Adevěrul, iulie 1903 (Anul 16, nr. 5000-5029)

1903-07-16 / nr. 5014

Mercur­ la Iulie 190. Cînd auzi ciobanul așa, se făcu foc și jură să’și răzbune pe­­tr^oars, omo­­rînd fetița. Cum era s’aștepta el pîn s’o face fata mare? Trecuse o lună, nevasta marelui cio­ban, cum ’i ziceau, se duse într’o zi la nașe­ sa preoteasa, lăsînd pe cioban să vadă de fetiță împreună cu doica ce-o alăpta. Cum plecă, ciobanul făcu vînt doicii, luă fetița din troacă, eși afară, și nici una nici două, o asvîrli cu putere într’un par ce era în mijlocul curții, apoi luîn­­du-șî tărăbuțele se făcu nevăzut, zi­­cînd : — Să ’ți blestem! ursitoarea! Au­ trecut ani la mijloc, nu se mai știa nici de cioban, nici ce se făcuse cu fetița. Ciobanul după multă vreme de pribegie a venit în sat ca să ’și caute dorița—și ia­r de unde nu e­ de voe de nevoe, sărmana se măritase ca să scape de bătăile mătușei, și se mu­tase în alt sat. Ciobanul zor s’o găsea­scă și alt nimic, căci numai aia ’i plă­cea lui, și pace. Văzînd că nu ’î mai poate da de urmă, își luă inima ’n dinți, și plecă din nou prin lume. Rătăci, el așa multă vreme, pînă cînd intră la un boer mare ca văcar, unde stătu vre-o cinci ani, apoi luîndu-șî so­coteala ’și părăsi stăpînul cu cîte-va pă­răluțe, pe care le ținea bine căci erau muncite, punîndu’și ’n gînd și sătul de pribegie să se însoare cu ori­cine.­­ Cum făcu, cum se întoarse numai el! știe, că ajunse iarăși în marginea sa­­­­tului mode slugărise la marele cioban, i Se opri la marginea unei cișmele um­­­brită de-o mare salcie, șezu pe muchia j unei pietre de lingă jghiab și ascultă i dus pe gînduri cum filiera mierloii în­ lunca, vecină. De pe coastă ’n jos pe o potecuță­­ șerpuită, venea o fată cu o găleată în­­ cap și c’o cofă 'n nună, chitind o aloină j jalnică c’o frunză de mesteacăn ce-o­­ ținea ’n gură, traversînd vâlceaua pol unde se prelingea apa de la cișmea, și 1 veni aci. Era frumoasă, d­ar amenința de picior. l’așe găleata in­ țurțur și-o umplu cu apă, asemenea cofa, dînd bună ziua. Ciobanul o privea cu mirare, și cu cît o privea era atît simțea că ’i furnică ceva prin corp. Afurisita de dragoste ! Fata ’și cătă de drum, nici chiar ui­­­ndu­-se la el; după ce se depărta, cio­banul trase irimii de la cingătoare, și unde începu să-i tragă o doină din aloa ce seacă la inimioară, cum se cîntă la țară.Fata se opri locului și ascultă, apoi își urmă iar calea. A doua zi tot pe acea vreme fata veni, ciobanul era la cișmea. — A cui ești furata ? întrebă el. ■— A unui om din sat, dar d-ta ? — Eu vin de­­ departe. — De aia nu te cunosc. •— A cui ești din sat? — De? ce mă ispitești ? — Aș putea să -mi spui cum te ch­ia­­m­ă, și de ce șchioapeți ? Fata scoase un oftat lung. Mă chinină Mariuța și Șchioapă! din cauză că, acum 1­5 ani, tata avea un ciobănaș, și din ce pricină nu știe, m’a luat cînd eram mică di­n troacă și m’a azvîrlit intr’un par. N’am murit, dar am rămas șchioapă, D-zeu­ să 'l vadă. Ciobanului ’i tremura inima. — Tat’tau mai trăește ?­­— Nu, a murit acum cîți­va ani, am rămas numai cu muma și cu frații mei.