Adevěrul, septembrie 1901 (Anul 14, nr. 4344-4373)

1901-09-12 / nr. 4355

CATASTROFA DE LA PALOTA — Este pu­cnic şi cauzele — Cauzele ciocnire­.—Regulamentul de mişcare.— Defectele lui. O reformă fatală.—Reglemente din străinătate.—Măsuri pentru viitor.—Insuficienţa frmnelor Asupra camelor cari au determinat teribila catastrofă de la Palota sunt mai multe versiuni. Sperăm că raportul ofi­cial care va stabili răspunderile, sau dacă vinovaţii nu sunt de­cit doar aceia cari au­ alcătuit şi menţinut nemodifi­cate reglementele vechi şi insuficiente, cauzele accidentului, va fi comunicat şi publicului pentru a se pune capăt şti­rilor foarte compromiţătoare pentru di­recţiunea căilor noastre ferate. Pînă a­­tuncî'după constatările anchetelor noas­tre, vom căuta să punem în evidenţă In cele următoare neajunsurile cari de sigur au­ contribuit la teribila catas­trofă. In primul rînd este chestiunea suc­cesiune! trenurilor. Trenul de petrol a pornit în urma celui accelerat cu cinci minute. D. Paulian a declarat corespon­dentului nostru special că intervalul a fost chiar de zece minute. D. 13. V. Vermont, intr’o scrisoare ce ne adre­sează, arată că spusa d-luî Paulian tre­­bue să fie eronată. »Trenul accelerat—serie de Vermont— după mersul trenurilor face distanţa de 19 kl.dintre Palat­a şi T.­Severin în 83 minute.­­Ciocnirea întîmplîndu se la 7 kilometri de Palota, trenul accelerat a făcut cei 7 kilom, cu iuţeala mijlocie pe care o are pe a­ceastă linie, adică în circa 12 mi­nute.­­Dacă trenul de petroleu în fi fost pornit cu 10 minute după trenul accele­rat, cum a zis d. Paulian ar rezulta de aci că cel di’Intiiu ar fi făcut distanţa de 7 kil. în 2 minute ceea ce ar echivala cu o iuţeală uniformă de 210 kilometri pe oră cu o iuţeală mai mare chiar dacă ţi­nem seamă şi de acceleraţiune...Din con­tră arătările şefului staţiei Palota par aii exacte, căci pornit 5 minute după trenul accelerat, cel de petrol nu trebuia să meargă de­cît cu viteza obicinuită a acceleratului nostru de 60 km. pe oră, pentru ca ciocnirea să se poată produce la al 7-lea km“. Cititorii ştiu astăzi că trenul de pe­trol din cauza insuficienţei frinelor a avut o viteză de opt­zeci de kilometri pe oră,—asta-i suficient ca să se explice totul.• Ori­care ar fi insă cauza accelerăreî vitezei trenului de petrol, insuficienţă frinelor, lipsa de frînare sau nefuncţio­­narea frinelor, un lucru s’a stabilit, distanţa de 5 minute între două tre­nuri este prea mică. In această pri­vinţă nu se poate însă face nici o im­putare şefilor de staţie din Palota, căci §95 art.922 din Instrucţia de mişcare­­a C. F. R. spune: uCind trenul în­­tîin­ expediat circulă cu o iuţeală mai mare de cit a trenului următor, a­­cesta din urmă poate pleca 5 mi­nute după pornirea celui d’initiu». In această situaţie se aflaui trenurile cari s'au ciocnit. Instrucţiunea C. F. R. care conţine acest articol este din anul 1885. De a­­tuncî ea n’a suferit niţi o modificare mai remarcabilă şi se poate spune că toate cuceririle tecnicei şi mai ales în­văţămintele trase din experienţa tutu­ror căilor ferate, n’au fost trecute in ea. Avem înaintea noastră regulamentul de mişcare al căilor ferate elveţiene din­­1895 şi găsim in el tocmai cu privire la chestiunea ce ne interesează,articolul 42 al. I care sună ast­fel : «Trenu­rile nu pot să se urmeze intre ele de­cit la distanţă de o staţiune, adică nu se poate da unui tren permisiune de plecare dintr’o staţiune, pină cind trenul ce l’a precedat n’a trecut de staţiunea următoare, trecere despre care şeful acestei staţiuni trebue să facă cuvenitul anunţ». Este clar că dacă nu se dădea mul trenului de petrol de­cit după cel accelerat ajungea de nu la Severin, dar la capătul de jos al pantei, unde se putea face o staţiune de bloc sau de semnal, apoi catastrofa ar fi fost evi­tată și n’am fi avut de înregistrat ati­­tea victime. Cu privire la aceasta, o persoană demnă de toată încrederea ne-a făcut o comunicare foarte gravă relevată intr’un articol de ori și care dacă s’ar adeveri, ar putea să aibă