Adevěrul, iulie 1903 (Anul 16, nr. 5000-5029)
1903-07-16 / nr. 5014
Mercur la Iulie 190. Cînd auzi ciobanul așa, se făcu foc și jură să’și răzbune petr^oars, omorînd fetița. Cum era s’aștepta el pîn s’o face fata mare? Trecuse o lună, nevasta marelui cioban, cum ’i ziceau, se duse într’o zi la nașe sa preoteasa, lăsînd pe cioban să vadă de fetiță împreună cu doica ce-o alăpta. Cum plecă, ciobanul făcu vînt doicii, luă fetița din troacă, eși afară, și nici una nici două, o asvîrli cu putere într’un par ce era în mijlocul curții, apoi luîndu-șî tărăbuțele se făcu nevăzut, zicînd : — Să ’ți blestem! ursitoarea! Au trecut ani la mijloc, nu se mai știa nici de cioban, nici ce se făcuse cu fetița. Ciobanul după multă vreme de pribegie a venit în sat ca să ’și caute dorița—și iar de unde nu e de voe de nevoe, sărmana se măritase ca să scape de bătăile mătușei, și se mutase în alt sat. Ciobanul zor s’o găsească și alt nimic, căci numai aia ’i plăcea lui, și pace. Văzînd că nu ’î mai poate da de urmă, își luă inima ’n dinți, și plecă din nou prin lume. Rătăci, el așa multă vreme, pînă cînd intră la un boer mare ca văcar, unde stătu vre-o cinci ani, apoi luîndu-șî socoteala ’și părăsi stăpînul cu cîte-va părăluțe, pe care le ținea bine căci erau muncite, punîndu’și ’n gînd și sătul de pribegie să se însoare cu oricine. Cum făcu, cum se întoarse numai el! știe, că ajunse iarăși în marginea satului mode slugărise la marele cioban, i Se opri la marginea unei cișmele umbrită de-o mare salcie, șezu pe muchia j unei pietre de lingă jghiab și ascultă i dus pe gînduri cum filiera mierloii în lunca, vecină. De pe coastă ’n jos pe o potecuță șerpuită, venea o fată cu o găleată în cap și c’o cofă 'n nună, chitind o aloină j jalnică c’o frunză de mesteacăn ce-o ținea ’n gură, traversînd vâlceaua pol unde se prelingea apa de la cișmea, și 1 veni aci. Era frumoasă, dar amenința de picior. l’așe găleata in țurțur și-o umplu cu apă, asemenea cofa, dînd bună ziua. Ciobanul o privea cu mirare, și cu cît o privea era atît simțea că ’i furnică ceva prin corp. Afurisita de dragoste ! Fata ’și cătă de drum, nici chiar uindu-se la el; după ce se depărta, ciobanul trase irimii de la cingătoare, și unde începu să-i tragă o doină din aloa ce seacă la inimioară, cum se cîntă la țară.Fata se opri locului și ascultă, apoi își urmă iar calea. A doua zi tot pe acea vreme fata veni, ciobanul era la cișmea. — A cui ești furata ? întrebă el. ■— A unui om din sat, dar d-ta ? — Eu vin de departe. — De aia nu te cunosc. •— A cui ești din sat? — De? ce mă ispitești ? — Aș putea să -mi spui cum te chiamă, și de ce șchioapeți ? Fata scoase un oftat lung. Mă chinină Mariuța și Șchioapă! din cauză că, acum 15 ani, tata avea un ciobănaș, și din ce pricină nu știe, m’a luat cînd eram mică din troacă și m’a azvîrlit intr’un par. N’am murit, dar am rămas șchioapă, D-zeu să 'l vadă. Ciobanului ’i tremura inima. — Tat’tau mai trăește ?— Nu, a murit acum cîțiva ani, am rămas numai cu muma și cu frații mei.