Adevěrul, mai 1901 (Anul 14, nr. 4222-4251)
1901-05-24 / nr. 4244
Anni XIV.No. 4244. FONDATOR ALEX. V, BELDIMANU ---— !♦!!♦!---— ABONAMENTE Un an Şase luni Trei luni In țara ..... 30 lei 15 leî 8 lei In străinătate. 50 „ 25 « 13 n IO bani în toată țara 15 „ „ străinătate Un număr vechiă 20 bani. Jouî 24 Maiu 1901 CONST. MILLE »-— ■ ■■ — ANUNCIURÎ Linia pagina IV Leî. 0.50 bani p »ni n • ••••«'•• 2.— BIROURILE ZIARULUI 11 — Strada Sărindar — 11 TELEFON DIRECTOR POLITIC Cum vorbeam odinioară străinătate! Din partea d-luî Ion Cîmpineanu, fiul lui Ion Cîmpineanu, fost ministru de externe, primim următorul articol, foarte interesant şi de actualitate. In momentele actuale de servilitate politică, nu numai internă, dar chiar faţă de străinătatea care ne consideră ca independenţi «in parribus», cred nemeni a reaminti cîteva pasngii din energicele note diplomatice ale ministrului nostru de externe din 1879. Atuncî timpurile erau mai grele, faţă de cartelul puterilor, cari puneaţi ca preţ al recunoaştere! independenţei noastre, cîştigată deja pe cîmpul de luptă, condiţiunea introducerei pure şi simple a art. 44 din tractatul de la Berlin, ameninţîndune un caz contrar cu mijloace coercitive, cum ar fi fost : ocupaţiunea austriacă, o comisiune europeană, sau chiar blocarea porturilor dunărene , păreri extravagante emise la Berlin în timpul deliberaţiunilor ambasadorilor. (Ministrul de afaceri străine agentului diplomatic la Berlin în 31 Mai 79.) Domnul meu! Datorez deja de cîtva timp un răspuns raporturilor d-voastră asupra mai multor întreţineri ce aţi fi avut cu d-nii de Buelow şi de St. Walkier, asupra art. 44 din tractatul de la Berlin şi recunoaşterea independenţei noastre. Am întîrziat acest răspuns pînă azi, spre a evita ca graba mea să poată fi interpretată ca o insistenţă exagerată pentru a solicita o recunoaştere pe care Romînia crede a o fi meritat pe deplin prin Cinstea cu care s’a conformat de la început şi pînă azî, la exigenţele impuse de tractatul din Berlin. Apoi nu este oare tocmai forma cu totul constituţională a guvernului nostru, care dă statului român un caracter cu totul deosebit în Orient ? Şi ce ar deveni acea formă constituţională, care ar trebui să fie un titlu pentru noi la sprijinul puterilor occidentale, dacă un cabinet român şi-ar permite în raporturile sale diplomatice de a anticipa asupra voinţei puterilor legislative, şi a se pronunţa pentru o soluţiune oarecare, într’o cestiune aşa de gravă ca acea abordată de art. 44 al tractatului de Berlin ? Ministerul trebueşte în adevăr, să aibă un mod general de a vedea asupra cestiunei, dar de aci este departe pînă a formula o soluţie precisă şi a lua, fie chiar implicit, angajamente pentru această soluţie... ...In ziua în care sentimentul individualitâţii naţionale ar lipsi romînilor, ideile cari au călăuzit pe marile puteri în sprijinul ce l-au dat ambelor principate separate, pentru a crea o Romînie independentă, aceste idei, zic dar, şi-ar fi pierdut cu totul scopul. Forţa de care vi s’a vorbit, numită influenţa israelită din Europa, ar fi neputincioasă pentru a slăbi acest sentiment, şi dacă ar ajunge la aceasta, n’ar fi de cît în detrimentul intereselor Europei în Orient... Prii uiţi etc. I. Cîmpineanu. (Telegrama agentului diplomatic al României la Berlin ministrului de afaceri streine, Berlin, 16 iunie 79). Am viizat pe ministrul de afaceri streine. Europa occidentală se prepară a vă adresa o notă colectivă. Situaţiunea este de o gravitate extremă. Cele mai