Adevěrul, mai 1901 (Anul 14, nr. 4222-4251)

1901-05-24 / nr. 4244

Anni XIV.No. 4244. FONDATOR ALEX. V, BELDIMANU ---— !♦!!♦!---— ABONAMENTE Un an Şase luni Trei luni In țara ..... 30 lei 15 leî 8 lei In străinătate. 50 „ 25 « 13 n IO bani în toată țara 15 „ „ străinătate Un număr vechiă 20 bani. Jouî 24 Maiu 1901 CONST. MILLE »-— ■ ■■ — ANUNCIURÎ Linia pagina IV Leî. 0.50 bani p »­ni n • ••••«'•• 2.— BIROURILE ZIARULUI 11 — Strada Sărindar — 11 TELEFON DIRECTOR POLITIC Cum vorbeam odinioară străinătate­! Din partea d-luî Ion Cîmpineanu, fiul lui Ion Cîmpineanu, fost mi­nistru de externe, primim următorul articol, foarte interesant şi de actua­litate. In momentele actuale de servilitate politică, nu numai internă, dar chiar faţă de străi­nătatea care ne consideră ca independenţi «in parribus», cred nemeni a reaminti cîte­va pasngii din energicele note di­plomatice ale ministrului nos­tru de externe din 1879. A­­tuncî timpurile erau mai grele, faţă de cartelul puterilor, cari puneaţi ca preţ al recunoaşte­re! independenţei noastre, cîş­­tigată deja pe cîmpul de luptă, condiţiunea introducerei pure şi simple a art. 44 din tracta­tul de la Berlin, ameninţîndu­­ne un caz contrar cu mijloace coercitive, cum ar fi fost : ocu­­paţiunea austriacă, o comisiune europeană, sau chiar blocarea porturilor dunărene , păreri ex­travagante emise la Berlin în timpul deliberaţiunilor ambasa­dorilor. (Ministrul de afaceri străine agentului diplomatic la Ber­lin în 31 Mai 79.) Domnul meu! Datorez deja de cît­va timp un răspuns raporturilor d-voastră asu­pra mai multor întreţineri ce aţi fi avut cu d-nii de Buelow şi de St. Walkier, asupra art. 44 din tractatul de la Berlin şi recunoaşterea inde­pendenţei noastre. Am întîrziat acest răspuns­ pînă azi, spre a evita ca graba mea să poată fi interpretată ca o insistenţă exagerată pentru a solicita o recu­noaştere pe care Romînia crede a o fi meritat pe deplin prin Cinstea cu care s’a conformat de la început şi pînă azî, la exigenţele impuse de tractatul din Berlin. Apoi nu este oare tocmai forma cu totul constituţională a guvernului nostru, care dă statului român un caracter cu totul deosebit în Orient ? Şi ce ar deveni acea formă consti­tuţională, care ar trebui să fie un titlu pentru noi la sprijinul puteri­lor occidentale, dacă un cabinet ro­mân şi-ar permite în raporturile sale diplomatice de a anticipa asupra voinţei puterilor legislative, şi a se pronunţa pentru o soluţiune oare­care, într’o cestiune aşa de gravă ca acea abordată de art. 44 al tractatului de Berlin ? Ministerul trebueşte în adevăr, să aibă un mod general de a vedea asupra cestiunei, dar de aci este departe pînă a formula o soluţie precisă şi a lua, fie chiar implicit, angajamente pentru această soluţie... ...In ziua în care sentimentul in­­dividualitâţii naţionale ar lipsi ro­­mînilor, ideile cari au călăuzit pe marile puteri în sprijinul ce l-au dat ambelor principate separate, pen­tru a crea o Romînie independentă, aceste idei, zic dar, şi-ar fi pierdut cu totul scopul. Forţa de care vi s’a vorbit, numită influenţa israelită din Europa, ar fi neputincioasă pen­tru a slăbi acest sentiment, şi dacă ar ajunge la aceasta, n’ar fi de cît în detrimentul intereselor Europei în Orient... Prii uiţi etc. I. Cîmpineanu. (Telegrama agentului diplo­matic al României la Berlin ministrului de afaceri streine, Berlin, 16 iunie 79). Am viizat pe ministrul de afaceri streine. Europa occi­dentală se prepară a vă adresa o notă colectivă. Situaţiunea este de o gravitate extremă. Cele mai