—- Știi tu cine a fost ciobanul care te-a asvîrlit de par ? — De unde să știu, cînd abea mă născuse ? — Eu sunt! Fata bleoști ochii și rămase înmărmurită. — Și mai știi pentru ce te-am svîrlit? Să -ți spun tot eu. Cind te-a ursit ursitorile, ma dele a spus să fi fertilă ca mă-ta, iar cea din urmă te-a orînduit să fi femeea mea, și eu care iubeam pe-o alta, mi-am zis: cum să te aștept pe tine pînă te-oi face mare ca să te iau?. Și de necaz te-am azvîrlit de par ca să te omor, dar tu n’ai murit. Ai crescut, te-am făcut mare și frumoasă după cum ești. Spune furata, vrei să fi femeea mea? căci așa a prezis ursitoarea, bani am ca să creștem copiii, știu c’aveți și voi. — Să mă ceri mamei. Ciobanul ceru pe Mariuța, și s’a făcut nuntă mare. Eu n’am fost, dar a fost socru-meu care a mîncat și a băut și pentru mine o săptămână încheiată. Și totu’a scăpat ciobanul de ce i-a scris ursitoarea. Cînd termină povestea, se isprăvise și tutunul din lulea, dar și el își venise bine ’n fire. Mă despărți după ce deteiü cîțiva creițar! să ’și ia tutun și rachiu. Era și vremea, căci înoptase și ’mi venise foame. D. Florian București, 23 Aprilie m cint ** In nocțika senină, Cind liuna e plină Și farmecă ’i sfint, Eu m’civînt Prin codri, grimndulci, Prin vâsle-adînci Și cint. In noaptea umbrită De stele vrăjită, Ușind de pămînt, Eă mî-avînt Privirea spre cer, Spre-albastrd mister, Și cint. Iar noaptea de 'i sumbră, De-’i totul în umbra, In ploaie și-n vini, Eă mî-nvint Ghulirea spre ea, Spre dragostea mea, Și cint. Ion Pajură NOTE Din Muntenegru. In Muntenegru nu există pînă azi nici o cale ferată. Se pare că nici n’o să poseadă vre-odată vre-una principalul acesta minuscul. Acum e la modă automobilul. Și în curînd toate Comunicațiile se vor face în Muntenegru cu automobilul. Dintre toate capitalele ruinei, Cetinje este singura care seamănă cu un sat. Situată la o mare înălțime, pe o colină care domină lacul Scutari, pentru a ajunge la ea, trebue să pleci cu trăsura de la Cattaro. Mergi numai printre munți, într’o panoramă splendidă, la marginea Adriaticei. Drumul e excelent, dar urcușul e greu. Caii trebue să meargă la pas.Cu toate că distanța e mică, Omul discret este o sticlă mată. Idilet, Cîrlova C. P. P. Singuratice acorduri Bate gîrla pe sul maluri Mai departe, peste valuri Pace sfîntă de fiorduri. In oglinda înmărmurită Pînă ’n fund de ape sumbre... Norii trec..., un stol de umbre. Intre cătini, aiurită. De splendoarea zilei cad, O fetiță stă pe gîndvn Apa se frămîntă ’n prunduri... Oare-i bine să se scaldu !... C. Georgescu-Apostol se parcurge în cel puțin cinci ore. Cu începere de acum o lună o diligență-automobil face cursa aceasta numai în două ore. Poetimetria, într’o revistă care se numește ideea, găsim o idee ingenioasă datorită d-lui Ilice. In poezie sunt un număr de imagini fundamentale, de cari s'au servit toți poeții. Imaginile acestea pot deci servi de termen de comparație sau, mai bine zis, de unitate de măsură între poeți. Pentru ca să manifesteze într’un vers splendoarea apusului, Lamartine zice : Le roi briliant du jour, se couchant dans sa gloire. Victor Hugo : Le soleil s’est couché ce soir dans les nuées. Baudelaire : Le soleil s’est noyé dans son sang qui se fige. Versurile acestea conțin, cu o temă comună, diferențele caracteristice ale acestor trei poeți; dînsele constitue linii poetimetrice și însemnările pe cari ni le dă, avînd între ele o măsură comună, pot fi comparate și clasate. S’ar putea merge și mai departe. S'ar putea imagina o știință care să însemne cu exactitate intensitatea poetică a fiecărei imagini, după cum se măsoară intensitatea unui curent electric. S’ar funda o critică matematică a poesiei și judecata ei, înregistrată de un ac pe cadran, înfrâna fel de voltamet TM, ținut la adăpost de influențele higrometrice, ar fi fără apel. De ușoară va fi atunci sarcina Academiei, cînd ar avea să acorde un premiu! C’sag’eiăffl Aerul, iar nu sufletul îl schimbă cei ce se duc peste mare, Horaiță Adevărul aur ? — După aur aleargă toți, de adevăr fug toți .. .. Eminescu