serioase pericole ne-ar ameninţa ţara, dacă nu sar supune deciziunei congresului. Priimiţi etc. Eiteanu. (Telegrama ministrului de afaceri streine reprezentanţilor Rominiei la Viena, Paris şi Roma, 16 Iunie 79). Am aflat că Europa occidentală se prepară a adresa guvernului romîn, o notă colectivă. Nu pot să vă angajez a face demersuri oficiale care ar implica recunoaşterea unui drept pe care-l refuzăm. Dar, dacă vi se vorbeşte despre aceasta, bine-voiţi a declara formal, că ţara refuză ori ca poruncă venită de afară. Un astfel de demers riscă să facă să cadă, chiar ceea ce ar fi voit să ofere ţara. Cabinetele cari se pretează la o asemenea institlaţiune, joacă un rol inconştient, sau prepară o criză periculoasă, etc.... I. Cîmpineanu (Telegrama ministrului de afaceri streine din 3 iulie 79 reprezentanţilor Romîniei la Berlin, Paris, Roma şi Viena). Soluţiunea ce trebueşte prevăzută ar fi acordarea naturalizaţiunei prin lege individuală şi proprietatea rurală rezervată cetăţenilor. Binevoiţî a avea în vedere această soluţie şi a prepara spiritele pentru această eventualitate. A lăsa să se creadă mai mult, ar fi prepararea unei decepţiuni, cel puţin în starea actuală. I. Cîmpineanu. Acestea sunt exemple ce nu se mai urmează. Ioan Cîmpineanu. Incidentul de la Ligă In congresul Ligeî din anul acesta un incident din cele mai regretabile s’a dat la iveală. S’a constatat o lipsă de vre-o 55.000 de Iei In fondurile Ligei, deja nu prea abundente şi aşa. Din fericire s’a găsit mijlocul ca aceşti bani să nu rimină pierduţi. Rămîne pierdută numai reputaţia unui om la care nimeni nu se aştepta să facă ce-a făcut.Nu numai sumele au fost salvate, dar întreg şi nepătat iese şi numele Ligeî din această afacere. Nu e posibil, în adevăr, ori cîtă rea voinţă ar avea cineva şi oricît de sucită i-ar fi judecata, să nu recunoască perfecta nevinovăţie a tuturor celor l’alţî membri al Ligeî. De altmintrelea e mai mult ca evident că un funcţionar nedemn sau un membru îndoelnic al unei instituţii, nu se pot compromite decît pe dînşiî. Cui i-ar trece vre-o dată prin gînd să facă responsabil un întreg serviciu sau o întreagă instituţie pentru fapta rea a unui om in slujba ei ? Deşi aceste lucruri sunt evidente, simţim nevoia de a le spune, pe de-o parte pentru perfecta asigurare a celor din public cari ar fi rau informaţi de cele petrecute cu fostul casier al Ligei, pe de alta pentru a tăia aripele colonialilor şi a bîrfelilor ce vor apare, aproape la sigur, in unele ziare ungureşti. A face cea mai mică confuzie între un om, ori cine ar fi că, şi între o instituţie, este o faptă de rea credinţă şi nu căzut cel mai bun de judecată greşită. Această confuzie nu va face-o nimeni la noi, sîntem siguri, dar se poate s’o facă cei interesaţi de peste Carpaţi. Acest trist incident nu trebue totuşi să rămînă fără consecinţe. Voim să spunem că cei însărcinaţi cu conducerea Ligei culturale, ar trebui să fie cu ochii mai deschişi, mai ales asupra gestiunei fondurilor. Nici o dată nimeni să nu se mai ea după reputaţii şi să meargă pe încredere. Cînd e vorba de bani, ei să se administreze şi să se supraveghieze cu rigoarea ce se obicinueşte ori unde se minuesc bani. Banul e ochiul dracului, şi acest ochi are nevoe de alt ochi, care să nu-i piardă nici o mişcare,să-l controleze riguros şi des. Sperăm că pe viitor așa va fi și la Ligă. "n —wmmmm - Index. Guvern inconştient Am vorbit ori şi alaltăeri de chipul cum d. Sturdza a plănuit sa rezolve cestiunea Collaro. Primul-ministru