oare-carî consecinţe. Această persoană ne spune: înainte vreme panta dintre Palota şi Turnu-Severin, fiind cunoscută ca foarte primejdioasă, se afla şi instalate la ambele capete ale ei două staţiuni de semnal. Cea de sus avertiza pe cea de jos despre sosirea unui tren şi aceasta răspundea numai după ce trenul tre­cea. Pină cînd nu venea încă acest răspuns stafia de la capătul de sus al pantei nu dădea permis de trecere nici unui alt tren. Cu chipul acesta catas­trofe cu aceia pe care o deplingem­ acum erau cu neputinţă. De­odata insă s’a luat acum cîţi­va ani dispoziţia de a se ridica aceste staţii de siguranţă şi roadele acestei fatale reforme, le-am cules acum. * S’a ridicat şi o altă chestiune care merită cea mai mare atenţiune. S’a a­­firmat chiar şi de d-nul Paulian, meca­nicul trenului de petrol, că n’fiu fost frî­narî destul. După reglementul căilor fe­­­rate elveţiene, care in astă privinţă poate fi considerat ca model, la o in­­ehnafiune de 25,0 m. la kilometru tre- I buesc pentru un tren ca acela de pe­trol, cel puţin opt frinarî. D. Paulian ca mecanic vechiu şi experimentat a şi cerut sporirea numărului frinarîlor, dar staţia Palota nu l’a putut sat­sface. Trenul n’a avut de cit cinci frinarî ceia ce­ este cu totul insuficient mai ales dacă luăm in vedere şi colosala greutate a trenului de petrol. Cauza acestei lipse de frinarî se atri­­bue faptului că cu ocazia economiilor făcute in budgete s’au suprimat la căile ferate mulţi funcţionari subalterni, pentru a se menaja oare­care funcţionari superiori. Oameni competenţi au prezis de pe atunci că cu un personal insufi­cient numărul şi mărimea accidentelor vor creşte. Din nefericire oamenii a­­ceştia posedă astăzi dovada că au­ avut dreptate. In sfirșit încheind vom înregistra încă o știre de cea mai mare gravitate pe care ne-a trimes-o o persoană în stare de a fi bine informată. Dacă știrea,aceasta s’a adeveri, atunci chiar in conformitate cu regulamenteie noastre trebuia să se pună un interval mai mare de­cît cinci mi­nute între cele două trenuri căm­ ştirea în chestiune spune că linia Palda-T.­­Severin se afla in refacţie (lucrări la te­­rasamente, traverse, şine, etc). In cazul acesta insă o precauţie se impunea. Fie ca nenorocirea aceasta să serve în viitor ca o crudă lecţiurie, pentru ca să nu mai vedem asemenea acei­dente cari cu ceva mai multă precau­­fiune s’ar fi putut evita. Slavă domnului frecuenţa trenurilor pe liniile noastre este destul de rară şi n’avem nici un zor să punem intre trenuri distanţe mai mici de cit se pun in ţările unde frecuenţa e enormă. In sfîrșit se risi­pesc bani destui la noi pentru ca să nu fie nevoie să se facă economii tocmai la cite­va sute de franci. Blocheuse. dru­ce întoarcerea din Grecia Aseară s'au întors în capitală excur­sioniştii cari au­ parcurs Grecia în mijlocul unui entuziasm extraordinar. De­sigur că trebue să fie peste mă­sură de încîntaţî şi din punnct de vedere al petrecere!, şi din punct de vedere politic. Rar îi este dat u­nul simplu muritor să guste din plă­cerea ameţitoare a uratelor şi a pri­mirilor destinate numai suveranilor şi din fuga condeiului Amicul nostru dictator Epoca a anunţat — precum ca să se ştie ! — că planul aducerea apei subte­rane se datoreşte amicului nostru dic­tator, conu Nicu epochistul, februaristul, carpistul şi în politică fatalistul şi ghi­nionistul. Pentru astă singură dată „Epoca“ a­­devăr grăit’a. Conu Nicu a fost în­tot­ d’auna sub­teran, o singură dată a voit să fie supra­­teran, cînd a eşit pe... teran în sala de arme şi atunci încă l’a făcut sub­teran pe bietul Georges Emil Laho­­vary. Ultima dovadă de politica sub­terană pe care o învîrtește amicul nostru dic­tator conu Nicu este aceea dată zi eie aceste pe la Vaslui, unde s’a coborit în pivniţele pepinierelor împreună cu d. mi­nistru Missir şi a benchetuit pentru pros­peritatea... cauzei conservatoare ! Ce mai şobolan subteran ! Tano. eroilor, şi mai rar încă să fie pri­lejul, în tim­pil unei plimbări, o în­frăţire­ a două popoare. Totuşi în