Cînd se face puțină tăcere în noi, auzim mai mult din goliciunea vieței ce ne înconjoară. ft Vlahuță Idealurile se visează, nu se găsesc. T. Demetrescu De cîte ori faci bine așteaptă-te la râu, De cîte ori poți însă, fă binele mereu. Bonachi «• Tot ce creează omul, e o sărăcie vicleană a naturei. Delavrancea? Iubirea eternă poate fi un vis, dar e cel mai frumos vis ce’] poate avea cineva. Carmen-Sylva iArCHETA IWASTRA Pe care prozator român în viață îl preferați și le ce ? Urmăm cu publicarea răspunsurilor la ancheta noastră. Multe păreri sunt foarte clar expuse, altele sunt cam naive. Le înregistrăm însă pe toate, fără nici o modificare, găsindu-le interesante. Ele dau mijlocia judecății publicului nostru asupra literaturei române . E o eroare și o nedreptate că se neglijează un talent remarcabil ca acela al publicistului care, modest, se ascunde sub pseudonimul de Sfinx. Operele acestui literat merită toată preferința noastră, scrierile sale, pe lângă o limbă literară aleasă, sînt o fină analiză a sufletului omenesc și a spiritului vremei. Smaretan Felicianu In „Adeveriri“ cu data de 9 Iulie am avut ocaziunea să citesc preferințele mai multor persoane asupra prozatorilor noștri, și m’am mirat foarte mult văzînd pînă unde aduce naivitatea. " După modestele’m’ aprecieri, prefer pe d. Delavraiîscea, Cine n’a citit „Paraziții“ și „Trubadurul?“ Cine n’a rămas fermecat citind apoi pe „Hagi-Tudosi“ și acum de curând între vis și viață ! Cît realism e în ultimul volum ! Numai un om cugetător adînc, cunoscător profund al vieței noastre, ar putea da la iveală un volum asemeni ca al d-lui Delavrancea. Dacă d. Delavrancea, după mine, e cel mai de seamă prozator al nostru, în timpul de față, apoi nu trebue să -l uităm și pe nemuritorul poet, pe autorul frumoasei poezii „Mihnea și Baba“, pe Dimitrie Bolintineanu! E drept, puțin, a scris în proză, dar „Elena“ și „Manei!“ sînt de-ăjuuns ca să i se poată recunoaște marele’î talent ce’l avea ca prozator. Nu pot termina pînă să nu spun că d-nii Vlahuța și Carajiale_ sunt printre bunii noștri prozatori și merită toată atențiunea. Constant, Dumitrescu Văd că s’a făcut în ziarul dv. un plebiscit în privința celui mai bun prozator al nostru. Am citit cele trei numere și cu mirare nu am văzut trecut în ele numele unui distins și humoristic prozator D. Teleor, despre care s’a vorbit așa de mult în timpul din urmă. Ce să fie cauza ? îmi place să cred că cititorii Adevărului sunt oameni cari au citit ce s'a scris în romînește și în atare cas trebuia ca cineva să releveze această uitare. Tereor, știți bine, e unul din puținii prozatori cari știu să mânuiască condeiul în toată perfecția. Stilul lui e limpede, conchis și fără pretenții. E un prozator modest, dar plin de talent. I actor. Sfinx-Mârunțeanu Chestiunea d-voastră devine dificilă, dacă se încearcă cine va a-i citi intenția. Nu cred că ați avut de gînd a face un plebiscit prin această întrebare, căci nu ar mai avea atunci rost partea II-a a întrebărei .' de ce ? Mai curînd îmi vine a cride, că ați voit să vă luați revanșa.... In adevăr, cunoscînd curiozitatea ascunsă ce o are publicul cititor să afle din intimitățile, scriitorilor, d-voastră îndrăzniți să faceți un împrumut de sentimente, arătîndu-vă curioși a cunoaște cam ce fierbe în crcerul cutăruî sau cutăruî din imensa (în raport cu scriitorii) masă a iubiților lectori, fie acela chiar umilul poet Baboianul *) (!?) Din acest punct de vedere observ că rezultatul anchetei, este catastrofal... așa zicînd, spre a imita puțin stilul