al unei ţâri independente a mers cu nesocotinţa pînă acolo, ca să creadă că e posibil să se ignoreze o hotărîre legală, definitivă şi executorie a puterei judecătoreşti, şi el, prin mijloace piezişe şi ruşinoase, să silească pe futricea minorului Collaro şi pe executorul testamentar — un liberal — ca să ceară ca succesiunea să fie regulată de consulul austriac. D. Poincarré, avocatul lui Halber, cînd a declarat înaintea tribunalului de arbitri că se cunoaşte bine că Romînia este la porţile Orientului, partidul liberal s’a revoltat şi a făcut agitaţiune pe temeiul acestui cuvînt atingător al bunei noastre reputaţiuni. Ce am răspunde oare dacă azi d. Poincarré ne-ar întreba dacă procedeurile în afacerea Collaro nu sunt cu totul orientale, dacă me-ar dovedi că la noi toate aşezămintele se consideră ca ceva vremelnic şi schimbător dupe interesele politicei momentului ? înţelegem perfect că d. Sturdza a intrat într’un impas. D-sa însă dacă s’a convins că a făcut o buletă ireparabilă, să binevoiască a lăsa puterea în mîinile altora, cum a fâcut-o în afacerea Ghenadie. Nu are dreptul, pentru a se salva pe sine, să-şi umilească ţara şi instituţiile sale. Ori găseşte o soluţiune, ori se retrage, căci ori cît ar fi de dureros pentru partidul liberal o criză internă, ori cît ar fi de dezastruos pentru ţară această schimbare politică, o considerăm mult mai mică decît ruşinea care am suferi-o de-a asculta de poruncile ministrului austriac şi a lua din mîinile justiţiei române o afacere pentru regularea căreia ea s’a declarat competinţe. D. Sturdza se crede în drept să înjure justiţia românâ pentru actul sâă de inteependenţă. Noi credem că Ediţia de seară rău face, totuşi poate presa oficioasă liberală să se transforme în babă de mahala cît o voi. Ceea ce cerem guvernului e să nu se atingă de justiţie şi să nu pună ameninţarea sa în practică. Pe cît ştim, guvernul nu a reuşit în planul său. El a fost dejucat de părţile interesate care au refuzat să se preteze acestui act ruşinos şi antipatriotic, şi dacă e vorba ca ambasada austriacă şi guvernul român să repete asalturile sale asupra minorului Collaro şi a executorului testamentar, noi vom căuta sâ împiedecăm, pe cit ne va fi posibil, acest fapt. Vom face aceasta, dacă voiţi, contra interesului perfectului opozant. Ar fi mult mai avantagios pentru opoziţie ca să lăsăm ca nelegiuirea să se consume, ca guvernul să se preteze ordinului dat de la ambasada austriacă şi apoi să facem scandal, să-l sfîşiem, să-l tîrîm înaintea barei opiniei publice. Credem însă că ori-cît ar da opoziţiuneî motive de combatere, trebue să avem înainte de toate în vedere interesul demnităţei ţăreî. Acest interes cere ca hotărîrea justiţiei române, înainte de toate şi ori-ce ar fi, ori şi ce s’ar întimpla, să se execute Intocmai şi clima s curind. E drept că justiţia romînă a făcut mult sînge rău puterilor străine, cari cred că pot să poruncească pe teritoriul ţăreî romîneşti ca la ele acasă. Aceasta este însă o reabilitare, şi cînd justiţia, după atîtea dovezi de slugărnicie şi nechibzuinţă, a făcut un act de independenţă, cu toţii trebue ca să sărim pentru a-i apăra actul contra încercărilor unui guvern inconştient care voeşte, să răpească ţărei şi această ultimă iluzie în existenţa justiţiei în ţara romînească ! Const. Miilerunţi. Şi de ce să o facă de nevoe şi să nu o facă de bună voe, mai ales că dreptatea nu e tocmai de partea sa ? Noi am propune o soluţie mijlocie, pentru ca părinţii să nu vie să impue