serioase pericole ne-ar ameninţa ţara, dacă nu sar supune deciziunei congre­sului. Priimiţi etc. Eiteanu. (Telegrama ministrului de a­­faceri streine reprezentan­ţilor Rominiei la Viena, Pa­ris şi Roma, 16 Iunie 79). Am aflat că Europa occidentală se prepară a adresa guvernului ro­mîn, o notă colectivă. Nu pot să vă angajez a face de­mersuri oficiale care ar implica re­cunoaşterea unui drept pe care-l refuzăm. Dar, dacă vi se vorbeşte des­pre aceasta, bine-voiţi a de­clara formal, că ţara refuză ori­ ca poruncă venită de afară. Un ast­fel de demers riscă să facă să cadă, chiar ceea­ ce ar fi voit să ofere ţara. Cabine­tele cari se pretează la o ase­menea institlaţiune, joacă un rol inconştient, sau prepară o criză periculoasă, etc.... I. Cîmpineanu (Telegrama ministrului de afaceri streine din 3 iulie 79 reprezentanţilor Romîniei la Berlin, Paris, Roma şi Viena). Soluţiunea ce trebueşte prevăzută ar fi acordarea naturalizaţiunei prin lege individuală şi proprietatea ru­rală rezervată cetăţenilor. Bine­voiţî a avea în vedere a­­ceastă soluţie şi a prepara spiritele pentru această eventualitate. A lăsa să se creadă mai mult, ar fi prepararea unei decepţiuni, cel puţin în starea actuală. I. Cîmpineanu. Acestea sunt exemple ce nu se mai urmează. Ioan Cîmpineanu. Incidentul de la Ligă In congresul Ligeî din anul acesta un incident din cele mai regretabile s’a dat la iveală. S’a constatat o lipsă de vre-o 55.000 de Iei In fondurile Ligei, deja nu prea abundente şi aşa. Din fericire s’a găsit mijlocul ca aceşti bani să nu rimină pierduţi. Rămîne pierdută numai reputaţia unui om la care nimeni nu se aştepta să facă ce-a făcut.Nu numai sumele au fost salvate, dar întreg şi nepătat iese şi numele Ligeî din această afacere. Nu e posibil, în adevăr, ori cîtă rea voinţă ar avea cine­va şi ori­cît de su­cită i-ar fi judecata, să nu recunoască perfecta nevinovăţie a tuturor celor­ l’alţî membri al Ligeî. De altmintre­lea e mai mult ca evident că un func­ţionar nedemn sau un membru îndo­­elnic al unei instituţii, nu se pot compromite de­cît pe dînşiî. Cui i-ar trece vre-o dată prin gînd să facă responsabil un întreg serviciu sau o întreagă instituţie pentru fapta rea a unui om in slujba ei ? De­şi aceste lucruri sunt evidente, simţim nevoia de a le spune, pe de-o parte pentru perfecta asigurare a celor din public cari ar fi rau infor­maţi de cele petrecute cu fostul casi­er al Ligei, pe de alta pentru a tăia aripele colonialilor şi a bîrfelilor ce vor apare, aproape la sigur, in unele ziare ungureşti. A face cea mai mică confuzie între un om, ori cine ar fi că, şi între o instituţie, este o faptă de rea credinţă şi nu căzut cel mai bun de judecată greşită. Această confuzie nu va face-o nimeni la noi, sîntem siguri, dar se poate s’o facă cei interesaţi de peste Carpaţi. Acest trist incident nu trebue totuşi să rămînă fără consecinţe. Voim să spunem că cei însărcinaţi cu condu­cerea Ligei culturale, ar trebui să fie cu ochii mai deschişi, mai ales asupra gestiunei fondurilor. Nici o dată nimeni să nu se mai ea după reputaţii şi să meargă pe încre­dere. Cînd e vorba de bani, ei să se administreze şi să se supraveghieze cu rigoarea ce se obicinueşte ori unde se minuesc bani. Banul e ochiul dracului, şi acest ochi­ are nevoe de alt ochi, care să nu-i piardă nici o mişcare,să-l contro­leze riguros şi des. Sperăm că pe viitor așa va fi și la Ligă. "n­ —wmmmm - Index. Guvern inconştient Am vorbit ori şi alaltăeri de chi­pul cum d. Sturdza a plănuit sa re­zolve cestiunea Collaro. Primul-mini­­stru