Adevěrul, septembrie 1901 (Anul 14, nr. 4344-4373)
1901-09-12 / nr. 4355
CATASTROFA DE LA PALOTA — Este pucnic şi cauzele — Cauzele ciocnire.—Regulamentul de mişcare.— Defectele lui. O reformă fatală.—Reglemente din străinătate.—Măsuri pentru viitor.—Insuficienţa frmnelor Asupra camelor cari au determinat teribila catastrofă de la Palota sunt mai multe versiuni. Sperăm că raportul oficial care va stabili răspunderile, sau dacă vinovaţii nu sunt decit doar aceia cari au alcătuit şi menţinut nemodificate reglementele vechi şi insuficiente, cauzele accidentului, va fi comunicat şi publicului pentru a se pune capăt ştirilor foarte compromiţătoare pentru direcţiunea căilor noastre ferate. Pînă atuncî'după constatările anchetelor noastre, vom căuta să punem în evidenţă In cele următoare neajunsurile cari de sigur au contribuit la teribila catastrofă. In primul rînd este chestiunea succesiune! trenurilor. Trenul de petrol a pornit în urma celui accelerat cu cinci minute. D. Paulian a declarat corespondentului nostru special că intervalul a fost chiar de zece minute. D. 13. V. Vermont, intr’o scrisoare ce ne adresează, arată că spusa d-luî Paulian trebue să fie eronată. »Trenul accelerat—serie de Vermont— după mersul trenurilor face distanţa de 19 kl.dintre Palata şi T.Severin în 83 minute.Ciocnirea întîmplîndu se la 7 kilometri de Palota, trenul accelerat a făcut cei 7 kilom, cu iuţeala mijlocie pe care o are pe această linie, adică în circa 12 minute.Dacă trenul de petroleu în fi fost pornit cu 10 minute după trenul accelerat, cum a zis d. Paulian ar rezulta de aci că cel di’Intiiu ar fi făcut distanţa de 7 kil. în 2 minute ceea ce ar echivala cu o iuţeală uniformă de 210 kilometri pe oră cu o iuţeală mai mare chiar dacă ţinem seamă şi de acceleraţiune...Din contră arătările şefului staţiei Palota par aii exacte, căci pornit 5 minute după trenul accelerat, cel de petrol nu trebuia să meargă decît cu viteza obicinuită a acceleratului nostru de 60 km. pe oră, pentru ca ciocnirea să se poată produce la al 7-lea km“. Cititorii ştiu astăzi că trenul de petrol din cauza insuficienţei frinelor a avut o viteză de optzeci de kilometri pe oră,—asta-i suficient ca să se explice totul.• Oricare ar fi insă cauza accelerăreî vitezei trenului de petrol, insuficienţă frinelor, lipsa de frînare sau nefuncţionarea frinelor, un lucru s’a stabilit, distanţa de 5 minute între două trenuri este prea mică. In această privinţă nu se poate însă face nici o imputare şefilor de staţie din Palota, căci §95 art.922 din Instrucţia de mişcarea C. F. R. spune: uCind trenul întîin expediat circulă cu o iuţeală mai mare de cit a trenului următor, acesta din urmă poate pleca 5 minute după pornirea celui d’initiu». In această situaţie se aflaui trenurile cari s'au ciocnit. Instrucţiunea C. F. R. care conţine acest articol este din anul 1885. De atuncî ea n’a suferit niţi o modificare mai remarcabilă şi se poate spune că toate cuceririle tecnicei şi mai ales învăţămintele trase din experienţa tuturor căilor ferate, n’au fost trecute in ea. Avem înaintea noastră regulamentul de mişcare al căilor ferate elveţiene din1895 şi găsim in el tocmai cu privire la chestiunea ce ne interesează,articolul 42 al. I care sună astfel : «Trenurile nu pot să se urmeze intre ele decit la distanţă de o staţiune, adică nu se poate da unui tren permisiune de plecare dintr’o staţiune, pină cind trenul ce l’a precedat n’a trecut de staţiunea următoare, trecere despre care şeful acestei staţiuni trebue să facă cuvenitul anunţ». Este clar că dacă nu se dădea mul trenului de petrol decit după cel accelerat ajungea de nu la Severin, dar la capătul de jos al pantei, unde se putea face o staţiune de bloc sau de semnal, apoi catastrofa ar fi fost evitată și n’am fi avut de înregistrat atitea victime. Cu privire la aceasta, o persoană demnă de toată încrederea ne-a făcut o comunicare foarte gravă relevată intr’un articol de ori și care dacă s’ar adeveri, ar putea să aibă