fenomenalului Don Quichotte al literaturii romînești, „Callocrin“. Căci, lăsînd puținele excepții, concluzia evidentă a „anchetei“ e un nemărginit regret că iluștrii noștri scriitori nu au cititori pregătiți pentru a-i citi. Iată acum ce cred să spun ca răspuns la întrebarea d-voastră. Intre scriitorii noștri e neapărată o selecție mai mult sau mai puțin exactă: 1) Scriitori poporani, I. Creangă, P. Ispirescu și D. Stăncescu, înțeleg sub acest titlu pe scriitorii cari s’au folosit de subiecte și de un stil accesibile ori-cum știe să citească curent. 2) Scriitori moderni: Al. Odobescu, Delavrancea, Hasdeu, Ionescu- Gion, Bălcescu, N. Iorga, Vlahuță, I. Ghica, Caragiale, Traian Demetrescu, I. Slavici, A. Bacalbașa, I. Gorun, D. Zamfirescu, Niger, Basarabescu, Haralamb Lecca, Crăsescu, Rion, dr. Ureche, P. Bujor, Manolache 3) (fără gradație absolută). Ca să poată fi citiți acești scriitori, e nevoe de o cultură aleasă și oarecare inteligență. 3) Critici: Maiorescu, Gherea, Ovid Densușeanu, Aron Densușeanu 4) Scriitori filosofici: Conta, I. Popescu, Rădulescu-Motru. Pentru înțelegerea acestora e necesară o preparație specială. 1) Suplimentul „Litere și Arte“ din 24 iunie 1903.3) Mî-e greu să amintesc pe toți cari sînt superiori și cari plac, cum de pildă: pusesem pe Manolache și uitasem pe Iorga, cînd totuși, cită depărtare, Doamne! Din ancheta d-voastră mai răsar ca prozatori o nouă specie: umilii poeți Baboenî. Dar nu vreau să insist asupra unei note caraghioase într’o chestie serioasă. Acești teșgapi șeriiLory îmi plac toțî, fiindcă toți au găsit mijlocul de a se transpune în sufletul meu4 *). Care-mi place mai mult? Ca să răspund, mă folosesc de o reflexie a d-lui Hasdeu cu privire la Eminescu și Alexandri I ador pe toți, dar îl iubesc pe Delavrancea. Iubirea mea însă e personală. Delavrancea a unit în persoana sa elementul poetic cu elementul omenesc, nu a neglijat pe unul în favoarea altuia. După ce a fost cîtva timp sclavul sentimentalitățea, a prevăzut ținta spre care duce visul, spitalul ori Mărcuța, s-a smuls din drumul nenorocit și a reușit, după o curte asiduă făcută realismului, să devie sclavul afacerilor. Cînd și-a schimbat drumul: ca orî-ce om, și-a lăsat testamentul . Bursierul. In sfîrșit, astăzi în fața lui Delavrancea nu te poți opri de a exclama: Iată omul care n’a uitat că sufletul trăește în corp ! Radu Calon,fir NOUTĂȚI LITERARE Admirabilul volum de schițe de Baronul de Trabuc (M.Faust) întitulat „Treisprezece schițe vesele“ va apare, după cîte aflăm, pe la începutul lui Octombrie. TEATRU Les affaires sont les affaires, piesa lui Mirbiau, a fost primită la Hofburg-ul din Viena, unde se va reprezenta în stagiunea ce vine. Traducerea e făcută de Max Schönhaus. L’irrésolu e titlul comediei care se joacă actualmente cu destul succes pe scena Comediei Francese din Paris. Piesa are de autor pe d. Georges Bert, membru societar în compania primului teatru francez. A închiriat în Strada REGALA No. 15, Etajul al II-lea o cameră spațioasă, elegant mobilată sau nemobilată, cu un preț excepțional de eftin. Fără inima (Din caietul unui bătrin). Ani întregi... o viață., a îmbatrîit, și fiecare vînt al soartei brăzadine fruntea mare și încrețită a sărndiniîur dascăl, ce tot citește, mereu citește, simțiri rupte din inimile poeților... Obosit, cu degetele tremurătoare întoarce paginile scriitorilor de seamă, unde mintea se oglindește în duioșie, în plînsul patimelor, în filosofia gîndurilor pesimiste, născute din plînsul simțirilor revoltate contra Disprețului, Foamei, Sclaviei și Neîmpăcatei cu sine! Pe furiș alunec lacrimile bătrânești și se prăvălesc pe lîngă nasul borcănos, prin șanțurile săpate de ele: azi pleacă, mîine pleacă!