­­—- Știi tu cine a fost ciobanul care te-a asvîrlit de par ? — De unde să știu, cînd abea mă născuse ? — Eu­ sunt! Fata bleoști ochii și rămase înmăr­murită. — Și mai știi pentru ce te-am svîr­­lit? Să -ți spun tot eu. Cind te-a ursit ursitorile, m­a d­ele a spus să fi fer­tilă ca mă-ta, iar cea din urmă te-a o­­rînduit să fi femeea mea, și eu care iubeam pe-o alta, mi-am zis: cum să te aștept pe tine pînă te-oi face mare ca să te iau?. Și de necaz te-am azvîrlit de par ca să te omor, dar tu n’ai murit. Ai crescut, te-am făcut mare și frumoasă după cum ești. Spune furata, vrei să fi femeea mea? căci așa a prezis ursitoa­rea, bani am ca să creștem copiii, știu c’aveți și voi. — Să mă ceri mamei. Ciobanul ceru pe Mariuța, și s’a fă­cut nuntă mare. Eu n’am fost, dar a fost socru-meu care a mîncat și a băut și pentru mine o săptămână încheiată. Și tot­u’a scăpat ciobanul de ce i-a scris ursitoarea. Cînd termină povestea, se isprăvise și tutunul din lulea, dar și el își ve­­nise bine ’n fire. Mă despărți­ după ce deteiü cîți­va creițar! să ’și ia tutun și rachiu. Era și vremea, căci înoptase și ’mi venise foame. D. Florian București, 23 Aprilie m cint ** In nocțika senină, Cind liuna e plină Și farmecă ’i sfint, Eu m’civînt Prin codri, grimn­dulci, Prin vâsle-adînci Și cint. In noaptea umbrită De stele vrăjită, Ușind de pămînt, Eă mî-avînt Privirea spre cer, Spre-albastrd mister, Și cint. Iar noaptea de 'i sumbră, De-’i totul în u­mbra, In ploaie și-n vini, Eă mî-nvint Ghulirea spre ea, Spre dragostea mea, Și cint. Ion Pajură N­OTE Din Muntenegru. In Muntenegru nu există pînă azi nici o cale ferată. Se pare că nici n’o să poseadă vre-odată vre-una prin­­cipalul acesta minuscul. Acum e la modă automobilul. Și în curînd toate Comunicațiile se vor face în Muntenegru cu automobilul. Din­tre toate capitalele ruinei, Cetinje este singura care seamănă cu un sat. Situată la o mare înălțime, pe o colină care domină lacul Scutari, pentru a ajunge la ea, trebue să pleci cu trăsura de la Cattaro. Mergi numai printre munți, într’o panora­mă splendidă, la marginea Adriati­­cei. Drumul e excelent, dar urcușul e greu. Caii trebue să meargă la pas.­­Cu toate că distanța e mică, Omul discret este o sticlă mată. Idilet, Cîrlova C. P. P. Singuratice acorduri Bate gîrla pe sul­ maluri Mai departe, peste valuri Pace sfîntă de fiorduri. In oglinda înmărmurită Pînă ’n fund de ape sumbre... Norii trec..., un stol de umbre. Intre cătini, aiurită. De splendoarea zilei cad, O fetiță stă pe gîndvn Apa se frămîntă ’n prunduri... Oare-i bine să se scaldu !... C. Georgescu-Apostol se parcurge în cel puțin cinci ore. Cu începere de acum o lună o dili­­gență-automobil face cursa aceasta numai în două ore. Poetimetria, într’o revistă care se numește ideea, găsim o idee ingenioasă datorită d-lui Ilice. In poezie sunt un număr de imagini fundamentale, de cari s'au servit toți poeții. Imaginile acestea pot deci servi de termen de compara­ție sau, mai bine zis, de unitate de măsură între poeți. Pentru ca să manifesteze într’un vers splendoarea apusului, Lamar­tine zice : Le roi briliant du jour, se cou­­chant dans sa gloire. Victor Hugo : Le soleil s’est couché ce soir dans les nuées. Baudelaire : Le soleil s’est noyé dans son sang qui se fige. Versurile acestea conțin, cu o temă comună, diferențele caracteristice ale acestor trei poeți; dînsele constitue linii poetimetrice și însemnările pe cari ni le dă, avînd între ele o mă­sură comună, pot fi comparate și clasate. S’ar putea merge și mai departe. S'ar putea imagina o știin­ță care să însemne cu exactitate intensitatea poetică a fie­cărei ima­gini, după cum se măsoară intensi­tatea unui curent electric. S’ar fun­da o critică matematică a poesiei și judecata ei, înregistrată de un ac pe cadran, înfrâna fel de voltamet TM, ținut la adăpost de influențele hi­­grometrice, ar fi fără apel. De ușoa­ră va fi atunci sarcina Academiei, cînd ar avea să acorde un premiu! C’sag’eiăffl Aerul, iar nu sufletul îl schimbă cei ce se duc peste mare, Horaiță Adevărul aur ? — După aur alear­gă toți, de adevăr fug toți .. .. Eminescu