oare-carî consecinţe. Această persoană ne spune: înainte vreme panta dintre Palota şi Turnu-Severin, fiind cunoscută ca foarte primejdioasă, se afla şi instalate la ambele capete ale ei două staţiuni de semnal. Cea de sus avertiza pe cea de jos despre sosirea unui tren şi aceasta răspundea numai după ce trenul trecea. Pină cînd nu venea încă acest răspuns stafia de la capătul de sus al pantei nu dădea permis de trecere nici unui alt tren. Cu chipul acesta catastrofe cu aceia pe care o deplingem acum erau cu neputinţă. Deodata insă s’a luat acum cîţiva ani dispoziţia de a se ridica aceste staţii de siguranţă şi roadele acestei fatale reforme, le-am cules acum. * S’a ridicat şi o altă chestiune care merită cea mai mare atenţiune. S’a afirmat chiar şi de d-nul Paulian, mecanicul trenului de petrol, că n’fiu fost frînarî destul. După reglementul căilor ferate elveţiene, care in astă privinţă poate fi considerat ca model, la o inehnafiune de 25,0 m. la kilometru tre- I buesc pentru un tren ca acela de petrol, cel puţin opt frinarî. D. Paulian ca mecanic vechiu şi experimentat a şi cerut sporirea numărului frinarîlor, dar staţia Palota nu l’a putut satsface. Trenul n’a avut de cit cinci frinarî ceia ce este cu totul insuficient mai ales dacă luăm in vedere şi colosala greutate a trenului de petrol. Cauza acestei lipse de frinarî se atribue faptului că cu ocazia economiilor făcute in budgete s’au suprimat la căile ferate mulţi funcţionari subalterni, pentru a se menaja oarecare funcţionari superiori. Oameni competenţi au prezis de pe atunci că cu un personal insuficient numărul şi mărimea accidentelor vor creşte. Din nefericire oamenii aceştia posedă astăzi dovada că au avut dreptate. In sfirșit încheind vom înregistra încă o știre de cea mai mare gravitate pe care ne-a trimes-o o persoană în stare de a fi bine informată. Dacă știrea,aceasta s’a adeveri, atunci chiar in conformitate cu regulamenteie noastre trebuia să se pună un interval mai mare decît cinci minute între cele două trenuri căm ştirea în chestiune spune că linia Palda-T.Severin se afla in refacţie (lucrări la terasamente, traverse, şine, etc). In cazul acesta insă o precauţie se impunea. Fie ca nenorocirea aceasta să serve în viitor ca o crudă lecţiurie, pentru ca să nu mai vedem asemenea aceidente cari cu ceva mai multă precaufiune s’ar fi putut evita. Slavă domnului frecuenţa trenurilor pe liniile noastre este destul de rară şi n’avem nici un zor să punem intre trenuri distanţe mai mici de cit se pun in ţările unde frecuenţa e enormă. In sfîrșit se risipesc bani destui la noi pentru ca să nu fie nevoie să se facă economii tocmai la citeva sute de franci. Blocheuse. druce întoarcerea din Grecia Aseară s'au întors în capitală excursioniştii cari au parcurs Grecia în mijlocul unui entuziasm extraordinar. Desigur că trebue să fie peste măsură de încîntaţî şi din punnct de vedere al petrecere!, şi din punct de vedere politic. Rar îi este dat unul simplu muritor să guste din plăcerea ameţitoare a uratelor şi a primirilor destinate numai suveranilor şi din fuga condeiului Amicul nostru dictator Epoca a anunţat — precum ca să se ştie ! — că planul aducerea apei subterane se datoreşte amicului nostru dictator, conu Nicu epochistul, februaristul, carpistul şi în politică fatalistul şi ghinionistul. Pentru astă singură dată „Epoca“ adevăr grăit’a. Conu Nicu a fost întot d’auna subteran, o singură dată a voit să fie suprateran, cînd a eşit pe... teran în sala de arme şi atunci încă l’a făcut subteran pe bietul Georges Emil Lahovary. Ultima dovadă de politica subterană pe care o învîrtește amicul nostru dictator conu Nicu este aceea dată zi eie aceste pe la Vaslui, unde s’a coborit în pivniţele pepinierelor împreună cu d. ministru Missir şi a benchetuit pentru prosperitatea... cauzei conservatoare ! Ce mai şobolan subteran ! Tano. eroilor, şi mai rar încă să fie prilejul, în timpil unei plimbări, o înfrăţire a două popoare. Totuşi în patrie, escursioniştii, printre, cari