* Nervos șterge ochelarii încrețindu’șî fruntea. Începînd să scrie : „Degeaba pribeagul mai domește din frunză în urma carului încărcat ce tot scîrție, scîrție mereu... Mințile înguste, inimile seci, nu pricep ce-i jalea! Lăutarule ! Tu nu trebuie să cinți, cîntec de foame, sărăcie și vînarea banului însoțite de netrebnicie și nedreptate. Nici de pe strunele vechi să curgă cîntul jalnic , plînsul izvorului din nopțile umede, seci, pustii cu freamătul frunzelor moarte... Doina ta, de tine’i simțită, pricepută, căci tu suferi! Ți-îdat, rabdă de foame, frig, înjosire, dacă „celor care cînți nu vor să te plătească !“ De ce plîngî, sărmane lăutar ?... Oftarea vîntului prin ramurile vlăstarilor tineri, eî n’au înțeles-o nicîodată! Ei știm a frunzări ce le intră în mîinî. N’au dorul de a citi, de-a studia, de-a cîntări fiecare bază, de-a le înfățișa ureî judecăți logice creerului ros de înțelepciune. Le plac scenele ce impresionează momentan sufletul , sofismul, lustruirea rîndurilor. Nu voesc să asvîrle haina bogată de pe ele, rămîind în față cu un corp gol, fără formă, bolnăvicios. Aceștia am trecere.... Pierde vară. Căci întorcînd, sucind frazele, ajung a înjgheba cîteva rînduri, scormonind — zi și noapte — țesătura scriitorului cu talent și nici măcar seama lor nu pot să oboiască !... Cînd e vorba... de aprecieri, de critică... de Eminescu, Lord Byron, Victor Hugo și alții... să-i vezi cum se aprind în sforțări papagalicești, scoțindu-îe la iveală — patima, talentul și cărțile, revistele, zac uitate, neluate în seamă prin rafturile librăriilor..... „Doiniți mereui din fluer fiecare ciripit de paseri; puhoiul de nevoi nu ia pe toți din cale... Luptați înainte ! Căci zi cu zi ce trece te apropii de mormînt: Idealul liniștei dorite !“ Nabie POȘTA REDACȚIEI Dimitrie Florian — Clement — Orna — M. Mora — La rînd. Tizului.— Altceva cu plăcere. Sal-Schein, Galați.— Vi s’a răspuns la „Celor-Valți, slab“. Al. Raulescu. — „Ițic de santinelă“, la rînd. Cele-lalte nu. Saturn. — Prea mare pentru suplimentul nostru. Celor-Valți.— Slab. 4) Intenționat am omis pe scriitorii didactici (Xenopol, Tocilescu, Bogdan, etc.) ea fiind o notă aparte în literature, Litere și Arte . Astfel că și din acest punct de vedere, Draga nu poate deveni soția unui domnitor și aceasta cu atît mai puțin, cu cît regele Alexandru, ca cel din urmă din familia sa, e destinat să aibă mulți copii, atît în interesul dinastiei, cît și pentru liniștea patriei sale, — moștenitori pe cari nu-i poate aștepta de la regina Draga, pentru că dînsa nu e în stare de a avea copii. Regele Alexandru, faptul se știe, își baza logodna sa cu Draga Mașin, pe așa zisa „sarcină“ a Dragei, zicînd mereu : — Nu voim ca moștenitorul tronului sîrbesc să fie născut în afară de zidurile konakului !“ In însemnările lui Milan, afirmațiunea aceasta e caracterizată ca „o greșală regretabilă a unui cap strimt“ și se dovedește că în tot Belgradul e un secret cunoscut de toată lumea faptul că Draga Mașin, în urma unei operațiuni făcute cu mai mulți ani în urmă, nu mai poate deveni mamă cu nici un chip. Milan admise că Alexandru fusese înșelat în chipul cel mai infam de către Draga, într’un chip care în toate țările din lume atrage după sine o urmărire judiciară. Fostul rege avertizează guvernele și curțile de a se feri de Draga Mașin care vroește să le înșele... Am mai spus