al unei ţâri independente a mers cu nesocotinţa pînă acolo, ca să creadă că e posibil să se ignoreze o hotă­­rîre legală, definitivă şi executorie a puterei judecătoreşti, şi el, prin mijloace piezişe şi ruşinoase, să si­lească pe futricea minorului Collaro şi pe executorul testamentar — un liberal — ca să ceară ca succesiu­nea să fie regulată de consulul au­striac. D. Poincarré, avocatul lui Halber, cînd a declarat înaintea tribunalului de arbitri că se cunoaşte bine că Romînia este la porţile Orientului, partidul liberal s’a revoltat şi a fă­cut agitaţiune pe temeiul acestui cu­­vînt atingător al bunei noastre re­­putaţiuni. Ce am răspunde oare dacă azi d. Poincarré ne-ar întreba dacă procedeurile în afacerea Collaro nu sunt cu totul orientale, dacă me-ar dovedi că la noi toate aşezămintele se consideră ca ceva vremelnic şi schimbător dupe interesele politicei momentului ? înţelegem perfect că d. Sturdza a intrat într’un impas. D-sa însă dacă s’a convins că a făcut o buletă ire­parabilă, să bine­voiască a lăsa pu­terea în mîinile altora, cum a fâcut-o în afacerea Ghenadie. Nu are drep­tul, pentru a se salva pe sine, să-şi umilească ţara şi instituţiile sale. Ori găseşte o soluţiune, ori se retrage, căci ori cît ar fi de dureros pentru partidul liberal o criză internă, ori cît ar fi de dezastruos pentru ţară acea­stă schimbare politică, o considerăm mult mai mică de­cît ruşinea care am suferi-o de-a asculta de porun­cile ministrului austriac şi a lua din mîinile justiţiei române o afacere pentru regularea căreia ea s’a decla­rat competinţe. D. Sturdza se crede în drept să înjure justiţia românâ pentru actul sâă de inteependenţă. Noi credem că E­diţia de seară rău face, totuşi poate presa oficioasă liberală să se transforme în babă de mahala cît o voi. Ceea ce cerem guvernului e să nu se atingă de ju­stiţie şi să nu pună ameninţarea sa în practică. Pe cît ştim, guvernul nu a reuşit în planul său. El a fost de­jucat de părţile interesate care au refuzat să se preteze acestui act ru­şinos şi antipatriotic, şi dacă e vorba ca ambasada austriacă şi guvernul român să repete asalturile sale asu­pra minorului Collaro şi a executo­rului testamentar, noi vom căuta sâ împiedecăm, pe cit ne va fi posibil, acest fapt. Vom face aceasta, dacă voiţi, contra interesului perfectului opozant. Ar fi mult mai avantagios pentru opoziţie ca să lăsăm ca ne­legiuirea să se consume, ca guver­nul să se preteze ordinului dat de la ambasada austriacă şi apoi să fa­cem scandal, să-l sfîşiem, să-l tîrîm înaintea barei opiniei publice. Credem însă că ori-cît ar da opo­­ziţiuneî motive de combatere, trebue să avem înainte de toate în vedere interesul demnităţei ţăreî. Acest in­teres cere ca hotărîrea justiţiei ro­mâne, înainte de toate şi ori-ce ar fi, ori şi ce s’ar întimpla, să se execute Intocm­ai şi clima s cu­­rind. E drept că justiţia romînă a fă­cut mult sînge rău puterilor străine, cari cred că pot să poruncească pe teritoriul ţăreî romîneşti ca la ele a­­casă. Aceasta este însă o reabilitare, şi cînd justiţia, după atîtea dovezi de slugărnicie şi nechibzuinţă, a fă­cut un act de independenţă, cu toţii trebue ca să sărim pentru a-i apăra actul contra încercărilor unui guvern inconştient care voeşte, să răpească ţărei şi această ultimă iluzie în exis­tenţa justiţiei în ţara romînească ! Const. Miile­runţi. Şi de ce să o facă de nevoe şi să nu o facă de bună voe, mai ales că dreptatea nu e tocmai de partea sa ? Noi am propune o soluţie mijlocie, pentru ca părinţii să nu vie să impue ei