patrie, escursioniştii, printre­, cari se găsesc mulţi cărora viitorul le rezervă o influenţă nota­bilă asupra soartei ţării, au­ datoria să reflecteze asupra celor ce li s'au­ intîmplat. Călătoria lor poate fi în­ceputul unui fapt istoric de mare importanţă. De două sentimente trebue ei să se ferească pentru a reflecta cu folos : de scepticizm ca şi de prea oarbă în­credere. Judecata să le rămână fermă dar senină. Nici să nu-şi zică: ce pot face îm­preună două popoare mici şi sărace, nici să nu se lase covîrşiţi de a­­mintirea uralelor, a fiorilor, a dis­cursurilor călduroase şi a banchetelor pentru aşi exagera sinceritatea şi bunătatea inimelor celor ce i-au pri­mit. După entuziasm trebue să vie calculul şi judecata. Frăţia greco-romînă nu va avea durată şi nu va fi de folos de­cît printr’un acord al intereselor reci­proce. Entuziasmul trece, interesele rămîn, iată ce nu trebue perdut din vedere. Index, ducătorilor şi a prinţului Ferdinand în special. Explicam acest lucru prin faptul că Bulgaria nu poate să-şi vadă scăparea de­cît într’o a­­ventură care să-l asigure o întin­dere teritorială. Organizaţiunea poli­tică şi economică a statului bulgar a dat cel mai fraudulos faliment ,şi pentru a amina dezastrul, ori a-l înlătura, trebuia să se dea poporului un vis, un ideal, o Bulgarie mare care cu ajutorul Rusiei, să devie un stat cu preponderenţă în Orient. Cu ori­ce preţ dar trebue de pro­vocat răscoala în Macedonia, trebue de atras atenţiunea Europei asupra Bulgariei şi dacă cei do­i asasini au­ ucis pe Fitovschi şi Mihăileanu, apoi adevăraţii ucigaşi sunt princi­pele Ferdinand şi miniştrii săi, su­veranul bulgar şi generalii oştirei sale. Această stare de spirit noi am denunţat-o la timp şi am cerut ca să se profite de ocaziunea aceasta. Anul trecut, nimeni nu era să sară în ajutorul Bulgariei. Era posibil să nu fi putut căpăta com­­pensaţiuni teritoriale — şi ar fi fost foarte bine —, dar ucideam în faşă ideea unei Bulgarie mari care să se alcătuiască în dauna noastră. Am fi avut pe lîngă aceasta, la hotarele noastre un vecin afi un duşman dis­trus moralmente şi materialmente care în cazul unui conflict în Orient, s’ar fi resimţit de această umilire, de această reducere la tăcere. Oamenii noştri politici şi în spe­cial regele, n’au avut însă bunul simţ politic elementar ca să vadă acest lucru. Ei au ascultat de po­runcile venita de la Viena şi de la Berlin, de sfaturile „înţelepte“ ale Austriei, de a fi „cuminţi“, şi re­zultatul Tari văzut: Sarafoff a fost achitat, iar din cearta bandiţilor ma­cedoneni, acum vedem, că întreaga această înjghebare macedoneană, nu pornea numai din capetele cîtor­va criminali-nebunî, ci iţele ei porneau de la Curtea lui Ferdinand de Co­burg, de la Curtea aceluiaşi suve­ran, care cu doi ani mai înainte mîncase şi băuse la Curtea noastră regală. Azi ocaziunea însă este scăpată. Azi tot ce putem face este să con­statăm lipsa de simţ politic şi de vrednicie a suveranului Romînieî şi să aşteptăm ca îngrijorare ca eve­nimentele să se desfăşoare şi să ne dea desăvîrşită dreptate. Bulgarii, pe cari noi nu i-am strivit acum un an, ne vor da de lucru—şi probabil foarte curînd. — Const. Miile că ţî-aî ales singur drumul vieţeî şi ceri să te informez numai asupra mij­locului de a-1 parcurge mai uşor. Vrei să faci mecanica,mai cu seamă meca­nica practică întro ţară şi într’o şcoală care ar fi mai potrivite scopului ce ţî-au pro­pus. Ai dor de muncă şi 70 80 de lei pe lună asiguraţi pe timpul studiului. E de ajuns pentru un om hotărît şi silitor. Ţara spre care te-aşi îndemna să ţi îndrepţi paşii e Germania, de­oare­ce Germania e nu numai o ţară foarte in­dustrială, dar o ţară care reuşeşte, care e la apogeu, prin urmare în stare să insufle cui­va energie şi entuziasm. Oraşul cel mai potrivit pentru d-ta ar fi Chemnitz în Saxonia, mare centru industrial şi posesorul unei bune şcoale de mecanică aşa precum o doreşti, nici prea înaltă, nici prea puţin practică. Şcoala se numeşte König1. Gewerbe­schule. Se intră cu un examen uşor. Viaţa e el­tină la Chemnitz. Şi acum iţi doresc reuşită. I. T. POŞTA MICA D-lul A. S. Focşani.