Cînd se face puțină tăcere în noi, auzim mai mult din goliciunea vieței ce ne înconjoară. ft Vlahuță Idealurile se visează, nu se gă­sesc. T. Demetrescu De cîte ori faci bine așteaptă-te la râu, De cîte ori poți însă, fă binele me­reu. Bonachi «• Tot ce creează omul, e o sără­cie vicleană a naturei. Delavrancea? Iubirea eternă poate fi un vis, dar e cel mai frumos vis ce’] poate a­­vea cineva. Carmen-Sylva iArCHETA IWASTRA Pe care prozator român în viață îl preferați și­­ le ce ? Urmăm cu publicarea răspunsurilor la ancheta noastră. Multe păreri sunt foarte clar expuse, altele sunt cam nai­ve. Le înregistrăm însă pe toate, fără nici o modificare, găsindu-le intere­sante. Ele dau mijlocia judecății publicului nostru asupra literaturei române . E o eroare și o nedreptate că se neglijează un talent remarcabil ca acela al publicistului care, modest, se ascunde sub pseudonimul de Sfinx. Operele acestui literat merită toată preferința noastră, scrierile sale, pe lângă o limbă literară a­­leasă, sînt o fină analiză a sufle­tului omenesc și a spiritului­­ vre­­mei. Smare­tan Felicianu In „Adeveriri“ cu data de 9 Iu­lie am avut o­cazi­un­e­a să citesc pre­ferințele mai multor persoane asu­pra prozatorilor noștri, și m’am mi­rat foarte mult văzînd pînă unde aduce naivitatea. " După modestele’m’ aprecieri, pre­fer pe d. Delavraiîscea, Cine n’a ci­tit „Paraziții“ și „Trubadurul?“ Cine n’a rămas fermecat citind apoi pe „Hagi-Tudosi“ și acum de curând între vis și viață ! Cît realism e în ultimul volum ! Numai un om cu­getător adînc, cunoscător profund al vieței noastre, ar putea da la iveală un volum asemeni ca al d-lui Delavrancea. Dacă d. Delavrancea, după mine, e cel mai de seamă pro­zator al nostru, în timpul de față, apoi nu trebue să -l uităm și pe nemuritorul poet, pe autorul fru­moasei poezii „Mih­nea și Baba“, pe Dimitrie Bolintineanu! E drept, pu­țin, a scris în proză, dar „Elena“ și „Manei!“ sînt de-ăjuuns ca să i se poată recunoaște marele’î talent ce’l avea ca prozator. Nu pot termina pînă să nu spun că d-nii Vlahuța și Carajiale_ sunt printre bunii noștri prozatori și me­­­­rită toată atențiunea. Constant, Dumitrescu Văd că s’a făcut în ziarul d­v. un plebiscit în privința celui mai bun prozator al nostru. Am citit cele trei numere și cu mirare nu am văzut trecut în ele numele u­­nui distins și humoristic prozator D. Teleor, despre care s’a vorbit așa de mult în timpul din urmă. Ce să fie cauza ? îmi place să cred că citi­torii Adevărului sunt oameni cari au citit ce s'a scris în romînește și în atare cas trebuia ca cine­va să re­­leveze această uitare. Tereor, știți bine, e unul din puținii prozatori cari știu să mânuiască condeiul în toată perfecția. Stilul lui e limpede, conchis și fără pretenții. E un pro­zator modest, dar plin de talent. I­ actor. Sfinx-Mârunțeanu Chestiunea d-voastră devine di­ficilă, dacă se încearcă cine­ va a-i citi intenția. Nu cred că ați avut de gînd a face un plebiscit prin această întrebare, căci nu ar mai avea atunci rost partea II-a a în­­trebărei .' de ce ? Mai curînd îmi vine a cri­de, că ați voit să vă luați revanșa.... In adevăr, cunos­cînd curiozitatea ascunsă ce o are publicul cititor să afle din intimi­tățile, scriitorilor, d-voastră îndrăz­niți să faceți un împrumut de sen­timente, arătîndu-vă curioși a cu­noaște cam ce fierbe în crcerul cu­­tăruî sau cutăruî din imensa (în ra­port cu scriitorii) masă a iubiților lectori, fie acela chiar umilul poet Baboi­anul *) (!?) Din acest punct de vedere observ că rezultatul anche­tei, este catastrofal... așa zicînd, spre a imita