se găsesc mulţi cărora viitorul le rezervă o influenţă notabilă asupra soartei ţării, au datoria să reflecteze asupra celor ce li s'au intîmplat. Călătoria lor poate fi începutul unui fapt istoric de mare importanţă. De două sentimente trebue ei să se ferească pentru a reflecta cu folos : de scepticizm ca şi de prea oarbă încredere. Judecata să le rămână fermă dar senină. Nici să nu-şi zică: ce pot face împreună două popoare mici şi sărace, nici să nu se lase covîrşiţi de amintirea uralelor, a fiorilor, a discursurilor călduroase şi a banchetelor pentru aşi exagera sinceritatea şi bunătatea inimelor celor ce i-au primit. După entuziasm trebue să vie calculul şi judecata. Frăţia greco-romînă nu va avea durată şi nu va fi de folos decît printr’un acord al intereselor reciproce. Entuziasmul trece, interesele rămîn, iată ce nu trebue perdut din vedere. Index, ducătorilor şi a prinţului Ferdinand în special. Explicam acest lucru prin faptul că Bulgaria nu poate să-şi vadă scăparea decît într’o aventură care să-l asigure o întindere teritorială. Organizaţiunea politică şi economică a statului bulgar a dat cel mai fraudulos faliment ,şi pentru a amina dezastrul, ori a-l înlătura, trebuia să se dea poporului un vis, un ideal, o Bulgarie mare care cu ajutorul Rusiei, să devie un stat cu preponderenţă în Orient. Cu orice preţ dar trebue de provocat răscoala în Macedonia, trebue de atras atenţiunea Europei asupra Bulgariei şi dacă cei doi asasini au ucis pe Fitovschi şi Mihăileanu, apoi adevăraţii ucigaşi sunt principele Ferdinand şi miniştrii săi, suveranul bulgar şi generalii oştirei sale. Această stare de spirit noi am denunţat-o la timp şi am cerut ca să se profite de ocaziunea aceasta. Anul trecut, nimeni nu era să sară în ajutorul Bulgariei. Era posibil să nu fi putut căpăta compensaţiuni teritoriale — şi ar fi fost foarte bine —, dar ucideam în faşă ideea unei Bulgarie mari care să se alcătuiască în dauna noastră. Am fi avut pe lîngă aceasta, la hotarele noastre un vecin afi un duşman distrus moralmente şi materialmente care în cazul unui conflict în Orient, s’ar fi resimţit de această umilire, de această reducere la tăcere. Oamenii noştri politici şi în special regele, n’au avut însă bunul simţ politic elementar ca să vadă acest lucru. Ei au ascultat de poruncile venita de la Viena şi de la Berlin, de sfaturile „înţelepte“ ale Austriei, de a fi „cuminţi“, şi rezultatul Tari văzut: Sarafoff a fost achitat, iar din cearta bandiţilor macedoneni, acum vedem, că întreaga această înjghebare macedoneană, nu pornea numai din capetele cîtorva criminali-nebunî, ci iţele ei porneau de la Curtea lui Ferdinand de Coburg, de la Curtea aceluiaşi suveran, care cu doi ani mai înainte mîncase şi băuse la Curtea noastră regală. Azi ocaziunea însă este scăpată. Azi tot ce putem face este să constatăm lipsa de simţ politic şi de vrednicie a suveranului Romînieî şi să aşteptăm ca îngrijorare ca evenimentele să se desfăşoare şi să ne dea desăvîrşită dreptate. Bulgarii, pe cari noi nu i-am strivit acum un an, ne vor da de lucru—şi probabil foarte curînd. — Const. Miile că ţî-aî ales singur drumul vieţeî şi ceri să te informez numai asupra mijlocului de a-1 parcurge mai uşor. Vrei să faci mecanica,mai cu seamă mecanica practică întro ţară şi într’o şcoală care ar fi mai potrivite scopului ce ţî-au propus. Ai dor de muncă şi 70 80 de lei pe lună asiguraţi pe timpul studiului. E de ajuns pentru un om hotărît şi silitor. Ţara spre care te-aşi îndemna să ţi îndrepţi paşii e Germania, deoarece Germania e nu numai o ţară foarte industrială, dar o ţară care reuşeşte, care e la apogeu, prin urmare în stare să insufle cuiva energie şi entuziasm. Oraşul cel mai potrivit pentru d-ta ar fi Chemnitz în Saxonia, mare centru industrial şi posesorul unei bune şcoale de mecanică aşa precum o doreşti, nici prea înaltă, nici prea puţin practică. Şcoala se numeşte König1. Gewerbeschule. Se intră cu un examen uşor. Viaţa e eltină la Chemnitz. Şi acum iţi doresc reuşită. I. T. POŞTA MICA D-lul A. S. Focşani.