—încurcătura provine de a­­colo că sunteţî socotit ca­­ofiţer care stă în re­zervă pînă în­ 45 de ani, căci dacă aţi fi socotit ca soldat d­e gr­ad inferior, aţî fi fost trecut deja în mi­liţii. Ca străin mi puteţi fi înaintat ele drept sub­lo­cotenent, dar vi se impun toate sarcinele acestui grad. Acesta credem noi că este motivul zăpăcelei.­­D-lui L. *2.-Frumos*—Scrisoarea d-lui G. cuprin­­zînd atacuri personale şi neputînd interesa de cit pe ceî vizaţi nu poate fi publicată printre corespon­denţe, ci­­la rubrica inscerţiunilor. Dacă vă convine aceasta, atunci sa vă adresaţi la administraţia zia­rului nostru. • ■ D-lui Iosef, Brăila.­­Dacă societatea este în nu­me colec­tiv este de ajuns un act scris neautentificat cam de pildă statutele. Dacă societatea este in co­mandită orî pe acţiuni trebue un act autentic. Ca­sierul care s’a făcut vinovat­­de abuz de încredere poate fi urmărit de parchet. Comitetul poate fi ci­­vilmente răspunzător, dacă el a numit pe casier, or dacă casierul era sub controlul comitetului. In corecțional ar putea fi vinovat dacă mâncarea ba­nilor V-ia făcut de conivență cu comitetul.La cele-l’alte două întrebări, nu. D-luî B. Z.—V’am promis că ne vom interesa şi vă vom răspunde precis; iată că ne ţinem de cu­vînî. O persoană competentă ne-a afirmat că puteţi prea bine să faceţi eu bacalaureatul nostru farmacia în Londra de­oare­ ce spiţeriile landeze fiind maî mult nişte drogneri­ nu există mare stricteţă în admiterea P ’­fesioniştilor. D-l ui O. Dan. — Dacă atunci cînd aţî fost înscris pentru recrutare aveaţi bacalaureatul sau ech­iva-­­ lenta, veţi face numai un an; dacă maî eraţi în li­ceu, cînd aţî fost trecut pe lista recruţilor, atunci veţi face trei,ani chiar dacă veţi dovedi că aţî ter­minat liceul înainte, de 21 anî. ’ , D-luî Gr. D. H — Schimburî de natura celor de cari ne vorbiţi nu se fac nici la noî nici în străi­­n­­ite. Orî-ce student străin care dor­eşte să intre într’un an de cursuri oare-care trebue’ să treacă examenele respective chiar dacă va dovedi că în universităţile ţarei sale,Ie-a depus cu mult succes. D-lui Sacuy Fălticeni.­­ Seriile cari au făcut anul acesta clasă vii vor face mimai şeapte anî liceul. Cele­l’alte serii vor face opt. Destăinuirile macedonene Bandiţii comitetelor macedonene se ceartă, ei fac destăinuiri unii con­tra altora şi deci avem acum prile­jul să aflăm multe taine cari ne pri­vesc şi cari arată starea de spirit din Bulgaria şi cum aveam noi drep­tate cînd acum un an ceream cu in­­zistenţa ca să mergem drept la ţintă şi să zdrobim pe bulgari cel puţin pentru zece ani. Iată ce destăinuiri se fac acum contra generalului Zonceff şi a prin­ţului Ferdinand al Bulgariei : „Actualul vice-preşedinte al comi­tetului macedonean generalul Zonceff a organizat încă din 1895 o asocia­­ţiutte secretă macedoneană, pentru care, cu autoritatea lui de comandant al regimentului Principelui făcea membrii printre ofiţeri. Demisiunea din armată a genera­lului Zonceff s'a făcut cu cunoştinţa şi autorizaţiunea prinţului şi în în­ţelegere cu Sarafoff. Zonceff a făgăduit că trei luni după alegerea sa ca preşedinte al supremului comitet va provoca răs­coala în Macedonia. Sarafoff, Zonceff şi Ferdinand al Bulgariei lucrînd împreună pentru cauza macedoneană, iată dovedirea afirmaţiunilor noastre de anul tre­cut, cînd ziceam ca starea de spirit a poporului bulgar este opera con­ Alegerea unei cariere D-lui Salom, Loco. De cînd cu înăsprirea vremurilor şi înmulţirea postulanţdor, mulţi se adre­sează Adeverului cu rugămintea de a căpăta un stat asupra drumului pe care să şi-l aleagă in viaţă. Această încre­dere a cititorilor, cari nie socotesc ei cali cu părinţii lor, ne măguleşte şi ne o­­norează peste măsură. Dar e grea răspunderea aceasta, mai ales că avem convingerea că sfatul ce ni se cere va fi ascultat, şi D-zea ştie ce s’ar alege pînă în cele din urmă. De aceea eu unul prefer să nu răspund la asemenea scrisori, cu riscul de a trece drept cel