puțin stilul fenomenalului Don Quichotte al literaturii romî­­nești, „Callocrin“. Căci, lăsînd pu­ținele excepții, concluzia evidentă a „anchetei“ e un nemărginit regret că iluștrii noștri scriitori nu au citi­tori pregătiți pentru a-i citi. Iată acum ce cred să spun ca răs­puns la întrebarea d-voastră. Intre scriitorii noștri e neapărată o selecție mai mult sau mai puțin exactă: 1) Scriitori poporani, I. Creangă, P. Ispirescu și D. Stăncescu, înțeleg sub acest titlu pe scriitorii cari s’au folosit de subiecte și de un stil accesibile ori-cum știe să ci­tească curent. 2) Scriitori moderni: Al. Odobe­­scu, Delavrancea, Hasdeu­, Ionescu- Gion, Bălcescu, N. Iorga, Vlahuță, I. Ghica, Caragiale, Traian Deme­trescu, I. Slavici, A. Bacalbașa, I. Gorun, D. Zamfirescu, Niger, Basa­­rabescu, Haralam­b Lecca, Crăsescu, Rion, dr. Ureche, P. Bujor, Mano­­lache 3) (fără gradație absolută). Ca să poată fi citiți acești scri­itori, e nevoe de o cultură aleasă și oare­care inteligență. 3) Critici: Maiorescu, Gherea, O­­vid Densușeanu, Aron Densușeanu 4) Scriitori filosofici: Conta, I. Popescu, Rădulescu-Motru. Pentru înțelegerea acestora e necesară o preparație specială. 1) Suplimentul „Litere și Arte“ din 24 iunie 1903.­­3) Mî-e greu­ să amintesc pe toți cari sînt superiori și cari plac, cum de pildă: pusesem pe Manolache și uitasem pe Iorga, cînd totuși, cită depărtare, Doamne! Din ancheta d-voastră mai răsar ca prozatori o nouă specie: umilii poeți Baboenî. Dar nu vreau să in­sist asupra unei note caraghioase într’o chestie serioasă. A­cești teșgapi șeriiLor­y îmi plac toțî, fiind­că toți au­ găsit mijlocul de a se transpune în sufletul meu­4 *). Care-mi place mai mult? Ca să răspund, mă folosesc de o reflexie a d-lui Hasdeu cu privire la Emi­­nescu și Alexandri­ I ador pe toți, dar îl iubesc pe Delavrancea. Iu­birea mea însă e personală. Dela­­vrancea a unit în persoana sa e­­lementul poetic cu elementul ome­nesc, nu a neglijat pe unul în fa­voarea altuia. După­ ce a fost cît­va timp sclavul sentimentalitățea, a prevăzut ținta spre care duce visul, spitalul ori Mărcuța, s-a smuls din drumul nenorocit și a reușit, după o curte asiduă făcută realismului, să devie sclavul afacerilor. Cînd și-a schimbat drumul: ca orî-ce om, și-a lăsat testamentul . Bursierul. In sfîrșit, astă­zi în fața lui Delavran­­cea nu te poți opri de a exclama: Iată omul care n’a uitat că sufletul trăește în corp ! Radu Ca­lon,fir NOUTĂȚI LITERARE Admirabilul volum de schițe de Baro­nul de Trabuc (M.­Faust) întitulat „Trei­­spre­zece schițe vesele“ va apare, după cîte aflăm, pe la începutul lui Octombrie. TEATRU Les affaires sont les affaires, piesa lui Mirbiau, a fost primită la Hofburg-ul din Viena, unde se va reprezenta în stagiu­nea ce vine. Traducerea e făcută de Max Schön­haus. L’irrés­olu e titlul comediei care se joacă actualmente cu destul succes pe scena Comediei Francese din Paris. Piesa are de autor pe d. Georges Bert, membru societar în compania primului teatru francez. A închiriat în Strada REGALA No. 15, Etajul al II-lea o cameră spațioasă, elegant mobilată sau nemobilată, cu un preț excepțional de eftin. Fără inima (Din caietul unui­ bătrin). An­i întregi... o viață., a îmbatrî­­­i­t, și fie­care vînt al soartei brăz­­adine fruntea mare și încre­țită a sărndiniîur dascăl, ce tot ci­tește, mereu citește, simțiri rupte din inimile poeților... Obosit, cu degetele tremurătoare întoarce paginile scriitorilor de sea­mă, unde mintea se oglindește în duioșie, în plînsul patimelor, în fi­­losofia gîndurilor pesimiste, născute din plînsul simțirilor revoltate con­tra Disprețului, Foamei, Sclaviei și Neîmpăcatei cu sine! Pe furiș alunec lacrimile bătrâ­nești și se prăvălesc pe lîngă na­sul borcănos, prin șanțurile săpate de ele: azi pleacă, mîine pleacă!