ei ministrului una radicala, ceea ce se va întîmpla fatal dacă intransigenţa în duritate persistă. Să se admită ca elevii cari obţin media generală 6, să poată corija două obiecte. In adevăr, pentru ca un elev să obţină media generală 6 cînd e slab la 2 obiecte, înseamnă că la celelalte e deasupra mijlociei, că e mai bun elev ca cel care învăţînd mediocru la toate reuşeşte să se strecoare cu media generală şi parţială 5. Dacă d. Haret ţine să dovedească şi iubire pentru invăţămînt şi pentru copii, nu numai duritate, credem că soluţia noastră i-ar conveni. II rugăm deci să o examineze cu luare aminte. _____ I. T. a—o———I 1 -Sin fuga condeiului Moşoiu şi Tomoşoiu Acuma pe prietenul Moşoiu 11 cunoaşteţi : burghezia zice că e nifilist, anarchist, pe cînd el e pur şi simplu ghinionist. Pe amicul nostru Tomoşoiu însă nu-l cunoaşteţi: e arendaş în Teleorman, combate pe domnu Miile de la distanţă, după ce venise să-i ceară să meargă cu dumnealui de-a zbranţeta şi să-l împace cu ţăranii şi acuma— din păcate !—s’a apucat să facă pe zgîrie-brînză la „Supărarea naţională“. Ei bine domnu Tomoşoiu — v’o spuiu eu ca burghez infam ! — e ăl mai teribel nifilist, anarchist, etc. Ce a prietenul Moşoiu pe lîngă dumnealui : nix ! Fiind ca ăla e Moşoiu, dar ăsta e Tomoşoiu, adică şi mai şi de cît Moşoiu ! Moşoiu e pentru proprietatea colectivă, dar Tomoşoiu e pentru şi mai colectivă; d’aia s’a pus s’o colecţioneze de pe la ţărani. Prietenul Moşoiu a scris pe la gazete, amicul Tomoşoiu s’a pus şi el să scrie : cum se vede un fel de „vivat concurenţa“ Sperăm ca prietenul Moşoiu va da în judecată pe amicul Tomoşoiu, care abuzează de pseudonimul d-sale ca să scrie prin gazete. Bum. Sultanul vede sosind cuirasatele italiene şi le face semn să nu se mai ostenească pînă la el, căci dă satisfacţie pe toată linia ! POŞTA REDACŢIEI. Iarăşi chestia repetenţilor Dlui P. A. Loco Mă rogi să revin iarăşi asupra chestiei repetenţilor, aşa cum a fost ea tranşată prin noul regulament şcolar. După acest regulament nu mai există corigenţi, ci numai repetenţi. O medie mai mică de 5 la un singur obiect, atrage după sine repetarea clasei, iar faptul de a fi rămas de două ori repetent în cursul duratei învăţămîntului secundar, atrage după sine excluderea din şcoală. Regulamentul nou e din cale afară draconic. Desigur că ceea ce au urmărit cei ce l-au făcut, este: îndepărtarea copiilor de la învăţămîntul umanitarist. D-ta opui acestui regulament două argumente, cari mi se par perfect fondate. Intîiul e că trebue de ţinut seama şi de faptul că profesorii nu-şi îndeplinesc toţi şi în totd’auna datoria, că de multe ori dau notele la întimplare, conducîndu-se de capriţii, de simpatii şi antipatii, etc. înainte de a fi prea sever cu copiii, ministrul instrucţiei trebue să vadă dacă slăbiciunea lor la studii e datorită numai lor. Al doilea e că copiii nu pot avea aptitudini deopotrivă pentru toate obiectele. Aceasta e foarte adevărat, orice ar spune unii pedagogi. De ce s’ar nenoroci un copil care simte aplecare spre anume obiecte şi mai puţin pentru altele ? Ministrul instrucţiei va fi nevoit să revie asupra regulamentului, căci el va da naştere la o explozie de indignare din partea multor părinţi,la mii de pă A se vedea în corpul ziarului senzaţionalul reportaj asupra Crimei de la seminarul central precum şi cele din urmă informaţiuni şi telegrame. CARNETUL MEU O marcă comemorativă Un colecţionar deTM mărci poştale ne scrie pentru a ne întreba dacă la inaugurarea noului Palat