mai mojic dintre oameni. D-tale însă iţi voiu răspunde, pentru CARNETUL MEU Palota Iată un nume, care ori era aproape ne­cunoscut şi care da azi şi încă mulţi ani înainte va fi un num­e istoric, la auzul căruia un fior de groază va mişca sufle­tul nostru. O gradaţie am observat în constatarea dezastrelor aceste­ catastrofe şi ea pune într’o lumină puţin clară umanitatea noas­tră. Am constatat că în primul rind s’au evaluat pagubele, în al doilea rind s’aiî luat măsuri ca să se restabilească linia, pentru a se evita alte pagube—şi la urma urmei s’a făcut şi o evaluare...a cadavre­lor şi răniţilor, cari, după cum se vede nu erau tocmai pagube! Am crezut că e caracteristică această gradaţie, în care tot banul a fost pus pe prima scară şi omul pe cea din urmă. Dar în fine, să nu filozofăm mult în astă prvliţă, căci vom găsi la fundul acestor lucruri propri­u nostru egoism, cu cruda lui lozincă; morţii cu morţii şi viii cu viii. Pe morţi i-am cărat de pe linie şi am restabilit comunicaţia; pe ceî rămaşi în viaţă nu-î putem în­deajuns felicita şi admira. In adevăr oamenii aceştia se pot con­sideri» cu două vieţi : el au trăit înainte şi după Palota. J»ş fi dorit să fi fost prin­tre ei cel mai pes­mist dintre poeţi; el ar fi scris după Palota poezii optimiste, căci nu ştii să apreciezi viaţa de­cit cînd eşti ameninţat s’o pierzi. Şi acum o întrebare. Pentru t­oi cei morţi, în aşa cumplite chinuri, şi pentru rudele lor,oare nu s’ar cădea nicî-un semn, nici un cuvînt oficial de compiîtimire din partea celor în drept ?! E. D. F. CATASTROFA «1« la PAMÎA Jecerea d­ărîmăturilor trenului de petrol — după o fotografie a atelierului fotografic A. L. Medl din T.­Severin — POLITICA SITIRHâ Ba ce n’a, venit ţarul Chestiunea de ce n’a venit ţarul la Paris preocupă toată presa franceză. Ziarele opoziţioniste răspund la această chestiune: ţarul n’a venit la Paris pen­tru că Waldeck Prousseau n’a voit a­­ceasta. Ministerul n’a făcut nici un de­mers pentru a decide pe ţar ca să vie la Paris şi fără invitaţiunea ministeru­lui perechea imperială nu putea să vină. Ţarul a fost invitat la manevre şi la revista flotei. Cind azista la manevrele germane sau austriace de asemenea nu merge la Berlin sau Viena. Călătoria ţarului a avut un caracter exclusiv militar şi a fost o greşeală a guvernului că ţarul n’a făcut barem o escursiune la Paris. Noua triplă alianţă Ziarul «Times» scrie în articolul său de fond: Tripla alianţa a mare­ finanţe ruse, franceze şi germane, in Asia estică, nu trebue să aibe fatalmente ca urmare o reînoire a triplei, alianţe a guvernelor rus, francez şi german în Asia, dar evident că ea pregăteşte calea pentru aceasta şi arată că de mult era clar că Anglia ar clădi pe nisip, dacă s’ar bi­zui pe Germania in conflictele sale cu Rusia. Din fericire Anglia nu e de loc silită să caute acest sprijin. Sunt alte puteri ale cărora interese in Asia de Est sunt identice cu ale noastre. Spre ele trebue să privim, dacă dorim un sprijin cinstit pentru realizarea scopului nostru şi nu asupra unui stat ala căruia procedeul din toată lumea sunt determinate prin exis­tenţa a două naţiuni «amies et alliees» la frontierele sale europene. Din Turcia — Marele vizir e grav bolnav. De­oare­ce la virsta lui înaintată o catas­trofă nu e exclusă, cei competenţi se ocupă cu chestiunea eventualului suc­cesor. — Diferite semne arată că în con­flictul franco-turc ambele părţi au acum o atitudine mai împăciuitoare. Consilie­rul de ambasada Bapst a primit să transmită direct la Paris protestările Porteî in afacerea Lorando. — Din Mus­tot nu sunt încă detalii. Marile masacre din 1896 au ajuns de asemenea după trei luni la cunoştinţa publică. De cit­va timp corespondenţa cu Armenia este supusă celei mai se­vere cenzuri. Publicul poate transmite numai scrisori inminate poştei in plic deschis. Consulul general rus Tumansky din Van, care a sosit la rus depeşează numai că situaţiunea e rea. Tumansky a arborat în mod provizoriu pavilionul rus. Autorităţile au îndrăznit să sco­­boare pavilionul fiind­că