—încurcătura provine de acolo că sunteţî socotit caofiţer care stă în rezervă pînă în 45 de ani, căci dacă aţi fi socotit ca soldat de grad inferior, aţî fi fost trecut deja în miliţii. Ca străin mi puteţi fi înaintat ele drept sublocotenent, dar vi se impun toate sarcinele acestui grad. Acesta credem noi că este motivul zăpăcelei.D-lui L. *2.-Frumos*—Scrisoarea d-lui G. cuprinzînd atacuri personale şi neputînd interesa de cit pe ceî vizaţi nu poate fi publicată printre corespondenţe, cila rubrica inscerţiunilor. Dacă vă convine aceasta, atunci sa vă adresaţi la administraţia ziarului nostru. • ■ D-lui Iosef, Brăila.Dacă societatea este în nume colectiv este de ajuns un act scris neautentificat cam de pildă statutele. Dacă societatea este in comandită orî pe acţiuni trebue un act autentic. Casierul care s’a făcut vinovatde abuz de încredere poate fi urmărit de parchet. Comitetul poate fi civilmente răspunzător, dacă el a numit pe casier, or dacă casierul era sub controlul comitetului. In corecțional ar putea fi vinovat dacă mâncarea banilor V-ia făcut de conivență cu comitetul.La cele-l’alte două întrebări, nu. D-luî B. Z.—V’am promis că ne vom interesa şi vă vom răspunde precis; iată că ne ţinem de cuvînî. O persoană competentă ne-a afirmat că puteţi prea bine să faceţi eu bacalaureatul nostru farmacia în Londra deoare ce spiţeriile landeze fiind maî mult nişte drogneri nu există mare stricteţă în admiterea P ’fesioniştilor. D-l ui O. Dan. — Dacă atunci cînd aţî fost înscris pentru recrutare aveaţi bacalaureatul sau echiva- lenta, veţi face numai un an; dacă maî eraţi în liceu, cînd aţî fost trecut pe lista recruţilor, atunci veţi face trei,ani chiar dacă veţi dovedi că aţî terminat liceul înainte, de 21 anî. ’ , D-luî Gr. D. H — Schimburî de natura celor de cari ne vorbiţi nu se fac nici la noî nici în străinite. Orî-ce student străin care doreşte să intre într’un an de cursuri oare-care trebue’ să treacă examenele respective chiar dacă va dovedi că în universităţile ţarei sale,Ie-a depus cu mult succes. D-lui Sacuy Fălticeni. Seriile cari au făcut anul acesta clasă vii vor face mimai şeapte anî liceul. Celel’alte serii vor face opt. Destăinuirile macedonene Bandiţii comitetelor macedonene se ceartă, ei fac destăinuiri unii contra altora şi deci avem acum prilejul să aflăm multe taine cari ne privesc şi cari arată starea de spirit din Bulgaria şi cum aveam noi dreptate cînd acum un an ceream cu inzistenţa ca să mergem drept la ţintă şi să zdrobim pe bulgari cel puţin pentru zece ani. Iată ce destăinuiri se fac acum contra generalului Zonceff şi a prinţului Ferdinand al Bulgariei : „Actualul vice-preşedinte al comitetului macedonean generalul Zonceff a organizat încă din 1895 o asociaţiutte secretă macedoneană, pentru care, cu autoritatea lui de comandant al regimentului Principelui făcea membrii printre ofiţeri. Demisiunea din armată a generalului Zonceff s'a făcut cu cunoştinţa şi autorizaţiunea prinţului şi în înţelegere cu Sarafoff. Zonceff a făgăduit că trei luni după alegerea sa ca preşedinte al supremului comitet va provoca răscoala în Macedonia. Sarafoff, Zonceff şi Ferdinand al Bulgariei lucrînd împreună pentru cauza macedoneană, iată dovedirea afirmaţiunilor noastre de anul trecut, cînd ziceam ca starea de spirit a poporului bulgar este opera con Alegerea unei cariere D-lui Salom, Loco. De cînd cu înăsprirea vremurilor şi înmulţirea postulanţdor, mulţi se adresează Adeverului cu rugămintea de a căpăta un stat asupra drumului pe care să şi-l aleagă in viaţă. Această încredere a cititorilor, cari nie socotesc ei cali cu părinţii lor, ne măguleşte şi ne onorează peste măsură. Dar e grea răspunderea aceasta, mai ales că avem convingerea că sfatul ce ni se cere va fi ascultat, şi D-zea ştie ce s’ar alege pînă în cele din urmă. De aceea eu unul prefer să nu răspund la asemenea scrisori, cu riscul de a trece drept cel mai mojic