* Nervos șterge ochelarii încrețin­­du’șî fruntea. Începînd să scrie : „Degeaba pribeagul mai dom­ește din frunză în urma carului încăr­cat ce tot scîrție, scîrție mereu... Mințile înguste, inimile seci, nu pricep ce-i jalea! Lăutarule ! Tu nu trebuie să cinți, cîntec de foame, sărăcie și vînarea banului însoțite de netreb­nicie și nedreptate. Nici de pe strunele vechi să curgă cîntul jalnic , plînsul izvoru­lui din nopțile umede, seci, pustii cu freamătul frunzelor moarte... Doina ta, de tine’i simțită, price­pută, căci tu suferi! Ți-îdat, rabdă de foame, frig, înjosire, dacă „ce­lor care cînți nu vor să te plă­tească !“ De ce plîngî, sărmane lăutar ?... Oftarea vîntului prin ramurile vlăstarilor tineri, eî n’au înțeles-o nicî­odată! Ei știm­ a frunzări ce le intră în mîinî. N’au dorul de a citi, de-a studia, de-a cîntări fie­care bază, de-a le înfățișa ur­eî judecăți logice creerului ros de înțelepciune. Le plac scenele ce impresionează momentan sufletul , sofismul, lus­truirea rîndurilor. Nu voesc să asvîrle haina bogată de pe ele, rămîind în față cu un corp gol, fără formă, bolnăvicios. Aceștia am­ trecere.... Pierde vară. Căci întorcînd, sucind frazele, a­­jung a înjgheba cîte­va rînduri, scormonind — zi și noapte — țe­sătura scriitorului cu talent și nici măcar seama lor nu pot să o­bo­­iască !... Cînd e vorba... de aprecieri, de critică... de Eminescu, Lord Byron, Victor Hugo și alții... să-i vezi cum se aprind în sforțări papagalicești, scoțindu-îe la iveală — patima, ta­lentul și cărțile­, revistele, zac uitate, neluate în seamă prin rafturile libră­riilor..... „Doiniți mereui din fluer fie­care ciripit de paseri; puhoiul de nevoi nu ia pe toți din cale... Luptați înainte ! Căci zi cu zi ce trece te apropii de mormînt: Idealul liniștei dorite !“ Nabie POȘTA REDACȚIEI Dimitrie Florian — Clement — Orna — M. Mora — La rînd. Tizului.—­ Alt­ceva cu plăcere. Sal-Schein, Galați.— Vi s’a răspuns la „Celor-Valți, slab“. Al. Raulescu. — „Ițic de santinelă“, la rînd. Cele-l­alte nu. Saturn. — Prea mare pentru suplimen­tul nostru. Celor-V­alți.— Slab. 4) Intenționat am omis pe scriitorii di­dactici (Xenopol, Tocilescu, Bogdan, etc.) ea fiind o notă aparte în literature­, Litere și Arte . Ast­fel că și din acest punct de vedere, Draga nu poate deveni soția unui domnitor și aceasta cu atît mai puțin, cu cît regele Ale­xandru, ca cel din urmă din familia sa, e destinat să aibă mulți copii, atît în interesul dinastiei, cît și pen­tru liniștea patriei sale, — moșteni­tori pe cari nu-i poate aștepta de la regina Draga, pentru că dînsa nu e în stare de a avea copii. Regele Alexandru, faptul se știe, își baza logodna sa cu Draga Ma­­șin, pe așa zisa „sarcină“ a Dragei, zicînd mereu : — Nu voim­ ca moștenitorul tro­nului sîrbesc să fie născut în afară de zidurile konakului !“ In însemnările lui Milan, afirma­­țiunea aceasta e caracterizată ca „o greșală regretabilă a unui cap strimt“ și se dovedește că în tot Belgradul e un secret cunoscut de toată lu­mea faptul că Draga Mașin, în ur­ma unei operațiuni făcute cu mai mulți ani în urmă, nu mai poate deveni mamă cu nici un chip. Milan admise că Alexandru fu­sese înșelat în chipul cel mai in­fam de către Draga, într’un chip care în toate țările din lume atrage după sine o urmărire judiciară. Fos­tul rege avertizează guvernele și curțile de a se feri de Draga Ma­șin care vroește