Tumansky n’are exequaturul pentru Muş,­că numai pen­tru Van. Anglia şi burii Ultimele ştiri despre infrîngerea su­ferită de englezi in Africa de Sud a produs o mare impresie in Londra şi în toată Anglia. Populaţiunea e abso­lut deprimată. De la lupta de la Colenso în care forţele lui Buller au fost nimi­cite nu s’a mai văzut o dispoziţie atit de pesimistă. Ziarul Times scrie : Nici prin tratative, nici prin procla­­maţiuni nu se poate pune stăpînire pe resturile neîmpăcate ale armatei bure, ci numai prin organizarea şi menţinerea unei armate in Africa de Sud, care să facă imposibilă ori­ce rezistenţă. E ne­voie deci de o armată care să fie in toate privinţele mai bine înarmată, mai bine echipată şi mai bine instruită de­cit a burilor. Diverse — Se scrie din Constantinopol ziare­lor germane că cercurile guvernamen­tale ruseşti sunt foarte indispuse din cauza atitudinea Rusiei şi Franţei. Tulburările din împrejurimile oraşu­lui Alleppo sunt considerate ca urmare a agitaţiunilor franceze. De asemenea şi ta­berile druzilor sunt mered­e ui­ta­te de agenţi francezi. In Palestina se manifestează de ase­menea tot mai mult propaganda rusă. Această ştire confirmă relaţiunile res­pective ale corespondentului nostru din Viena. — Ministrul de comerţ sîrb J­ nu dr. Milovanovicî, care abia acum cite­va zile a luat un concediu mai lung, a fost rechemat telegrafic la Belgrad. Cauza Se crede că este conflictul ce a izbucnit intre Serbia şi Ungaria din cauza interdicției de a se importa in Ungaria vite cornute sirbești. Literatura tinără şi critica Avem tot-d­’a-ima drep­tate să ne apărăm ideile. Totul e să le avem. Sarcey, I, 97. Un critic de la o revistă, dintre cele cu cititori, ia un răspăr — de alt­fel ca pe mal toţi scriitorii tineri — pe auto­rul romanului Străbunii, găsind că lu­crarea, pe care el însuşi cu un an mai înainte o aflase de bucă, nu mai plă­teşte pe anul curent nici două cepe de­gerate. Scriitorul necăjit — şi pe drept — răspunde şi încă aspru. Recenzentul literar al Adevărului ia parte la discu­ţie şi dind dreptate, numai pentru ca­zul de faţă, autorului, inchee că , nici­odată literatul nu are dreptul să se a­­pere atacînd pe critic şi că singurul ju­decător către care îi este Îngăduit să-şi îndrepteze privirile, cînd se crede nă­păstuit, e acea instanţă nepărtinitoare: publicul cititor. Însemnătatea chestiune! mă îndeam­nă să mă amestec. Literatul are sau nu dreptul să-şi apere opera, cînd crede că criticul nu şi-a făcut cu nepărtinire da­toria ? Iată despre ce e vorba. Că avem o literatura, nu mai încape Îndoială, fireşte , că acea literatură cîn­­tăreşte de la o vreme încoace maî mult prin cantitate de­cit prin calitate, iarăşi nu mai e vorbă. Acesta e talismanul pe care orî­ce romin ţi-1 scoate in nas, ori de cite­ ori vei cerea să-i vorbeşti des­pre tinăra noastră literatură. De aci a­­cea nepăsare oarbă pentru tot ce se scrie in romîneşte, pentru tot ce ne dau foile săptăminaie, revistele şi volumele. Nimic bun, nu cumpărăm. Să ne înţelegem. Ştiu că o mare par­te din nuvelele, romanele, piesele de teatru şi poeziile ce se scriu la noi sunt slabe, dar slabe ca un om sculat de pe lingoare. Mai ştiu că păcatele de moar­te ale acestei literaturi de după Emi­­nescu sunt: lipsa de adevăr, de obser­vaţie a vieţii ce ni se descrie, de sim­ţire, de colorit şi mai ales o desăvîrşită necunoaştere a limbei romîneşti*). După cum ştiu asemenea că de ace­leaşi păcate a pătimit şi literatura di­nainte de el, în plus acel romantism copilăros şi une­ori ridicol, pe care as­tăzi nu-l mai putem înghiţi cu nici un chip. Ştiu acestea. Aceasta însă nu ne poate îndreptăţi să ne năpustim cu ghiare distrugătoare asupra tot ce vede lumina tiparului la noi, avînd tot­d’a­­una drept lozincă : jos, nu e bun, fără, de cele mai multe orî, să fi citit pe de­­a-ntregul şi cu adîncă luare aminte cele ce criticăm. Criticul ca şi recenzentul îşi are o a­­nume menire. Au spus-o atîţia. îmbră­cat tot-d’a­una în haina nepărtiniriî, el e chemat să ne lumineze asupra o­­perei, despre care ne