ministrului una radicala, ceea­ ce se va întîmpla fatal dacă intransigenţa în duritate persistă. Să se admită ca elevii cari obţin media generală 6, să poată corija două obiecte. In adevăr, pentru ca un elev să ob­ţină media generală 6 cînd e slab la 2 obiecte, înseamnă că la cele­l­alte e de­asupra mijlociei, că e mai bun elev ca cel care învăţînd mediocru la toate reu­şeşte să se strecoare cu media generală şi parţială 5. Dacă d. Haret ţine să dovedească şi iubire pentru invăţămînt şi pentru copii, nu numai duritate, credem că soluţia noastră i-ar conveni. II rugăm deci să o examineze cu luare aminte. _____ I. T. a—o———I 1 -Sin fuga condeiului Moşoiu şi Tomoşoiu Acuma pe prietenul Moşoiu 11 cunoaş­teţi : burghezia zice că e nifilist, anar­chist, pe cînd el e pur şi simplu ghinio­nist. Pe amicul nostru Tomoşoiu însă nu-l cunoaşteţi: e arendaş în Teleorman, com­bate pe domnu Miile de la distanţă, după ce venise să-i ceară să meargă cu dum­nealui de-a zbranţeta şi să-l împace cu ţăranii şi acuma— din păcate !—s’a apu­cat să facă pe zgîrie-brînză la „Supăra­rea naţională“. Ei bine domnu Tomoşoiu — v’o spuiu eu ca burghez infam ! — e ăl mai teribel nifilist, anarchist, etc. Ce a prietenul Moşoiu pe lîngă dumnea­lui : nix ! Fiind­ ca ăla e Moşoiu, dar ăsta e Tomoşoiu, adică şi mai şi de cît Mo­şoiu ! Moşoiu e pentru proprietatea colectivă, dar Tomoşoiu e pentru şi mai colectivă; d’aia s’a pus s’o colecţioneze de pe la ţărani. Prietenul Moşoiu a scris pe la gazete, amicul Tomoşoiu s’a pus şi el să scrie : cum se vede un fel de „vivat concurenţa“ Sperăm ca prietenul Moşoiu va da în judecată pe amicul Tomoşoiu, care abu­zează de pseudonimul d-sale ca să scrie prin gazete. Bum. Sultanul vede sosind cuirasatele italiene şi le face semn să nu se mai ostenească pînă la el, căci dă satisfacţie pe toată linia ! POŞTA REDACŢIEI. Iarăşi chestia repetenţilor Dlui P. A. Loco Mă rogi să revin iarăşi asupra chestiei repetenţilor, aşa cum a fost ea tranşată prin noul regulament şcolar. După acest regulament nu mai există corigenţi, ci numai repetenţi. O medie mai mică de 5 la un singur obiect, a­­trage după sine repetarea clasei, iar fap­­tul de a fi rămas de două ori repetent în cursul duratei învăţămîntului secun­dar, atrage după sine excluderea din şcoală. Regulamentul nou e din cale afară draconic. De­sigur că ceea­ ce au urmă­rit cei ce l-au făcut, este: îndepărtarea copiilor de la învăţămîntul umanitarist. D-ta opui acestui regulament două argumente, cari mi se par perfect fon­date. Intîiul e că trebue de ţinut­ seama şi de faptul că profesorii nu-şi îndepli­nesc toţi şi în tot­d’a­una datoria, că de multe ori dau notele la întimplare, conducîndu-se de capriţii, de simpatii şi antipatii, etc. înainte de a fi prea sever cu copiii, ministrul instrucţiei trebue să vadă dacă slăbiciunea lor la studii e datorită numai lor. Al doilea e că copiii nu pot avea aptitudini de­o­potrivă pentru toate o­­biectele. Aceasta e foarte adevărat, ori­ce ar spune unii pedagogi. De ce s’ar ne­noroci un copil care simte aplecare spre anume obiecte şi mai puţin pentru al­tele ? Ministrul instrucţiei va fi nevoit să revie asupra regulamentului, căci el va da naştere la o explozie de indignare din partea multor părinţi,la mii de pă­ A se vedea în corpul ziaru­lui senzaţionalul reportaj a­­supra Crimei de la seminarul central precum şi cele din urmă in­­formaţiuni şi telegrame. CARNETUL MEU O marcă comemorativă Un colecţionar deTM mărci poştale ne scrie pentru a ne întreba dacă la inau­gurarea noului Palat