să le înșele... Am mai spus că nu știți dacă Milan și-a executat intențiunea ce o avea, de a arăta adevărul, guverne­lor europene, — mai tîrziu aflat to­tuși, de la un membru al fostului cabinet milanist, Georgevici, că re­gina Natalia adresase o scrisoare Curței imperiale rusești, prin care istorisea tot adevărul asupra Dragei Mașin, pentru a decide Curtea ru­sească de a opri pe Alexandru de a se însura cu Draga Mașin. Acest pas al Nataliei rămase fără de nici o urmare, cum se dovedi apoi și e deci foarte posibil ca Mi­lan să fi făcut aceleași demersuri și să fi reușit tot atît de puțin ca și Natalia. De pe atunci încă Milan avea o opinie foarte proastă despre fiul său și era foarte înfuriat din cauza vicleniei și părțeî ascunse ale su­fletului acestuia. Totuși, împrejurările îl siliră să-și formeze, mai tîrziu o părere și mai proastă. Intr’una din zile, după ce Milan se stabilise în Viena, după ultima sa cădere, și după ce manifestase ferma intențiune de a nu se mai reîntoarce în Serbia, i se aduse un bogat material de acte, cari îî o­­priră sîngele în vine. Actele acestea îi dădură lui Mi­lan dovada cea mai neîndoelnică de faptul că fiul său Alexandru îl fă­cea pe agentul provocator în tim­pul regimului milanist al lui Vladan Georgevici, și sub inspirațiunile a­mantei sale Draga Mașin cerea de la Milan și de la guvern cele mai grozave măsuri împotriva radicalilor, pentru că știa că ele vor fi scrise în contul lui Milan și el credea, că va putea provoca, cu chipul acesta, un atentat împotriva tatălui său. Cum lucrai acesta nu-și atinse ținta, Alexandra, tot după inspirați­­unea Dragei, puse la cale atentatul lu­i Knezevici. El nădăjduia, ori că Milan își va găsi moartea cu ocaziunea acestui atentat, ori că procesul și urmărirea radicalilor pe cari le-ar fi provocat­­atentatul, ar fi înfuriat atît de mult pe aceștia din urmă, în­cît era de așteptat o asasinare a lui Milan. Dar nu se întîmplă nici una nici alta, Milan rămase liniștit la Bel­grad și lucră cu toată energia la planul său de a-l logodi pe Alexan­dra cu o prințesă germană. Milan găsi Curtea respectivă ger­mană dispusă de a aduce la înde­plinire procetul acesta, și Alexan­dru nu îndrăznea să declare în față tatălui său, că nu-i convine aceasta. Draga, care era foarte bine pusă în curent cu cele ce se proectau, chiar de către Alexandru, se temea că acesta din urmă, în momentul decisiv, nu va avea curajul de a respinge partida ce î­i oferea Milan și era sigură că Alexandra va da mîna, în momentul hotărît, prințesei germane. Ea se­ vedea deci înșelată în lun­gile sale așteptări și de aceea îl zori pe Alexandru la un pas hotă­râtor , ca să se folosească de voiajul pe care proed­a să-l facă Milan la Karlsbad, pentru a proclama lo­godna sa cu Draga. Alexandra consimți fără multă vorbă la aceasta, Milan plecă fără să presimtă nimic, la Paris, și ur­mară evenimentele destul de cunos­cute. Din sus-numitul material de acte, cari i-au fost înmînate apoi lui Mi­lan de către un membru al cabine­tului Georgevici, ex-regele află, spre stupefacția și oroarea sa, ce ar fi pă­țit dacă n’ar fi plecat atunci la Karlsbad. Draga nu mai credea să poată aștepta multă vreme, pentru că lo­godna lui Alexandra cu prințesa germană stătea amenințătoare asu­pra capului ei și după ce Milan a­­vînd în vedere situațiunea nesigură din țară își exprimase de mai multe ori părerea să renunțe la acest vo­iaj.