că nu știți dacă Milan și-a executat intențiunea ce o avea, de a arăta adevărul, guvernelor europene, — mai tîrziu aflat totuși, de la un membru al fostului cabinet milanist, Georgevici, că regina Natalia adresase o scrisoare Curței imperiale rusești, prin care istorisea tot adevărul asupra Dragei Mașin, pentru a decide Curtea rusească de a opri pe Alexandru de a se însura cu Draga Mașin. Acest pas al Nataliei rămase fără de nici o urmare, cum se dovedi apoi și e deci foarte posibil ca Milan să fi făcut aceleași demersuri și să fi reușit tot atît de puțin ca și Natalia. De pe atunci încă Milan avea o opinie foarte proastă despre fiul său și era foarte înfuriat din cauza vicleniei și părțeî ascunse ale sufletului acestuia. Totuși, împrejurările îl siliră să-și formeze, mai tîrziu o părere și mai proastă. Intr’una din zile, după ce Milan se stabilise în Viena, după ultima sa cădere, și după ce manifestase ferma intențiune de a nu se mai reîntoarce în Serbia, i se aduse un bogat material de acte, cari îî opriră sîngele în vine. Actele acestea îi dădură lui Milan dovada cea mai neîndoelnică de faptul că fiul său Alexandru îl făcea pe agentul provocator în timpul regimului milanist al lui Vladan Georgevici, și sub inspirațiunile amantei sale Draga Mașin cerea de la Milan și de la guvern cele mai grozave măsuri împotriva radicalilor, pentru că știa că ele vor fi scrise în contul lui Milan și el credea, că va putea provoca, cu chipul acesta, un atentat împotriva tatălui său. Cum lucrai acesta nu-și atinse ținta, Alexandra, tot după inspirațiunea Dragei, puse la cale atentatul lui Knezevici. El nădăjduia, ori că Milan își va găsi moartea cu ocaziunea acestui atentat, ori că procesul și urmărirea radicalilor pe cari le-ar fi provocatatentatul, ar fi înfuriat atît de mult pe aceștia din urmă, încît era de așteptat o asasinare a lui Milan. Dar nu se întîmplă nici una nici alta, Milan rămase liniștit la Belgrad și lucră cu toată energia la planul său de a-l logodi pe Alexandra cu o prințesă germană. Milan găsi Curtea respectivă germană dispusă de a aduce la îndeplinire procetul acesta, și Alexandru nu îndrăznea să declare în față tatălui său, că nu-i convine aceasta. Draga, care era foarte bine pusă în curent cu cele ce se proectau, chiar de către Alexandru, se temea că acesta din urmă, în momentul decisiv, nu va avea curajul de a respinge partida ce îi oferea Milan și era sigură că Alexandra va da mîna, în momentul hotărît, prințesei germane. Ea se vedea deci înșelată în lungile sale așteptări și de aceea îl zori pe Alexandru la un pas hotărâtor , ca să se folosească de voiajul pe care proeda să-l facă Milan la Karlsbad, pentru a proclama logodna sa cu Draga. Alexandra consimți fără multă vorbă la aceasta, Milan plecă fără să presimtă nimic, la Paris, și urmară evenimentele destul de cunoscute. Din sus-numitul material de acte, cari i-au fost înmînate apoi lui Milan de către un membru al cabinetului Georgevici, ex-regele află, spre stupefacția și oroarea sa, ce ar fi pățit dacă n’ar fi plecat atunci la Karlsbad. Draga nu mai credea să poată aștepta multă vreme, pentru că logodna lui Alexandra cu prințesa germană stătea amenințătoare asupra capului ei și după ce Milan avînd în vedere situațiunea nesigură din țară își exprimase de mai multe ori părerea să renunțe la acest voiaj.