al poştelor se va pune pentru cîteva zile în circulaţie o marcă ocazională comemorativă. O medalia comemorativă s’a comandat pentru acest eveniment. Natural că pentru inaugurarea unui palat al poştelor o marcă ocazională se impune mai mult chiar ca o medalie. N’ar fi de mirare însă ca tocmai acum, cînd ar avea raţiune o asemenea marcă, ea să nu se facă. In adevăr, s’au schimbat mărcile ori de oite ori un domn director al poştelor era niţel timb roman : azî se făceau verzi, înîine cafenii, poimîine cărămizii şi aceasta numai pentru a îmbogăţi albumurile directorilor poştelor. Nu in totd’auna însă mărcile aceste erau şi o operă etiotică. Ca astă dată, avînd în vedere scopul, marca ar putea fi o lucrare de artă. Un moment, pe cît ştim, a fost vrba de a se comanda la Paris o asemenea marcă. Credem că s’ar putea facea un mic concurs şi în ţară. Avem doi-trei miniaturişti de valoare, cari ar putea face ceva şi artistic şi naţional. Sperăm că dacă se va decide o emisiune de cîteva zile a unei mărci ocazionale, în scopul arătat, se va ţine seamă şi de artă şi de artiştii naţionali. E. D. F. POLITICA EXTERNA Infrîngerile englezilor In ultimele zile s’au îngrămădit raereu ştirile privitoare la înfrîngerile suferite de englezi în Africa de Sud. După rapoartele corespondenţilor englezi car! repetau cui voiau şi cui nu voiau să’i asculte, că bunii sunt cu desăvirşire distruşi, că numărul lor nu mai este decit de cel mult două mii de oameni, ştirile acestea despre victoriile bure trebue să surprindă cu atit mai mult. La 13 Mai, armata generalului Plumer a fost atacată de buri intre Bethel şi Standerthon, adică la Vest de Iohannesburg. Atacul a durat şease ore, şi toţişî englezii—după afirmaţiunile lor, n’ar fi avut decit şease morţi şi douăzeci de răniţi. O altă infringere, de astă dată mult mai gravă, au suferit insă englezii, tot spre Vest de lohannesburg, lingă Blakfontein. Teatrul războiului nu e insă exact cunoscut, după cum nu se cunosc nici perderile exacte ale englezilor. însuşi Kitchener le evaluează la 174 morţi şi răniţi, pe cinci ştiri particulare—despre cari ne-a relatat telegrafic şi corespondentul nostru—vorbesc de 67 morţi, 11 ofiţeri şi 129 soldaţi răniţi, şi foarte mulţi englezi făcuţi prizonieri. Se pare că generalul bur Delarev, care de luni de zile îşi sprijină operaţiunile pe munţii Magalies, a atacat coloana Dixon şi a aruncat-o înapoi spre Ventersdorp. La această operaţiune despre care ni s’a relatat telegrafie din Bruxelles, burii au făcut şease sute de prizonieri şi au luat şease tunuri. Astfel de cite ori englezii cred că au isprăvit cu burii, aceştia reîncep lupta cu şi mai multă energie, şi astăzi nu mai e de mirat dacă majoritatea poporului englez şi a presei engleze cere pace. N’ar mai fi vorba de o înjosire a Angliei, căci ea a dat dovadă că poate desfăşura forţe ca nici o putere din Europa. Atita să-l ajungă. Acum i se cuvine să fie mărinimoasă faţă de un popor care a dat dovadă de un eroism ce se va pomeni printre veacuri. Numai printr’un asemenea act de mărinimie Anglia se poate reabilita în faţa istoriei. Din Camera franceză In Camera franceză se discută fără contenire asupra interpelărei naţionaliştilor în chestiunea Algeriei. Deputaţii Albin Rozet şi Marchal, au ţinut lungi discursuri asupra răscoalelor din Margueritte făcînd o descripţie detailată a barbariilor mahomedanilor şi a suferinţelor indurate de populaţiunea indigenă. Nici chiar copiii de şcoală n’au fost cruţaţi, ci au fost măcelăriţi. D-l Delcassé