al poştelor se va pune pentru cîte­va zile în circulaţie o marcă ocazională comemorativă. O medalia comemorativă s’a comandat pentru acest eveniment. Natural că pen­tru inaugurarea unui palat al poştelor o marcă ocazională se impune mai mult chiar ca o medalie. N’ar fi de mirare însă ca tocmai acum, cînd ar avea raţiune o asemenea marcă, ea să nu se facă. In adevăr, s’au­ schimbat mărcile ori de oite ori un domn director al poş­telor era niţel timb roman : azî se făceau verzi, înîine cafenii, poimîine cărămizii şi aceasta numai pentru a îmbogăţi albu­­murile directorilor poştelor. Nu in tot­d’a­una însă mărcile aceste erau şi o operă etiotică. Ca astă dată, avînd în vedere scopul, marca ar putea fi o lucrare de artă. Un moment, pe cît ştim, a fost v­rba de a se comanda la Paris o asemenea marcă. Credem că s’ar putea facea un mic con­curs şi în ţară. Avem doi-trei miniaturişti de valoare, cari ar putea face ceva şi artistic şi naţional. Sperăm că dacă se va decide o emi­siune de cîte­va zile a unei mărci ocazio­nale, în scopul arătat, se va ţine seamă şi de artă şi de artiştii naţionali. E. D. F. POLITICA EXTERNA Infrîngerile englezilor In ultimele zile s’au îngrămădit rae­­reu ştirile privitoare la înfrîngerile su­ferite de englezi în Africa de Sud. După rapoartele corespondenţilor en­glezi car! repetau cui voiau şi cui nu voia­u­ să’i asculte, că bunii sunt cu de­­săvirşire distruşi, că numărul lor nu mai este de­cit de cel mult două mii de oameni, ştirile acestea despre vic­toriile bure trebue să surprindă cu a­­tit mai mult. La 13 Mai, armata generalului Plu­­mer a fost atacată de buri intre Bethel şi Standerthon, adică la Vest de Iohan­­nesburg. Atacul a durat şease ore, şi toţişî englezii—după afirmaţiunile lor, n’ar fi avut de­cit şease morţi şi două­zeci de răniţi. O altă infringere, de astă dată mult mai gravă, au suferit insă englezii, tot spre Vest de lohannesburg, lingă Blak­­fontein. Teatrul războiului nu e insă exact cunoscut, după cum nu se cunosc nici perderile exacte ale englezilor. în­suşi Kitchener le evaluează la 174 morţi şi răniţi, pe cinci ştiri particulare—des­pre cari ne-a relatat telegrafic şi cores­pondentul nostru—vorbesc de 67 morţi, 11 ofiţeri şi 129 soldaţi răniţi, şi foarte mulţi englezi făcuţi prizonieri. Se pare că generalul bur Delarev, care de luni de zile îşi sprijină opera­ţiunile pe munţii Magalies, a atacat co­loana Dixon şi a aruncat-o înapoi spre Ventersdorp. La această operaţiune des­pre care ni s’a relatat telegrafie din Bruxelles, burii au făcut şease sute de prizonieri şi au luat şease tunuri. Ast­fel de cite ori englezii cred că au isprăvit­ cu burii, aceştia reîncep lupta cu şi mai multă energie, şi astăzi nu mai e de mirat dacă majoritatea popo­rului englez şi a presei engleze cere pace. N’ar mai fi vorba de o înjosire a Angliei, căci ea a dat dovadă că poate desfăşura forţe ca nici o putere din Eu­ropa. Atita să-l ajungă. Acum i se cu­vine să fie mărinimoasă faţă de un po­por care a dat dovadă de un eroism ce se va pomeni printre veacuri. Numai printr’un asemenea act de mărinimie Anglia se poate reabilita în faţa is­toriei. Din Camera franceză In Camera franceză se discută fără contenire asupra interpelărei naţiona­liştilor în chestiunea Algeriei. Deputa­ţii Albin Rozet şi Marchal, au ţinut lungi discursuri asupra răscoalelor din Margueritte făcînd o descripţie de­tailată a barbariilor mahomedanilor şi a suferinţelor indurate de populaţiunea indigenă. Nici chiar copiii de şcoală n’au fost cruţaţi, ci au fost măcelăriţi. D-l