—Alexandra hotărî, în înțelegere cu amanta sa, ca în cazul cînd tatăl său va renunța într’adevăr la voiegiul său în străinătate, să i se ordone, prin mijlocirea autorităților ca să părăsească imediat Serbia. Dacă cumva Milan n’ar fi vroit să țină seamă de ordinul acesta, funcționarul însărcinat cu aducerea lui la îndeplinire, avea porunca de a împușca pe Milan... Mi s’a povestit că Milan, la citirea acestor acte, plînsese ca un copil din cauza mișeliei fiului său și a doamnei Draga Mașin, despre care se susține că ea vroia să se răzbune asupra lui Milan și din cauza faptului că el îî răpise fecioria. Fapta ca amanta tatălui devine soția fiului și cîștiga pe deasupra și o coroana regala, nu e, de sinur, un fapt banal, de toate zilele,dar te atinge însă cu atît mai mult încă, auzind pe ce treaptă de degradare morală a stat femeea aceasta în toată viața ei. Mi s’a mai povestit că una din prietenele sale cele mai intime, fusese expulzată de către poliția din Belgrad, prin anul 1880, pentru că avea obiceiul de a da întîlniri de regulă, bărbaților la dînsa acasă, unde se lăsa a fi surprinsă în flagrant delict de către soțul său, cu care storcea apoi împreuna, de la naivul străin, sume de bani și continua a face aceasta la nesfîrșit. Ei bine, astăzi, prietena unei astfel de femei a ajuns regină a Serbiei, urmașa unei Natalia de Keciko, care, cu toate greșelile sale, era o femee curată și fără de pată, a unei Julia de Humiady, a cărei nobleță de suflet și inimă aleasă a fost podoaba tronului Serbiei. Mi s’au arătat numeroși bărbați, cari aveau relațiuni intime cu Draga și regele Alexandru a trebuit să -l audă adesea, pe aceia cari o avuseseră înaintea sa pe Draga, că-i spun adevărul în față. Da, un înalt funcționar a arătat regelui chiar rețetele cu cari tebuise să se lecuiască de o boală căpătată în urma unor ore galante petrecute împreună cu actuala regină a Serbiei... E păcat ca moartea lui Milan l’a împiedicat de a-șî sfîrși memoriile sale, pe cari începuse să și le noteze la Viena, pentru a doua oară, după cea din urmă căderea sa, șî că n’au rămas numai cîteva fragmente,—altmintre lî el ne ar fi putut istorisi cel mai zguduitor roman care s’a perindat odată pe un tron regal (Va urma) 25) MEMORIILE REGELUI MILAN V. FOIȚA ZIARULUI „ADEVÉRUL“ — 89 — CALEA ROBILOR DE SPIRU PRASIN Cartea V CRAIUL LUCIFER in Istrăvire Ista ramase în picioare, uimită. Izbucnirea lui Roman îi părea naturală, dar exagerată. Ca urmare din ochi mișcările lui, care parcurse odaia în cîțiva pași și apoi se opri brusc în fața eî. — N mai iubești ? o întrebă. — Pe cine ? zise Lia fără prefăcătorie. — Pe dînsul, pe „Prințul Grațiani“, rostitjordan sforțîndu-se. Lia se gîndi, apoi răspunse neted . — Nu. Roman respiră. .. bine. Te-așî fi luat și fără voe de aol Baidc. Ea ridică ochii : — Mă iei cu tine ? — Da. Lia rămase o clipă nehotărâtă. Roman îl urmărea pe față urma gîndurilor. Deodată, hotărîndu-se, zise : — Haidem ! Vin cu tine. Roman tresări. Cuvîntul acesta îl făcu să-I țîșnească lacrimi din ochi. Cît de mult sperase el să-l audă de pe aceste buze ! Cînd îl auzea — și unde ! El zise Liei, ce deschidea niște pachete. — Nu lua nimic, decît ceea ce d e necesar. Să plecăm cît mai repede. — Dar ea ? zise o voce. Roman se întoarse. Intervazul ușei se afla un obraz nou... — Albert strigă Lia. Prințul Grațiani se opri în prag. Pe fața lui smeadă se vedea o luptă între rușinea acțiunei pe care o făcea și imposibilitatea altei eșiri din această situație. La spatele lui se zărea silueta mustăcioasă a lui Giovanni. — Plecați. E simplu. Dar fără mine ? Intră în odae, închise ușa. Cesari rămase lîngă ea pentru ori ce întîmplare. Prințul înaintă. — Domnule, sunt la mine acasă. Ce cauți aici ? Roman se uită