dintre oameni. D-tale însă iţi voiu răspunde, pentru CARNETUL MEU Palota Iată un nume, care ori era aproape necunoscut şi care da azi şi încă mulţi ani înainte va fi un nume istoric, la auzul căruia un fior de groază va mişca sufletul nostru. O gradaţie am observat în constatarea dezastrelor aceste catastrofe şi ea pune într’o lumină puţin clară umanitatea noastră. Am constatat că în primul rind s’au evaluat pagubele, în al doilea rind s’aiî luat măsuri ca să se restabilească linia, pentru a se evita alte pagube—şi la urma urmei s’a făcut şi o evaluare...a cadavrelor şi răniţilor, cari, după cum se vede nu erau tocmai pagube! Am crezut că e caracteristică această gradaţie, în care tot banul a fost pus pe prima scară şi omul pe cea din urmă. Dar în fine, să nu filozofăm mult în astă prvliţă, căci vom găsi la fundul acestor lucruri propriu nostru egoism, cu cruda lui lozincă; morţii cu morţii şi viii cu viii. Pe morţi i-am cărat de pe linie şi am restabilit comunicaţia; pe ceî rămaşi în viaţă nu-î putem îndeajuns felicita şi admira. In adevăr oamenii aceştia se pot consideri» cu două vieţi : el au trăit înainte şi după Palota. J»ş fi dorit să fi fost printre ei cel mai pesmist dintre poeţi; el ar fi scris după Palota poezii optimiste, căci nu ştii să apreciezi viaţa decit cînd eşti ameninţat s’o pierzi. Şi acum o întrebare. Pentru toi cei morţi, în aşa cumplite chinuri, şi pentru rudele lor,oare nu s’ar cădea nicî-un semn, nici un cuvînt oficial de compiîtimire din partea celor în drept ?! E. D. F. CATASTROFA «1« la PAMÎA Jecerea dărîmăturilor trenului de petrol — după o fotografie a atelierului fotografic A. L. Medl din T.Severin — POLITICA SITIRHâ Ba ce n’a, venit ţarul Chestiunea de ce n’a venit ţarul la Paris preocupă toată presa franceză. Ziarele opoziţioniste răspund la această chestiune: ţarul n’a venit la Paris pentru că Waldeck Prousseau n’a voit aceasta. Ministerul n’a făcut nici un demers pentru a decide pe ţar ca să vie la Paris şi fără invitaţiunea ministerului perechea imperială nu putea să vină. Ţarul a fost invitat la manevre şi la revista flotei. Cind azista la manevrele germane sau austriace de asemenea nu merge la Berlin sau Viena. Călătoria ţarului a avut un caracter exclusiv militar şi a fost o greşeală a guvernului că ţarul n’a făcut barem o escursiune la Paris. Noua triplă alianţă Ziarul «Times» scrie în articolul său de fond: Tripla alianţa a mare finanţe ruse, franceze şi germane, in Asia estică, nu trebue să aibe fatalmente ca urmare o reînoire a triplei, alianţe a guvernelor rus, francez şi german în Asia, dar evident că ea pregăteşte calea pentru aceasta şi arată că de mult era clar că Anglia ar clădi pe nisip, dacă s’ar bizui pe Germania in conflictele sale cu Rusia. Din fericire Anglia nu e de loc silită să caute acest sprijin. Sunt alte puteri ale cărora interese in Asia de Est sunt identice cu ale noastre. Spre ele trebue să privim, dacă dorim un sprijin cinstit pentru realizarea scopului nostru şi nu asupra unui stat ala căruia procedeul din toată lumea sunt determinate prin existenţa a două naţiuni «amies et alliees» la frontierele sale europene. Din Turcia — Marele vizir e grav bolnav. Deoarece la virsta lui înaintată o catastrofă nu e exclusă, cei competenţi se ocupă cu chestiunea eventualului succesor. — Diferite semne arată că în conflictul franco-turc ambele părţi au acum o atitudine mai împăciuitoare. Consilierul de ambasada Bapst a primit să transmită direct la Paris protestările Porteî in afacerea Lorando. — Din Mustot nu sunt încă detalii. Marile masacre din 1896 au ajuns de asemenea după trei luni la cunoştinţa publică. De citva timp corespondenţa cu Armenia este supusă celei mai severe cenzuri. Publicul poate transmite numai scrisori inminate poştei in plic deschis. Consulul general rus Tumansky din Van, care a sosit la rus depeşează numai că situaţiunea e rea. Tumansky a arborat în mod provizoriu pavilionul rus. Autorităţile au îndrăznit să scoboare pavilionul