a răspuns că în Margueritte, ordinea a fost restabilită şi că guvernul va lua toate măsurile pentru a ameliora situaţiunea indigenilor şi a le asigura existenţa. Totuşi nu s’a ajuns Încă la închiderea discuţiei asupra chestiunei algeriene, fiindcă Drumont doreşte să discute pe larg cazul lui Max Regis, care după cum se ştie a fost grav rănit de către redactorul unui ziar republican. Acest redactor a fost pus la libertate pentru că s’a constatat că atunci cînd a tras asupra lui Regis se afla in poziţiune de legitimă apărare. Lucrul nu le place naţionaliştilor şi antisemiţilor şi consecinţa:—o serie de interpelări cărora le va urma o lungă discuţie. Franţa şi Germania Prezenţa generalului Ronal la Berlin, dă de furcă mai ales naţionaliştilor francezi, cărora nu le convine de loc o împăcare franco-germană care ar potoli sentimentele de răzbunare, şi ar tăia răul şovinismului de la rădăcină. De aceia naţionaliştii se servesc de orice pretext pentru a provoca dezbinarea intre Paris şi Berlin. Astfel deputatul Boni de Castellane a adresat o interpelare ministrului de externe Delcassé cerind explicaţiuni asupra prezenţei ambasadorului rusesc din Berlin, la manevrele germane din Lorrena. Delcassé a ştiut însă să dejoace planul naţionaliştilor, căci i-a făcut contelui Boni de Castellane in particular o comunicare, asupra căreia contele a refuzat să dea lămuriri in culoare dar care l-a făcut să renunţe de a mai cere vreun răspuns la interpelarea sa. Junii tatei Activitatea revoluţionară a luat în ultimul timp proporţii mari. La Constantinopol nemulţumirea e mire şi a cuprins chiar şi pe funcţionarii şi militarii, pa cari pină acum se credea că sultanul putea să conteze. In aceste momente se ridică, ecou al unei voci din mormînt, vocea fiului nenorocitului Midhad Paşa, şi arată sultanului că prezicerile lui Midbad sunt aproape să se realizeze. O depeşă particulară pe care o publicăm în corpul ziarului este expresiunea stărei de suflet a întregei pături de turci cari s’au adăpat la izvoarele culturei europene. Atragem atenţiunea asupra ei- Cronica literară In trecuta mea Cronică, am recomandat cititorilor excelentele traduceri din Heine, făcute de St. O. Iosif. Odată cu acest volum de traduceri, în care văd o reală îmbogăţire a literaturei române, a apărut şi un volum de versuri originale ale lui Iosif, întitulat Patriarchale. In acest volum Iosif ni se prezintă ca un poiet desăvîrşit, de o gingăşie şi duioşie rară, şi de o binefăcătoare sinceritate. Ţara noastră, cu toate afirmaţiunile contrarii, a făcut într’un scurt timp progrese atît de mari, în cît In decurs de cîte va decenii numai, faţa ei s’a schimbat cu desăvîrşire, iar viaţa noastră a luat forme cu totul nouî. Cu regret chiar tînărul îşi întoarce ochii spre un trecut nu tocmai depărtat, cînd în casa părintească domneau încă datinele vechi, produse ale belşugului, cînd nu purtam încă haine după ultima modă parisiană, cînd însă casa romînului era casă deschisă oricărui trecător, şi cînd în ea cîntăreţii găseau şi răsplata in bani de aur, şi în acel vin auriu despre care marele Goethe a zis că „ferice de casa aceea in care un asemenea dar este un dar mic“. Şi cum unui Eminescu ii era dor de vremurilede la o mie patru sute, cînd cavalerii rupeau o lance pentru aleasa inimei lor, tot aşa Iosif regretă vremuri mult mai noui, nu din cărţi cunoscute şi prin cărţi trăite, ci vremuri trăite aievea, vremuri despre cari poietul poate spune că le-au fost amarnice şi grele Dar inimi drepte