Delcassé a răspuns că în Margueritte, ordinea a fost restabilită şi că guvernul va lua toate măsurile pentru a ame­liora situaţiunea indigenilor şi a le a­­sigura existenţa. Totuşi nu s’a ajuns Încă la închiderea discuţiei asupra ches­tiunei algeriene, fiind­că Drumont do­reşte să discute pe larg cazul lui Max Regis, care după cum se ştie a fost grav rănit de către redactorul unui ziar republican. Acest redactor a fost pus la libertate pentru că s’a constatat că a­­tunci cînd a tras asupra lui Regis se afla in poziţiune de legitimă apărare. Lucrul nu le place naţionaliştilor şi an­tisemiţilor şi consecinţa:—o serie de in­terpelări cărora le va urma o lungă discuţie. Franţa şi Germania Prezenţa generalului Ronal la Berlin, dă de furcă mai ales naţionaliştilor fran­cezi, cărora nu le convine de loc o îm­păcare franco-germană care ar potoli sentimentele de răzbunare, şi ar tăia răul şovinismului de la rădăcină. De a­­ceia naţionaliştii se servesc de ori­ce pretext pentru a provoca dezbinarea in­tre Paris şi Berlin. Ast­fel deputatul Boni de Castellane a adresat o interpe­lare ministrului de externe Delcassé cerind explicaţiuni asupra prezenţei am­basadorului rusesc din Berlin, la ma­nevrele germane din Lorrena. Delcassé a ştiut însă să dejoace planul naţiona­liştilor, căci i-a făcut contelui Boni de Castellane in particular o comunicare, asupra căreia contele a refuzat să dea lămuriri in culoare dar care l-a făcut să renunţe de a mai cere vre­un răs­puns la interpelarea sa. Junii tatei Activitatea revoluţionară a luat în ul­timul timp proporţii mari. La Constanti­­nopol nemulţumirea e mi­re şi a cuprins chiar şi pe funcţionarii şi militarii, pa cari pină acum se credea că sultanul pu­tea să conteze. In aceste momente se ri­dică, ecou al unei voci din mormînt, vo­cea fiului nenorocitului Midhad Paşa, şi arată sultanului că prezicerile lui Midbad sunt aproape să se realizeze. O depeşă particulară pe care o publicăm în corpul ziarului este expresiunea stărei de suflet a întregei pături de turci cari s’au adăpat la izvoarele culturei europene. Atragem atenţiunea asupra ei- Cronica literară In trecuta mea Cronică, am re­comandat cititorilor excelentele tra­duceri din Heine, făcute de St. O. Iosif. Odată cu acest volum de tra­duceri, în care văd o reală îmbogă­ţire a literaturei române, a apărut şi un volum de versuri originale ale lui Iosif, întitulat Patriarchale. In a­­cest volum Iosif ni se prezintă ca un poiet desăvîrşit, de o gingăşie şi duioşie rară, şi de o binefăcătoare sinceritate. Ţara noastră, cu toate afirmaţiu­­nile contrarii, a făcut într’un scurt timp progrese atît de mari, în cît In decurs de cîte­ va decenii numai, faţa ei s’a schimbat cu desăvîrşire, iar viaţa noastră a luat forme cu totul nouî. Cu regret chiar tînărul îşi întoarce ochii spre un trecut nu toc­mai depărtat, cînd în casa părinteas­că domneau încă datinele vechi, pro­duse ale belşugului, cînd nu purtam încă haine după ultima modă pari­­siană, cînd însă casa romînului era casă deschisă ori­cărui trecător, şi cînd în ea cîntăreţii găseau şi răs­plata in bani de aur, şi în acel vin auriu despre care marele Goethe a zis că „ferice de casa aceea in care un asemenea dar este un dar mic“. Şi cum unui Eminescu ii era dor de vremurile­­de la o mie patru sute, cînd cavalerii rupeau o lance pentru aleasa inim­ei lor, tot aşa Io­sif regretă vremuri mult mai noui, nu din cărţi cunoscute şi prin cărţi trăite, ci vremuri trăite aievea, vre­muri despre cari poietul poate spu­ne că le-au fost amarnice şi