fiindcă Tumansky n’are exequaturul pentru Muş,că numai pentru Van. Anglia şi burii Ultimele ştiri despre infrîngerea suferită de englezi in Africa de Sud a produs o mare impresie in Londra şi în toată Anglia. Populaţiunea e absolut deprimată. De la lupta de la Colenso în care forţele lui Buller au fost nimicite nu s’a mai văzut o dispoziţie atit de pesimistă. Ziarul Times scrie : Nici prin tratative, nici prin proclamaţiuni nu se poate pune stăpînire pe resturile neîmpăcate ale armatei bure, ci numai prin organizarea şi menţinerea unei armate in Africa de Sud, care să facă imposibilă orice rezistenţă. E nevoie deci de o armată care să fie in toate privinţele mai bine înarmată, mai bine echipată şi mai bine instruită decit a burilor. Diverse — Se scrie din Constantinopol ziarelor germane că cercurile guvernamentale ruseşti sunt foarte indispuse din cauza atitudinea Rusiei şi Franţei. Tulburările din împrejurimile oraşului Alleppo sunt considerate ca urmare a agitaţiunilor franceze. De asemenea şi taberile druzilor sunt merede uitate de agenţi francezi. In Palestina se manifestează de asemenea tot mai mult propaganda rusă. Această ştire confirmă relaţiunile respective ale corespondentului nostru din Viena. — Ministrul de comerţ sîrb J nu dr. Milovanovicî, care abia acum citeva zile a luat un concediu mai lung, a fost rechemat telegrafic la Belgrad. Cauza Se crede că este conflictul ce a izbucnit intre Serbia şi Ungaria din cauza interdicției de a se importa in Ungaria vite cornute sirbești. Literatura tinără şi critica Avem tot-d’a-ima dreptate să ne apărăm ideile. Totul e să le avem. Sarcey, I, 97. Un critic de la o revistă, dintre cele cu cititori, ia un răspăr — de altfel ca pe mal toţi scriitorii tineri — pe autorul romanului Străbunii, găsind că lucrarea, pe care el însuşi cu un an mai înainte o aflase de bucă, nu mai plăteşte pe anul curent nici două cepe degerate. Scriitorul necăjit — şi pe drept — răspunde şi încă aspru. Recenzentul literar al Adevărului ia parte la discuţie şi dind dreptate, numai pentru cazul de faţă, autorului, inchee că , niciodată literatul nu are dreptul să se apere atacînd pe critic şi că singurul judecător către care îi este Îngăduit să-şi îndrepteze privirile, cînd se crede năpăstuit, e acea instanţă nepărtinitoare: publicul cititor. Însemnătatea chestiune! mă îndeamnă să mă amestec. Literatul are sau nu dreptul să-şi apere opera, cînd crede că criticul nu şi-a făcut cu nepărtinire datoria ? Iată despre ce e vorba. Că avem o literatura, nu mai încape Îndoială, fireşte , că acea literatură cîntăreşte de la o vreme încoace maî mult prin cantitate decit prin calitate, iarăşi nu mai e vorbă. Acesta e talismanul pe care orîce romin ţi-1 scoate in nas, ori de cite ori vei cerea să-i vorbeşti despre tinăra noastră literatură. De aci acea nepăsare oarbă pentru tot ce se scrie in romîneşte, pentru tot ce ne dau foile săptăminaie, revistele şi volumele. Nimic bun, nu cumpărăm. Să ne înţelegem. Ştiu că o mare parte din nuvelele, romanele, piesele de teatru şi poeziile ce se scriu la noi sunt slabe, dar slabe ca un om sculat de pe lingoare. Mai ştiu că păcatele de moarte ale acestei literaturi de după Eminescu sunt: lipsa de adevăr, de observaţie a vieţii ce ni se descrie, de simţire, de colorit şi mai ales o desăvîrşită necunoaştere a limbei romîneşti*). După cum ştiu asemenea că de aceleaşi păcate a pătimit şi literatura dinainte de el, în plus acel romantism copilăros şi uneori ridicol, pe care astăzi nu-l mai putem înghiţi cu nici un chip. Ştiu acestea. Aceasta însă nu ne poate îndreptăţi să ne năpustim cu ghiare distrugătoare asupra tot ce vede lumina tiparului la noi, avînd totd’auna drept lozincă : jos, nu e bun, fără, de cele mai multe orî, să fi citit pe dea-ntregul şi cu adîncă luare aminte cele ce criticăm. Criticul ca şi recenzentul îşi are o anume menire. Au spus-o atîţia. îmbrăcat tot-d’auna în haina nepărtiniriî, el e chemat să ne lumineze asupra operei, despre care ne