credincioase, Vin bun şi cintece frumoase Erau pe vremurile acele... Pe cînd azi ? Azi cat nedumerit, nepoate, Cum toate se schimbară, toatei Din cintece azi n’aî ce-alege, Nici vinul nu e vin în lege, Nici inimi nu mai sînt nepoatei... Gherea a arătat în studiile sale critice cît de puţină dreptate a avut Eminescu cînd a regretat vremile medievale. Nu vrei să încerc a arăta aci că nici Iosif, obiectiv vorbind, n’are dreptate cînd regretă vremile abia trecute, „patriarchale“ cum le zice el. Subiectiv şi Eminescu a avut c şi Iosif are dreptate fiindcă aşa li se pare, aşa simţesc. De altmintrelea lucru lesne de înţeles. Prezentul a fost pentru Eminescu foarte vitreg, şi tot aşa este şi pentru Iosif, viitorul din nefericire se presintă la suprafaţă foarte puţin îmbucurător. Trebue profunde cunoştinţi sociale pentru ca din vălmăşagul luptei pentru trai care în vremea noastră a luat cele mai crase şi mai dureroase forme, să întrevezi acea linişte, acel echilibru social, pe care oameni de ştiinţă ii dovedesc ca inevitabilă urmare a vălmăşagului, utopiştii il presimt ca atare Trecutul numai ne apare mai luminos. In primul rînd din cauză că în el se pierde copilăria, traiul fără griji, unde totul se pare bun și frumos, apoi din cauză că durerile chiar, peste cari am trecut, ne produc un sentiment de fericire, de ușurare. Apoi unde pui dragostea de căminul părintesc, cea mai elementară manifestaţiune a dragostei de patrie?... Şi de aceea poietul amintindu-şî de nucul din faţa casei părinteşti, cîntă: Acelaş loc iubit umbreşti Şi-un coif de cer întreg cuprinzi— Nuc falnic strajă din poveşti D’asupra casei părinteşti Aceleaşi trăngi întinzi... De veacuri fruntea nu fi-o temi, Ţii piept cînd vin furtuni naval— O de-ai putea să mai rechemi La poala ta şi acele vremi De trai patriarchal , Ii este dor pometului de acele vremi „de trai patriarchal“, cînd Salută zdrăngănind din strune, Bătind cadenţa din picior Şi cîntă legănîndu’şî capul, Cobzarul, mîndru cerşetor... Iar după datina străbună Cînd îi întinzi paharul prin EL nu bea pînă ce închină Şi varsă jos un strop de vin... Dar dacă poietul nostru îşi aminteşte cu duioşie de vremurile petrecute în casa părintească, apoi tot c duioşie, şi nu fără oarecare iroinie şi umor îşi aminteşte de vremea cînd băiat sărac, se chinuia să mediteze pe nişte zburdalnici băeţi la cari ţinea tot atît de puţin pe cît de mult ţinea la cele trei surori ale lor...E delicioasă poezia în care poietul ne comunică această amintire din viaţa sa. Nimic nu'nvaţă blestemaţii! Şi eu mî-am zis de-atttea ori Că dau la dracu meditaţii... Dar vezi că cele trei surori Imi sunt cu mult mai dragi ,ca fraţii Cei răi şi neascultători. Afară-n noapte, vijelie Şi-î cald în salonaşul lor.... Mă'ntîmpină cu veselie Şi toate mă salut d’n cor Şi fiecare vrea să ştie: „Ce face domnu profesor?“ La masă,—glume, gălăgie... Şi cea d'intîî îmi toarnă vin, Drăguţa a doua mă îmbie, A treia 'mi dă paharul plin... Ei, cine'mi poate spune mie In sănătatea cui să'nchin? Dar cînd pleacă dia mijlocul acestor trei frumoase fete şi se duce spre locuinţa sa, cum să nu regrete căminul părintesc cînd : In odăiţa'ntunecată E frig... Totuşi poietul ne spune: ...Eu, zgriburii, din pat Ascult viforniţa turbată Şi-adorm cu gîndul fermecat La basmul vechiu: „Au fost odată Trei mindre fete de'mpărat...