile permanente. Dorim din tot sufletul ca prețuirea lui Eminescu să sporească ,spre presti­giul în afară al țării, dar ca Emi­nescu să fie eliberat din mâinile fana­ticilor și redat literaturii. Gr. CĂLINESCU M. EMINESCU Ițr«Bas­si dei Bio CRNad­o» Vorbind de „ziua eroilor", o publi­cație de extrema dreaptă răpește de­mocrației jertfele ei eroice pentru Țară. Iată cum privește lucrurile această publicație: „Visul jertfei eroice a trecutului e­­xistă. Există în ciuda anumitor soco­teli democratice”. „Nu discontinuitate, — ci integra­rea generațiilor într’un destin. Gene­rația înfeodată spiritului umanitarist — internațional, a frânt continuitatea generațiilor și s’a plasat în afara Nea­mului. Tineretul se reîncadrează în Neam. El nu-și aparține. Nu trebue să-și aparțină. El e al lor. Al eroilor. Al Neamului. E realitatea visului lor”. „Ziua Eroilor. Duhul lor ctitoreș­te (!) peste țară; jertfa lor își înmul­țește rodirea. După douăzeci de ani, e drept. Douăzeci de ani de rușinoasă abdicare, dar și de mândră neînduple­­care. Abdicarea, pentru democrație , neînduplecare, pentru vrerea tinereții. Ei (!) străjuesc țara”. De ce există antagonism între de­mocrație și eroism ? Doar războiul nostru a fost făcut de democrație. Împotriva autocratismu­lui prusac s’au ridicat democrațiile franceză, engleză și americană. Triumful războiului echiv­alează cu triumful democrației, cu triumful principiului de autodeterminare al po­­poarelor — grație căruia noi ne-am întregit hotarele! Spiritul umanitarist-internațional e un pericol ? Dar el ne-a educat gene­rația de conducători ai războiului. Din guvernul reîntregirii neamului au fă­cut parte V. G. Morțun și Al. Radovici, spirite umanitarist-internaționale. Iar d. profesor C. Kirițescu, care a scris istoria Marelui Război, a spus de­unăzi la Ateneul Român ce importanță covârșitoare — în plămădirea carac­terului său — a avut spiritul umanita­rist-internațional. Democrația ne-a dat România Mare. Iar hitlerismul și fascismul — prin a­­țâțarea războinică și prin sprijinirea tendințelor revizioniste și revanșarde ne amenință cu desmembrarea. Acesta-i adevărul. Eroii au murit pentru libertate și dreptate socială — nu pentru triumful cizmei prusace. Eroii nu-s ai dictaturii, ci ai demo­crației. I. L. Caragiale S’au împlinit douăzeci și cinci de ani de la moartea lui Caragiale. I. L. Caragiale este un autor care trebue pomenit nu numai în anumite împrejurări. El este mereu prezent în mijlocul nostru, ori care ar fi genera­țiile din care facem parte. Caragiale este „cel mai mare creator de tipuri frapante în literatura noastră’­— du­pă cum îl caracterizează Ibrăileanu. Trăsături, imagini și atitudini prinse în diferite momente, la diferiți indi­vizi, se suprapun în personagii, reali­zând o imagine finală, ca o rezultantă esențială, vie și complexă, proectată pe scena lumii și a teatrului. Creațiile condensate într-o perspectivă violent de scurtă, cerută și impusă de teatru, se prezintă sub formă „de șarjă”, de exagerare a unor trăsături caracteris­tice, spre a realiza comicul și a răs­punde piciurii satirice. Ele își au însă complexitatea tipică nu ca indivizi, ci ca gloată fără consistență, silindu-se să intre în formula unei civilizații noi, care nu se exprimă în ființa lor de­cât deformând-o, caricaturând-o și u­­niformizând-o în serii de Popești, Io­­nești și Protopopești... Aceste tipuri, cu numele și poreclele lor, exprimă moravurile unei epoci, în care ames­tecul de alincaturi originale și de for­me noi, este în plină fierbere. Ele ca­racterizează atitudinea unei colectivi­tăți, în care formele vechi în descom­punere nu sunt încă înlocuite, față de formele noi ale prefacerilor impuse, care abea începeau a se slei, ca o coa­­je subțire și nerezistentă. Această perioadă nu s’a terminat încă, amestecul continuă a fierbe și multe din tipurile caragialești sunt încă viabile și expresive. Va trebui desigur, să treacă încă multa vreme până ce se va creia din acest ames­tec, o cultură autentic românească după ce vor fi ars multe rămășițe și se vor fi asimilat în specificul național elementele vii ale culturii universale. Teatrul și întreaga operă a lui Ca­ragiale vor rămâne expresiunea co­mică și biciurea satirică a acestei gloate care, în lupta sa pentru a se ridica la un nivel mai înalt de culturi poartă și va purta încă stigmatele u­­nei superificialități urâte și dăunăr­toare. Caragiale este scriitorul care ne fa­ce să mai râdem de moravurile ră­­mase în bună parte aceleași, deși în* tr’un cadru din ce în ce mai sever­ă într’o atmosferă din ce în ce mai a­­menințătoare și mai tragică. Dar acest maestru al cuvântului, care a pătruns cu inteligența sa până în adâncul relelor pe care le ridiculi­za, creind în proză conștiința artistică și controlul mijloacelor de realizare, după ce Eminescu le creiase în poe­­zie, rămâne pentru noi nu numai ac­­tual. Pentru literatura noastră el este o valoare spirituală nu numai semni­ficativă, ci și simbolică. Scrisul său desăvârșit tăiat ca un cristal din stân­că, este puterea geniului, turnate în materie literară. Scrisul său este unic, într'o formă fără defect. Opera și personalitatea lui Cara­giale trebuesc primite așa cum s’au cristalizat definitiv, încă dela început și așa cum vor rămânea în literatura noastră, IZABELA SADOVEANU L L. CARAGIALE

Next