în ochii lui. Domnule Grațiani, ma’și putea dispensa să-ți răspund. C* De ce ? zise cu îndrăzneală „Prințul“ — întreabă pe acest mijlocitor, răspunse brusc Robescu. Și făcu un pas către Cesari. Acesta văzînd că furtuna se va abate asupra sa, deschise ușa cu precauțiune și se strecură afară. Grațiani continuă: — Orîce vei fi venit să cauți, te rog să-mi părăsești locuința . Roman surise: — O, fii sigur că nu voi sta mult aici. Dar nu voi pleca singur, ci întovărășit de doamna. Prințul zise : — Züü ? Văd că ești mai expeditiv decît răposatul Paris — și mai îndrăzneț. Vrei să continui chiar cînd Menelau e acasă. Vei fi bun să lași pe doamna unde se află. — Nu. — Te admir. Cine-ți dă dreptul să spui ceea ce spui ? — Lia. Grațiani se duse pînă la dînsa și-i luă mîinile. — Vrei să mă lași ? Ea plecă capul pe piept. — Vezi, nu răspunde, zise Prințul. Dar glasul ei murmură încet . — Vreau să scap de rușine. Roman interveni. — Domnule Grațiani, lasă pe Lia în pace. Cu voia sau fără voia ei, voia zmulge-o din mocirla în care se află. Grațiani făcu cîțîva pași către Roman. — Ia seama, domnule strigă el amenințător. Roman, însă, pierduse orice răbdare la rîndul lui, în fraze pe cari le găsi gata în memorie, ca citite cîndva. „ A, negustor de infamii, îndrăznești să vorbești; nu ești mulțumit că am vrut să te iau cu binele și să îndrept răul, pe care-l faci, fără să te sfarm;.... a, fiară fără suflet, ai venit în viața acestei femei, ca s’o necinstești, să-i precupețești carnea. El bine, în lături ! în lături ! Și Roman înaintă, amenințător. Prințul, fără să se tulbure, scoase din buzunar un revolver și, îndreptîndu-l Către rivalul sau, spuse : „ Domnule Ronescu, sîngele ți s’a suit la cap, fiindcă inima bate prea repede; de faci un pas încă, îți voi țintui-o pentru vecie. Lia scoase un țipăt, dar înainte ca Grațiani să-și fi putut pune vorba în execuție, arma îl zbură din mînă. El scoase un ruget și se întoarse. Liniștit, Ulmu îl aștepta. Sub formele- delicate, „Prințul“ ascundea puterea unui atlet. Brațele-i nervoase se încolăciră în jurul taliei adversarului sau, pe care loviturile combinate ale boxului și savatei nu-l putuseră doborî. Ulmu, asemenea unei statui de piatră, ce ar fi primit viașă, cu fața sîngerată și palidă ca și cînd sufletul ar fi părăsit trupul lui robust, rezistă cu putere mișcărilor atletice ale „Prințului.“Lupta celor două trupuri dură abia cîteva clipe, Roman putu să observe fața senină a lui Ulmu, care contrasta cu înfățișarea de damnat a lui Grațiani. După cîteva sforțări, se auzi un zgomot, ca u^el imense greutăți- Amindouă trupurile se rostogoliră, încolăcindu-se, ca scarpele pe trunchiul unui arbore. Ci Ulmu se desfăcu cu ușurință de brațele lui Grațiani, care respiră cuutere și, punînd genunchiul pe peptul învinsului, întoarse capul către Roman. — Lasă-l în pace, răspunse acesta la întrebarea-I mută. Apoi, luînd brațul Liei, părăsi casa. Cînd se găsiră iarăși în hotelul de pe Canal Grande, Lia avu criză de nervi intensă. Plînse cu atL amar, încît Roman nu avu cuvinte s’o liniștească. O, trecutul ! Omul acesta curat îl făcuse cinstea s-o iubească. Sufletul lui puternic îl se închinase ea, nemernica, trecuse pe lîngă fericire fără să o vadă. Tatăl lui o crescuse, el o făcuse ceea ce era, el o înzestrase — și ea făcuse nenorocirea lui Roman, ea aduse nefericirea în casa bine-făcătorului eî / Și acum, o regăsea iar. Dar în ce stare ! El era tot acelaș, de un iubitor, cel puțin îndurător și bun, pe cînd sa atinsese cea din urmă treaptă a umilire!. (Va