grele Dar inimi drepte credincioase, Vin bun şi cintece frumoase Erau pe vremurile acele... Pe cînd azi ? Azi cat nedumerit, nepoate, Cum toate se schimbară, toatei Din cintece azi n’aî ce-alege, Nici vinul nu e vin în lege, Nici inimi nu mai sînt nepoatei... Gherea a arătat în studiile sale critice cît de puţină dreptate a a­­vut Eminescu cînd a regretat vre­­mile medievale. Nu vrei să încerc a arăta aci că nici Iosif, obiectiv vor­bind, n’are dreptate cînd regretă vremile abia trecute, „patriarchale“ cum le zice el. Subiectiv şi Eminescu a avut c şi Iosif are dreptate fiind­că aşa li se pare, aşa simţesc. De altmintrelea lucru lesne de înţeles. Prezentul a fost pentru Eminescu foarte vitreg, şi tot aşa este şi pentru Iosif, viito­rul din nefericire se presintă la su­prafaţă foarte puţin îmbucurător. Trebue profunde cunoştinţi sociale pentru ca din vălmăşagul luptei pen­tru trai care în vremea noastră a luat cele mai crase şi mai dureroase forme, să întrevezi acea linişte, acel echilibru social, pe care oameni de ştiinţă ii dovedesc ca inevitabilă ur­mare a vălmăşagului, utopiştii il pre­simt ca atare Trecutul numai ne a­pare mai luminos. In primul rînd din cauză că în el se pierde copilăria, traiul fără griji, unde totul se pare bun și frumos, apoi din cauză că du­rerile chiar, peste cari am trecut, ne produc un sentiment de fericire, de ușurare. Apoi unde pui dragostea de căminul părintesc, cea mai elemen­tară manifestaţiune a dragostei de patrie?... Şi de aceea poietul am­in­­tindu-şî de nucul din faţa casei pă­rinteşti, cîntă: Acelaş loc iubit umbreşti Şi-un coif de cer întreg cuprinzi— Nuc falnic strajă din poveşti D’asupra casei părinteşti Aceleaşi trăngi întinzi... De veacuri fruntea nu fi-o temi, Ţii piept cînd vin furtuni naval— O de-ai putea să mai rechemi La poala ta şi acele vremi De trai patriarchal , Ii este dor pom­etului de acele vremi „de trai patriarchal“, cînd Salută zdrăngănind din strune, Bătind cadenţa din picior Şi cîntă legănîndu’şî capul, Cobzarul, mîndru cerşetor... Iar după datina străbună Cînd îi întinzi paharul prin EL nu bea pînă ce închină Şi varsă jos un strop de vin... Dar dacă poietul nostru îşi amin­teşte cu duioşie de vremurile pe­trecute în casa părintească, apoi tot c­­ duioşie, şi nu fără oare­care i­­roinie şi umor îşi aminteşte de vre­mea cînd băiat sărac, se chinuia să mediteze pe nişte zburdalnici băeţi la cari ţinea tot atît de puţin pe cît de mult ţinea la cele trei su­rori ale lor...E delicioasă poezia în care poietul ne comunică această a­­mintire din viaţa sa. Nimic nu'nvaţă blestemaţii! Şi eu mî-am zis de-atttea ori Că dau la dracu meditaţii... Dar vezi că cele trei surori Imi sunt cu mult mai dragi ,ca fraţii Cei răi şi neascultători. Afară-n noapte, vijelie Şi-î cald în salonaşul lor.... Mă'ntîmpină cu veselie Şi toate mă salut d’n cor Şi fie­care vrea să ştie: „Ce face domnu profesor?“ La masă,—glume, gălăgie... Şi cea d'intîî îmi toarnă vin, Drăguţa a doua mă îmbie, A treia 'mi dă paharul plin... Ei, cine'mi poate spune mie In sănătatea cui să'nchin? Dar cînd pleacă dia mijlocul a­­cestor trei frumoase fete şi se duce spre locuinţa sa, cum să nu regrete căminul părintesc cînd : In odăiţa'ntunecată E frig... Totuşi poietul ne spune: ...Eu, zgriburii, din pat Ascult viforniţa turbată Şi-adorm cu gîndul fermecat La basmul vechiu: „Au fost odată Trei mindre fete de'mpărat...