—Alexandra hotărî, în înțelegere cu amanta sa, ca în cazul cînd ta­tăl său va renunța într’adevăr la voi­egiul său în străinătate, să i se ordone, prin mijlocirea autorităților ca să părăsească imediat Serbia. Dacă cum­va Milan n’ar fi vroit să țină seamă de ordinul acesta, funcționarul însărcinat cu aducerea lui la îndeplinire, avea porunca de a împușca pe Milan... Mi s’a povestit că Milan, la citi­rea acestor acte, plînsese ca un co­pil din cauza mișeliei fiului său și a doamnei Draga Mașin, despre care se susține că ea vroia să se răzbune asupra lui Milan și din cauza fap­tului că el îî răpise fecioria. Fapta ca amanta tatălui devine soția fiului și cîștiga pe deasupra și o coroana regala, nu e, de sinur, un fapt banal, de toate zilele,­dar te atinge însă cu atît mai mult încă, auzind pe ce treaptă de degradare morală a stat femeea aceasta în toată viața ei. Mi s’a mai povestit că una din prietenele sale cele mai intime, fu­sese expulzată de către poliția din Belgrad, prin anul 1880, pentru că avea obiceiul de a da întîlniri de re­gulă, bărbaților la dînsa acasă, unde se lăsa a fi surprinsă în flagrant delict de către soțul său, cu care storcea apoi împreuna, de la naivul străin, sume de bani și continua a face aceasta la nesfîrșit. Ei bine, astăzi, prietena unei ast­fel de femei a ajuns regină a Ser­biei, urmașa unei Natalia de Keciko, care, cu toate greșelile sale, era o femee curată și fără de pată, a unei Julia de Humiady, a cărei nobleță de suflet și inimă aleasă a fost po­doaba tronului Serbiei. Mi s’au­ arătat numeroși bărbați, cari aveau relați­uni intime cu Dra­ga și regele Alexandru a trebuit să -l audă adesea, pe aceia cari o avuse­seră înaintea sa pe Draga, că-i spun adevărul în față. Da, un înalt funcționar a arătat regelui chiar rețetele cu cari t­ebuise să se lecuiască de o boală căpătată în urma unor ore galante petrecute împreună cu actuala regină a Ser­biei... E păcat ca moartea lui Milan l’a împiedicat de a-șî sfîrși memoriile sale, pe cari începuse să și le no­teze la Viena, pentru a doua oară, după cea din urmă cădere­a sa, șî că n’au rămas numai cîte­va frag­mente,—altmintre lî el ne ar fi pu­tut istorisi cel mai zguduitor roman care s’a perindat odată pe un tron regal (Va urma) 25) MEMORIILE REGELUI MILAN V. FOIȚA ZIARULUI „ADEVÉRUL“ — 89 — CALEA ROBILOR DE SPIRU PRASIN Cartea V CRAIUL LUCIFER in Istrăvire Ista ramase în picioare, uimită. Izbucnirea lui Roman îi părea naturală, dar exagerată. Ca ur­m­are din ochi mișcările lui, care parcurse odaia în cîți­va pași și apoi se opri brusc în fața eî. — N­ mai iubești ? o întrebă. — Pe cine ? zise Lia fără prefăcătorie. — Pe dînsul, pe „Prințul Grațiani“, rosti­tjordan sforțîndu-se. Lia se gîndi, apoi răspunse neted . — Nu. Roman respiră. .. bine. Te-așî fi luat și fără voe de aol­ Baid­c. Ea ridică ochii : — Mă iei cu tine ? — Da. Lia rămase o clipă nehotărâtă. Roman îl ur­mărea pe față urma gîndurilor. De­odată, hotărîndu-se, zise : — Haidem ! Vin cu tine. Roman tresări. Cuvîntul acesta îl făcu să-I țîșnească lacrimi din ochi. Cît de mult sperase el să-l audă de pe aceste buze ! Cînd îl auzea — și unde ! El zise Liei, ce deschidea niște pachete. — Nu lua nimic, de­cît ceea ce d­­ e necesar. Să plecăm cît mai repede. — Dar ea ? zise o voce. Roman se întoarse. In­tervazul ușei se afla un obraz nou... — Albert­­ strigă Lia. Prințul Grațiani se opri în prag. Pe fața lui smeadă se vedea o luptă între rușinea acțiunei pe care o făcea și imposibilitatea altei eșiri din această situație. La spatele lui se zărea silueta mustăcioasă a lui Giovanni. — Plecați. E simplu. Dar fără mine ? Intră în odae, închise ușa. Cesari rămase lîngă ea pentru ori­ ce întîmplare. Prințul înaintă. — Domnule, sunt la mine acasă. Ce cauți aici ? Roman