vorbeşte, din maî multe puncte de vedere. In roman, ca *) De-o pildă, ţăranii dintr’o revistă nouă și romînă vorbesc aşa: „—Doamne, da pe cine cauţî p’aicî, domnişorule ? — Pe tine te căutam, Kivo. — Aşî, făcu ea. Ce trust fistichin, să ne mărginim numai la el, căci de el e vorba, criticul e dator să ne explice opera scriitorului, indrumindu-ne cu lu­mina spiritului lui de analist spre cu­noaşterea caracterelor zugrăvite acolo. El ne va arăta, prin compararea lor cu mediul viu din care au fost scoase, dacă sunt sau nu adevărate, sau sunt numai nişte simpli manechini care apar şi dis­par ca pe sfoară, fără să ne spună ni­mic, fără să simtă, fără să cugete, in­­tr’un cuvint fără să trăiască. Grimpee de un real talent, ori cu totul lipsite, vor căuta să ilustreze această amănun­ţită şi conştiincioasă analiză. Nu îi va fi insă nici­odată îngăduit criticului să scoată la iveală numai părţile vădit sla­be ale operei, lăsind în umbră, ori ne­pomenind de loc de cele bune. La ur­mă va lua loc, fireşte, părerea sa per­sonală asupra stilului, limbeî, înlănţui­re­ şi întregime a operei, conchizind la recomandarea ori la respingerea desă­vîrşită a ei. Critica ce s’ar abate cit de puţin de la aceste legi, îşi schimbă numele în bîrfire. Și critica noastră alunecă de multe orî și mult pe această panta. Să nu ni se pară vorba aspră. Minată de cele mai multe ori de interese nemărturisibile, critica noastră e părtinitoare. O operă cînd cade pe mina criticului român, în­­tiia lui grije adese-orî e să n’o citească. Cite­ va file tăiate la nimereală, cite­ va pagini citite la iuţeală şi critica e gata. Munca scriitorului" va fi cu siguranţă de mai ’nainte osîndită, maî ales dacă are nenorocul să nu facă parte din cena­clul literar al revistei unde ia loc cri­tica. Şi lucrurile acestea nu pot fi tă­găduite. es», imî amintesc că un re­cenzent ia critica ce făcea odată unei nuvele scoase în volum, ce purta pe co­pertă vorbele «fără prefață», pe mai bine de două coloane de revistă nu se ocupa de­cit de aceste două nefericite vorbe. In plus, de interesul comercial al autorului scos din aceleaşi vorbe şi de cîte­va pasagii slabe, râslefite şi îna­dins rau tălmăcite, cu incheerea : «ci­titori, nu ve înşelaţi ca mine, dind doi franci pe carte». Aveam norocul să cu­nosc pe autor şi intrebindu-1 despre as­cuţimea criticului şi d­acă a avut vre-o ceartă personală cu el, mi-a răspuns vorbindu-m­i despre nişte discuţii filo­sofice la Universitate, unde criticul fu­sese învins de repeţite ori. Criticii noş­tri dar se abat de la adevărata critică fie din interes personal, fie din interes de revistă, fie mai ales dintr-o concep­ţie greşită asupra rolului literature! — fie chiar şi slabă — cu­m de alt­fel în mare parte e cazul literature! noastre tinere. Faptul că poeţii noştri tineri se in­­virtesc că fluturii in jurul lămpii orbi­tor de luminoase a poeziei lui Eminescu î­­şi că prozatorii sunt lipsiţi de adevăr şi observaţie, nu e în măsură să îndreptă­ţească o critică neconştiincioasă; mai mult, slăbiciunea de fond şi de formă a acestei literaturi nu motivează de loc o critică distrugătoare, chiar de ar fi nepărtinitoare. O asemenea literatură merită cel puţin compătimirea, nici­o­­dată cruzimea ; căci e un rău necesar literatura asta, aşa slabă cum e ea. In­ii) Pe Coşbuc îl imitează mai rar pen­tru că nu-i cunosc nici limba nici mediul descris în poezia lui. Lui Coşbuc pentru a fi înţeles îl trebuesc sau fii de ţărani culţi sau adînci cunoscători ai sufletului ţărănesc, dreptate ii trebue, nu zdrobire, tocmai pentru că e necesară, înainte de Eminescu am avut, dacă nu o literatură tot atita de îmbelşugată cel puţin de o mie de ori maî slabă. A trebuit să vie junimea cu Maiorescu, omul al cărui gust literar n’a fost nici­odată dezminţit, pentru ca pe ruinele acelei literaturi să răsară : Eminescu, Creangă, Caragiale, Coşbuc, Delavrancea, Vlăhuţa şi încă vre-o cîţi­va, după cum ş­n urmele slabei literaturi de astăzi vor străluci talentele, deja întrevă­zute de pe acum pe ici pe colea. De alt­fel