“ Dar firi atît de gingaşe cum e poetul nostru, nu sînt făcute aşa ca să poată birui în lupta neutru trai. 9 Mama cînd se desparte de ele, le spune plîngînd : Şi-acuma ochii să-î sărut: Mergi sănătos şi fii voinic! Dar stai—o vorbă aş mai fi vrut, O vorbă numai să’ţî mai zic: Tot ochii ăştia,—amîndoi Aşa frumoşi aşa senini Să mi-i aduci tu înapoi Să nu-l uiţi, dragă, prin străini... Şi cu acest adio de mamă, mult mai duios de­cît sfaturile practice ale tatălui oţelit în războiul pentru viaţă, poietul, fire gingaşă, suflet simţitor,omal pe romîneşte: piele subţire, pleacă la luptă şi se în­toarce un învins, cu alţi ochi mai duioşi, dar cu sufletul amărît, şi gata să întîmpine pe aceea ce viaţă l-a dat şi cu sîngele el l-a hrănit, cu vorbe desperate ca acestea: De mult înstrăinatul De-abia ce ţi-a sosit, Aşterne-l, mamă, patul Să doarmă dus băiatul Bolnav şi obosit Bătu el multă cale De cînd te-a părăsit.­ învins de dor şi jale Pe prispa casei tale Se culcă obosit... • Ci nu’ntreba : pe unde A fost şi ce-a găsit ? El rana'şi va ascunde, Şi nu-ţi va şti răspunde De cit: „Sunt obosit" Volumul Patriarchale.Prevăzut cu o frumoasă copertă şi cu nostime Vignette datorite d-lui Kimon Loghi, pune pe Şt. O. Iosif printre frun­taşii poeziei noastre... * Am arătat într’un trecut articol disproporţia ce există la noi între producţiunea literară în versuri şi cea în proză. Am încercat atunci să dovedesc că numeroşii noştri poe­­taştrii consideră, în aparenţă cel pu­ţin, proza ca un gen literar inferior, par’ca un Odobescu, un Bălcescu, un Maiorescu, un Caragiale sau un Ghe­rea, nu sînt mai artişti de cît chiar poeţii noştri mai buni. In sfîrşit am demonstrat atunci că în fond duş­mănia contra prozei se explică prin faptul că într’o poezie, tot mai merge să înşiri cîte­va banalităţi, sau chiar numai cîte­va vorbe cari să sune din coadă, pe cînd în proză trebue să spui ceva, să emiţi o idee, să întinzi gîndirea peste cîte­va pagini şi nu numai în decursul a 3 strofe... Am spus atunci că dacă ai ceva de zis, poate şi proza să fie o haină vred­nică şi mă bucur că am găsit ideea aceasta întrupată şi plasticizată de un artist în următoarele versuri: De vrei să scrii un dor, un chin Ce inima ’ţi apasă Cînd rima 'neacă al tău suspin Şi proza-î sănătoasă; Iar dacă muza ta şî-atuncî E palidă şi slabă, Tu poţi condeiul să-l arunci Cătîndu-ţî altă treabă. A seri­vu-i nimenea dator — Chiar dacă poartă vrete — Sinistre cîntece de dor Şi groasnice sonete... x) Cu alte cuvinte, versul favorizează mai mult de­cît proza şarlatanismul literar. De aceea la noi se produce atîta literatură în versuri, şi atît de puţină în proză, de aceea la noi proporţia în această privinţă este inversă ca aceea din străinătate, a­­colo producîndu-se mult mai multă literatură în proză. Toate aceste le spun după cum se înţelege de la sine, fără a vroi să jignesc pe acei poeţi cari merită numele acesta şi cari într’adevăr vor şi pot să dea gîndirei lor nobila hlamidă a ver­sului. Dar mai mult aş dori să văd că se cultivă şi proza, ca un gen ce este mult mai insructiv şi care are o influenţă mult mai adîncă asupra moravurilor şi constituţiunei unui popor. După un timp relativ destul de lung, în decursul căruia au apărut multe volume de versuri, unele chiar bune, găsesc în sfîrşit pe masa mea şi un volum de proză întitulat Jur­nal de bord şi Schiţe marine şi mi­litare de Jean Bart. Jurnal de bord conţine note şi impresii dintr’o călătorie, făcută pe bordul briicului Mircea, de-a lungul coastei Asiei mici. Partea doua după cum indică şi titlul conţine mici schiţe, impresii, nuvelete din viaţa marină şi militară. Ambele părţi sunt scrise 4) Adrian Verea: Visătorii

Next