se uită în ochii lui. Domnule Grațiani, ma’și putea dispensa să-ți răspund. C* De ce ? zise cu îndrăzneală „Prințul“ — întreabă pe acest mijlocitor, răspunse brusc Robescu. Și făcu un pas către Cesari. Acesta văzînd că furtuna se va abate asupra sa, deschise ușa cu precauțiune și se strecură afară. Grațiani continuă: — Orî­ce vei fi venit să cauți, te rog să-mi părăsești locuința . Roman surise: — O, fii sigur că nu voi­ sta mult aici. Dar nu voi­ pleca singur, ci întovărășit de doamna. Prințul zise : — Züü ? Văd că ești mai expeditiv de­cît răposatul Paris — și mai îndrăzneț. Vrei să continui chiar cînd Menelau e acasă. Vei fi bun să lași pe doamna unde se află. — Nu. — Te admir. Cine-ți dă dreptul să spui ceea ce spui ? — Lia. Grațiani se duse pînă la dînsa și-i luă mîi­­nile. — Vrei să mă lași ? Ea plecă capul pe piept. — Vezi, nu răspunde, zise Prințul. Dar glasul ei murmură încet . — Vreau să scap de rușine. Roman interveni. — Domnule Grațiani, lasă pe Lia în pace. Cu voia sau fără voia ei, voia zmulge-o din mocirla în care se află. Grațiani făcu cîțî­va pași către Roman. — Ia seama, domnule strigă el amenințător. Roman, însă, pierduse ori­ce răbdare la rîndul lui, în fraze pe cari le găsi gata în memorie, ca citite cînd­va. „ A, negustor de infamii, îndrăznești să vor­bești; nu ești mulțumit că am vrut să te iau cu binele și să îndrept răul, pe care-l faci, fără să te sfarm;.... a, fiară fără suflet, ai venit în viața acestei femei, ca s’o necinstești, să-i precupe­țești carnea. El bine, în lături ! în lături ! Și Roman înaintă, amenințător. Prințul, fără să se tulbure, scoase din buzu­nar un revolver și, îndreptînd­u-l Către rivalul sau, spuse : „ Domnule Ronescu, sîngele ți s’a suit la cap, fiind­că inima bate prea repede; de faci un pas încă, îți voi țintui-o pentru vecie. Lia scoase un țipăt, dar înainte ca Grațiani să-și fi putut pune vorba în execuție, arma îl zbură din mînă. El scoase un ruget și se în­toarse. Liniștit, Ulmu îl aștepta. Sub­ formele-­ delicate, „Prințul“ ascundea puterea unui atlet. Brațele-i nervoase se încolă­ciră în jurul taliei adversarului sau, pe care lo­viturile combinate ale boxului și savatei nu-l putuseră doborî. Ulmu, asemenea unei statui de piatră, ce ar fi primit viașă, cu fața sîngerată și palidă ca și cînd sufletul ar fi părăsit trupul lui robust, rezistă cu putere mișcărilor atletice ale „Prințului.“­­Lupta celor două trupuri dură abia cîte­va clipe, Roman putu să observe fața senină a lui Ulmu, care contrasta cu înfățișarea de damnat a lui Grațiani. După cîte­va sforțări, se auzi un zgomot, ca u^el imense greutăți- Amin­două trupu­rile se rostogoliră, încolăcindu-se, ca scarpele pe trunchiul unui arbore. Ci Ulmu se desfăcu cu ușurință­­ de brațele lui Grațiani, care respiră cu­­utere și, punînd genunchiul pe peptul învinsului, întoarse ca­pul către Roman. — Lasă-l în pace, răspunse acesta la între­­barea-I mută. Apoi, luînd brațul Liei, părăsi casa. Cînd se găsiră iarăși în hotelul de pe Canal Grande, Lia avu criză de nervi intensă. Plînse cu atL amar, încît Roman nu avu cuvinte s’o liniștească. O, trecutul ! Omul acesta curat îl făcuse cin­­stea s-o iubească. Sufletul lui puternic îl se în­chinase ea, nemernica, trecuse pe lîngă fericire fără să o vadă. Tatăl lui o crescuse, el o fă­cuse ceea ce era, el o înzestrase — și ea făcuse nenorocirea lui Roman, ea aduse nefericirea în casa bine-făcătorului eî / Și acum, o regăsea iar. Dar în ce stare ! El era tot acelaș, de un iubitor, cel puțin îndură­tor și bun, pe cînd sa atinsese cea din urmă treaptă a umilire!. (Va

Next