slăbiciunea tinerei noastre literaturi vine din izvoare cu mult mai adinei de cit s’ar crede. Ea naşte din neajunsul culture! generale ce se dă în şcoalele noastre, după cum ea poartă urmele unei desăvârşite lipse de educaţie li­terară şi filozofică, pe care tînărul nos­­tru literat nu are de unde să şi-o ca­pete. Luaţi seama de-o pildă la însuşi Eminescu, ca să putem judeca mai a­­dînc trebuinţa unei ast­fel de educaţii. Citind inţiile­sul poezii, ne găsim de­­si­gur slabe: fondul ca şi tăctura, limba ca şi rima versului. In atingere însă cu cercul junimei, poetul se schimbă şi ne dă nemuritoare versuri. Astăzi nu mai avem junimi. Literatura cea slabă în literatura ge­nerală a unui popor e întocmai—ierte­­mi-se asemănarea—ca tencuiala ce leagă cărămizile unei clădiri. Talentele lite­rare au fost şi sint in­tot­deauna pre­cedate şi însoţite de droaia victimelor muritoare ale condeiului. Prin urmare nici ură, nici părtinire, nici goană con­tra acestei literaturi, după cum nici indulgenţă peste măsură, căci atunci o ast­fel de literatură ajunge înăbuşitoare, ci înăbuşeala dacă nu omoară, cel pu­ţin întirzie talentele, prin conruperea gustului publicului, dacă e un public cititor. Nimic din toate acestea, ci : ne­părtinire, dreptate şi convingere. Numai ast­fel critica işi va ajunge scopul ei : dezvoltarea talentelor ce se întrevăd, îndepărtarea nulităţilor spre alta căi de activitate omenească. Şi însemnătatea criticei nu trebue judecată după cum ia loc în jurnal, revistă sau volum. E la noî un obicei d ele a se osindi tot ce se publică în jurnal. Literatura ca și critica dintr’un jurnal nu valorează. jurnalul e operă de o zi, ni se zice ; după 24 de ore s’a isprăvit cu el. Nu împărtășesc a­­ceastă părere, însemnătatea şi menirea unui jurnal nu trebuesc judecate după viaţa lui materială de o zi, ci după ră­sunetul adine ce are ceea ce se publice in el asupra unei cit se poate mai în­­tine mase din public. O critică publi­cată în jurnal—mai ales cea teatrală— e de o mie de orî mai însemnată şi mai periculoasă, cind e pătimaşe, de cit dacă ar fi publicată într’o revistă sau intr’un volum, pe care mai nimeni nu le citeşte. Şi aceste adevăruri ajung dogme la noi, unde publicul după plinea de toate zilele, nu are o altă de cît jurnalul. Tînărul nostru literat, aşa­dar, se află in faţa unei critice de cele maî multe orî pătimaşe, ignorantă ori de o vădită rea credinţă. Şi literatul orî de cite orî se va afla în luptă cu o ast­fel de critică, ca şi chimistul, ca şi istori­cul orî ca filozoful, e dator să se apere căci în opera lui a fost pusă muncă, simţire, dacă nu şi observaţie. Aceste elemente sunt de ajuns ca să îndreptă­ţească răspunsul lui. Să luăm cite­va cazuri mai cu de-amănuntul. Literatul se află in faţa unei critice de bună cre­dinţă, dar ignorantă. In cazul acesta el e dator să se explice şi să explice ignoranţa criticului, nu insă prin atacuri personale, —armă ce trebue iu tot-d’a­una alun­gată din discuţie,—ci prin fapte trnse din însăşi opera Iul, din înseşi vorbele criticului. Literatul are de a face cu o critică dreaptă, dar excluzivitâ, ce scoate la iveală numai părţile s­labe din opera Iul ; el are dreptul să şi apere munca, contrabalansind acea critică ne­gativă cu părţile de talent din opera sa. Numai intr’un singur caz literatul pare a nu avea dreptul să sa­ apere. Cind critica e dreaptă, nepărtinitoare, cultă şi complectă. Numai atunci ii sint miinile legate. Tot ce poate face e ca la o nouă ediţie a operei — dacă are acel noroc —■ să se folosească de ob­servaţiile criticului, dacă e cu pu­tinţă. A te rezirva insă in­­tot-d’a-una pe judecata publicului, cind critica ţî-e protivnică, e sau a fi rău­ judecat,­­sau a rămine fără judecător. Aceasta chiar într’o ţară unde gustul publicului e deja format. La noî insă unde acest gust e cit se poate de mălăeţ, o­i unde de un pu­blic cititor al literature! romineştî nu se pomeneşte, a nu te apăra , e a râ­­mîne in tot-d’a­ una fără judecător. Şi dreptul de apărare e al tuturor. Paris Toma Brags

Next