“ Dar firi atît de gingaşe cum e poetul nostru, nu sînt făcute aşa ca să poată birui în lupta neutru trai. 9 Mama cînd se desparte de ele, le spune plîngînd : Şi-acuma ochii să-î sărut: Mergi sănătos şi fii voinic! Dar stai—o vorbă aş mai fi vrut, O vorbă numai să’ţî mai zic: Tot ochii ăştia,—amîndoi Aşa frumoşi aşa senini Să mi-i aduci tu înapoi Să nu-l uiţi, dragă, prin străini... Şi cu acest adio de mamă, mult mai duios decît sfaturile practice ale tatălui oţelit în războiul pentru viaţă, poietul, fire gingaşă, suflet simţitor,omal pe romîneşte: piele subţire, pleacă la luptă şi se întoarce un învins, cu alţi ochi mai duioşi, dar cu sufletul amărît, şi gata să întîmpine pe aceea ce viaţă l-a dat şi cu sîngele el l-a hrănit, cu vorbe desperate ca acestea: De mult înstrăinatul De-abia ce ţi-a sosit, Aşterne-l, mamă, patul Să doarmă dus băiatul Bolnav şi obosit Bătu el multă cale De cînd te-a părăsit. învins de dor şi jale Pe prispa casei tale Se culcă obosit... • Ci nu’ntreba : pe unde A fost şi ce-a găsit ? El rana'şi va ascunde, Şi nu-ţi va şti răspunde De cit: „Sunt obosit" Volumul Patriarchale.Prevăzut cu o frumoasă copertă şi cu nostime Vignette datorite d-lui Kimon Loghi, pune pe Şt. O. Iosif printre fruntaşii poeziei noastre... * Am arătat într’un trecut articol disproporţia ce există la noi între producţiunea literară în versuri şi cea în proză. Am încercat atunci să dovedesc că numeroşii noştri poetaştrii consideră, în aparenţă cel puţin, proza ca un gen literar inferior, par’ca un Odobescu, un Bălcescu, un Maiorescu, un Caragiale sau un Gherea, nu sînt mai artişti de cît chiar poeţii noştri mai buni. In sfîrşit am demonstrat atunci că în fond duşmănia contra prozei se explică prin faptul că într’o poezie, tot mai merge să înşiri cîteva banalităţi, sau chiar numai cîteva vorbe cari să sune din coadă, pe cînd în proză trebue să spui ceva, să emiţi o idee, să întinzi gîndirea peste cîteva pagini şi nu numai în decursul a 3 strofe... Am spus atunci că dacă ai ceva de zis, poate şi proza să fie o haină vrednică şi mă bucur că am găsit ideea aceasta întrupată şi plasticizată de un artist în următoarele versuri: De vrei să scrii un dor, un chin Ce inima ’ţi apasă Cînd rima 'neacă al tău suspin Şi proza-î sănătoasă; Iar dacă muza ta şî-atuncî E palidă şi slabă, Tu poţi condeiul să-l arunci Cătîndu-ţî altă treabă. A serivu-i nimenea dator — Chiar dacă poartă vrete — Sinistre cîntece de dor Şi groasnice sonete... x) Cu alte cuvinte, versul favorizează mai mult decît proza şarlatanismul literar. De aceea la noi se produce atîta literatură în versuri, şi atît de puţină în proză, de aceea la noi proporţia în această privinţă este inversă ca aceea din străinătate, acolo producîndu-se mult mai multă literatură în proză. Toate aceste le spun după cum se înţelege de la sine, fără a vroi să jignesc pe acei poeţi cari merită numele acesta şi cari într’adevăr vor şi pot să dea gîndirei lor nobila hlamidă a versului. Dar mai mult aş dori să văd că se cultivă şi proza, ca un gen ce este mult mai insructiv şi care are o influenţă mult mai adîncă asupra moravurilor şi constituţiunei unui popor. După un timp relativ destul de lung, în decursul căruia au apărut multe volume de versuri, unele chiar bune, găsesc în sfîrşit pe masa mea şi un volum de proză întitulat Jurnal de bord şi Schiţe marine şi militare de Jean Bart. Jurnal de bord conţine note şi impresii dintr’o călătorie, făcută pe bordul briicului Mircea, de-a lungul coastei Asiei mici. Partea doua după cum indică şi titlul conţine mici schiţe, impresii, nuvelete din viaţa marină şi militară. Ambele părţi sunt scrise 4) Adrian Verea: Visătorii