vorbeşte, din maî multe puncte de vedere. In roman, ca *) De-o pildă, ţăranii dintr’o revistă nouă și romînă vorbesc aşa: „—Doamne, da pe cine cauţî p’aicî, domnişorule ? — Pe tine te căutam, Kivo. — Aşî, făcu ea. Ce trust fistichin, să ne mărginim numai la el, căci de el e vorba, criticul e dator să ne explice opera scriitorului, indrumindu-ne cu lumina spiritului lui de analist spre cunoaşterea caracterelor zugrăvite acolo. El ne va arăta, prin compararea lor cu mediul viu din care au fost scoase, dacă sunt sau nu adevărate, sau sunt numai nişte simpli manechini care apar şi dispar ca pe sfoară, fără să ne spună nimic, fără să simtă, fără să cugete, intr’un cuvint fără să trăiască. Grimpee de un real talent, ori cu totul lipsite, vor căuta să ilustreze această amănunţită şi conştiincioasă analiză. Nu îi va fi insă niciodată îngăduit criticului să scoată la iveală numai părţile vădit slabe ale operei, lăsind în umbră, ori nepomenind de loc de cele bune. La urmă va lua loc, fireşte, părerea sa personală asupra stilului, limbeî, înlănţuire şi întregime a operei, conchizind la recomandarea ori la respingerea desăvîrşită a ei. Critica ce s’ar abate cit de puţin de la aceste legi, îşi schimbă numele în bîrfire. Și critica noastră alunecă de multe orî și mult pe această panta. Să nu ni se pară vorba aspră. Minată de cele mai multe ori de interese nemărturisibile, critica noastră e părtinitoare. O operă cînd cade pe mina criticului român, întiia lui grije adese-orî e să n’o citească. Cite va file tăiate la nimereală, cite va pagini citite la iuţeală şi critica e gata. Munca scriitorului" va fi cu siguranţă de mai ’nainte osîndită, maî ales dacă are nenorocul să nu facă parte din cenaclul literar al revistei unde ia loc critica. Şi lucrurile acestea nu pot fi tăgăduite. es», imî amintesc că un recenzent ia critica ce făcea odată unei nuvele scoase în volum, ce purta pe copertă vorbele «fără prefață», pe mai bine de două coloane de revistă nu se ocupa decit de aceste două nefericite vorbe. In plus, de interesul comercial al autorului scos din aceleaşi vorbe şi de cîteva pasagii slabe, râslefite şi înadins rau tălmăcite, cu incheerea : «cititori, nu ve înşelaţi ca mine, dind doi franci pe carte». Aveam norocul să cunosc pe autor şi intrebindu-1 despre ascuţimea criticului şi dacă a avut vre-o ceartă personală cu el, mi-a răspuns vorbindu-mi despre nişte discuţii filosofice la Universitate, unde criticul fusese învins de repeţite ori. Criticii noştri dar se abat de la adevărata critică fie din interes personal, fie din interes de revistă, fie mai ales dintr-o concepţie greşită asupra rolului literature! — fie chiar şi slabă — cum de altfel în mare parte e cazul literature! noastre tinere. Faptul că poeţii noştri tineri se invirtesc că fluturii in jurul lămpii orbitor de luminoase a poeziei lui Eminescu îşi că prozatorii sunt lipsiţi de adevăr şi observaţie, nu e în măsură să îndreptăţească o critică neconştiincioasă; mai mult, slăbiciunea de fond şi de formă a acestei literaturi nu motivează de loc o critică distrugătoare, chiar de ar fi nepărtinitoare. O asemenea literatură merită cel puţin compătimirea, niciodată cruzimea ; căci e un rău necesar literatura asta, aşa slabă cum e ea. Inii) Pe Coşbuc îl imitează mai rar pentru că nu-i cunosc nici limba nici mediul descris în poezia lui. Lui Coşbuc pentru a fi înţeles îl trebuesc sau fii de ţărani culţi sau adînci cunoscători ai sufletului ţărănesc, dreptate ii trebue, nu zdrobire, tocmai pentru că e necesară, înainte de Eminescu am avut, dacă nu o literatură tot atita de îmbelşugată cel puţin de o mie de ori maî slabă. A trebuit să vie junimea cu Maiorescu, omul al cărui gust literar n’a fost niciodată dezminţit, pentru ca pe ruinele acelei literaturi să răsară : Eminescu, Creangă, Caragiale, Coşbuc, Delavrancea, Vlăhuţa şi încă vre-o cîţiva, după cum şn urmele slabei literaturi de astăzi vor străluci talentele, deja întrevăzute de pe acum pe ici pe colea. De altfel slăbiciunea tinerei noastre literaturi vine din izvoare cu mult mai adinei de cit s’ar crede. Ea naşte din neajunsul culture! generale ce se dă în şcoalele noastre, după cum ea poartă urmele unei desăvârşite lipse de educaţie literară şi filozofică, pe care tînărul nostru literat nu are de unde să şi-o capete. Luaţi seama de-o pildă la însuşi Eminescu, ca să putem judeca mai adînc trebuinţa unei astfel de educaţii. Citind inţiilesul poezii, ne găsim desigur slabe: fondul ca şi tăctura, limba ca şi rima versului. In atingere însă cu cercul junimei, poetul se schimbă şi ne dă nemuritoare versuri. Astăzi nu mai avem junimi. Literatura cea slabă în literatura generală a unui popor e întocmai—iertemi-se asemănarea—ca tencuiala ce leagă cărămizile unei clădiri. Talentele literare au fost şi sint intotdeauna precedate şi însoţite de droaia victimelor muritoare ale condeiului. Prin urmare nici ură, nici părtinire, nici goană contra acestei literaturi, după cum nici indulgenţă peste măsură, căci atunci o astfel de literatură ajunge înăbuşitoare, ci înăbuşeala dacă nu omoară, cel puţin întirzie talentele, prin conruperea gustului publicului, dacă e un public cititor. Nimic din toate acestea, ci : nepărtinire, dreptate şi convingere. Numai astfel critica işi va ajunge scopul ei : dezvoltarea talentelor ce se întrevăd, îndepărtarea nulităţilor spre alta căi de activitate omenească. Şi însemnătatea criticei nu trebue judecată după cum ia loc în jurnal, revistă sau volum. E la noî un obicei d ele a se osindi tot ce se publică în jurnal. Literatura ca și critica dintr’un jurnal nu valorează. jurnalul e operă de o zi, ni se zice ; după 24 de ore s’a isprăvit cu el. Nu împărtășesc această părere, însemnătatea şi menirea unui jurnal nu trebuesc judecate după viaţa lui materială de o zi, ci după răsunetul adine ce are ceea ce se publice in el asupra unei cit se poate mai întine mase din public. O critică publicată în jurnal—mai ales cea teatrală— e de o mie de orî mai însemnată şi mai periculoasă, cind e pătimaşe, de cit dacă ar fi publicată într’o revistă sau intr’un volum, pe care mai nimeni nu le citeşte. Şi aceste adevăruri ajung dogme la noi, unde publicul după plinea de toate zilele, nu are o altă de cît jurnalul. Tînărul nostru literat, aşadar, se află in faţa unei critice de cele maî multe orî pătimaşe, ignorantă ori de o vădită rea credinţă. Şi literatul orî de cite orî se va afla în luptă cu o astfel de critică, ca şi chimistul, ca şi istoricul orî ca filozoful, e dator să se apere căci în opera lui a fost pusă muncă, simţire, dacă nu şi observaţie. Aceste elemente sunt de ajuns ca să îndreptăţească răspunsul lui. Să luăm citeva cazuri mai cu de-amănuntul. Literatul se află in faţa unei critice de bună credinţă, dar ignorantă. In cazul acesta el e dator să se explice şi să explice ignoranţa criticului, nu insă prin atacuri personale, —armă ce trebue iu tot-d’auna alungată din discuţie,—ci prin fapte trnse din însăşi opera Iul, din înseşi vorbele criticului. Literatul are de a face cu o critică dreaptă, dar excluzivitâ, ce scoate la iveală numai părţile slabe din opera Iul ; el are dreptul să şi apere munca, contrabalansind acea critică negativă cu părţile de talent din opera sa. Numai intr’un singur caz literatul pare a nu avea dreptul să sa apere. Cind critica e dreaptă, nepărtinitoare, cultă şi complectă. Numai atunci ii sint miinile legate. Tot ce poate face e ca la o nouă ediţie a operei — dacă are acel noroc —■ să se folosească de observaţiile criticului, dacă e cu putinţă. A te rezirva insă intot-d’a-una pe judecata publicului, cind critica ţî-e protivnică, e sau a fi rău judecat,sau a rămine fără judecător. Aceasta chiar într’o ţară unde gustul publicului e deja format. La noî insă unde acest gust e cit se poate de mălăeţ, oi unde de un public cititor al literature! romineştî nu se pomeneşte, a nu te apăra , e a râmîne in tot-d’a una fără judecător. Şi dreptul de apărare e al tuturor. Paris Toma Brags