Albina, ianuarie-iunie 1937 (Anul 40, nr. 1-24)

1937-06-25 / nr. 24

Л L В I NA 373 = înțelepciunea poporului S’au împlinit 25 de ani dela moartea marelui și neîntrecutului scriitor: ION LUCA CARAGIALE — NĂSCUT LA 30 IANUARIE 1853. A MURIT LA 9 IUNIE 1912 — Printre scriitorii de seamă pe cari i-a avut neamul nostru în veacul trecut, a fost și Ion Luca Caragiale. Acest scriitor mare n’a avut prea multă știință de carte, însă talentul său l-a făcut să fie neîntrecut de alții și neuitat de noi toți. Dela Costache Negruzzi și marele povestitor din Humulești, Ion Creangă, literatura noastră n’a cunoscut un alt scriitor în proză mai de seamă ca Ion Luca Caragiale. Scrisul său este tot așa de hazliu ca și a lui Ion Creangă. Insă este o mare deosebire: unul, adică Ion Creangă ne face să râdem de ghidușiile copilăriei sale, și de hazul sănătos al țăranului nostru, Ion Luca Caragiale de metehnele și graiul schimonosit al omului de la oraș. Ion Luca Caragiale s-a născut în Mărgineni, județul Prahova, în anul 1853 și este fiul Catincăi, cea de a doua soție a lui Luca Caragiale. A urmat cele patru clase primare la școala domnească din Ploești, și gimnaziul tot la Ploești. Cu toate că nu a făcut decât patru clase de liceu, Caragiale a dat dovezi că a fost mai învățat ca mulți alții cu studii înalte din vremea sa. Ion Luca Caragiale a avut multe greutăți în viață. A început ca sufleur, ca și Eminescu numai pentru a-și putea căpăta hrana zilnică și a-și arăta și marea dragoste pe care o avea pentru teatru. Apoi a primit postul de funcționar la Regia Monopolurilor Statului și chiar a încercat slujba de negustor. A fost câtăva vreme director al Teatrului Național din București unde tot din cauza lipsei de mijloace nu a putut sta mult timp. A condus în timpul tinereții sale ziarul « Moftul Român » din 1893 și « Epoca Literară », din 1896. Coborîtor dintr-o familie de actori de seamă, a avut și el o mare dragoste pentru această ramură artistică așa de frumoasă. Publicist de seamă, Ion Luca Caragiale este și mai mare autor de piese de teatru cum nu a mai scris altul : « O noapte furtunoasă », « Conul Leonida față cu reacțiunea » (1880), o « Scrisoare pierdută » (1884), « D’ale Carnavalului » (1885), « Năpasta » (1890), « Aprilie, Monolog » și o serie însemnată de schițe și nuvele adunate în mai multe volume: «Nuvele și schițe », « Momente », « Schițe nouă », « Schițe ușoare » « Abu-Hasan », « Reminiscențe », « Din primăvară, până ’n toamnă» și altele. Tot după urma scriitorului Ion Luca Caragiale au mai rămas opere, care abia în zilele noastre văd lumina tiparului. Ion Luca Caragiale a fost un mare admirator al genialului Eminescu. Amândoi au avut de suferit mult la începutul carierii lor și datorită talentului cu care ei erau înzestrați, au fost așa legați prietenește. Marele nostru scriitor își dădea bine seama de talentul său ca și Eminescu, dar erau și mândri de el. Pe lângă darul firesc de a scrie piese de teatru, nuvele și schițe, Ion Luca Caragiale a mai avut un dar, acel de orator (vorbitor). Iată cum ni-l înfățișează Tache Ionescu pe Caragiale orator: « Admirasem geniul lui Caragiale autor dramatic, admirasem conciziunea și preciziunea lui Caragiale scriitor, dar nu știam că e și un mare orator. Din potrivă, tocmai calitățile stilului lui m’ar fi făcut să cred că era străin de arta elocinței. De aceea, mirarea mea a mers până la uimire, când într’o seară, pe când clubul conservator era în casa Mandy, am auzit pentru întâia oară pe Caragiale ținând un discurs. Amicul meu doctorul Istrati ne cetise o importantă lucrare asupra învățământului primar și, după comentariile obișnuite, plecaseră cei mai mulți dintre asistenți. Atunci între câțiva, Caragiale a luat cuvântul și ne-a încântat cu o improvizație pe care nu o voiu uita niciodată. Înălțimea ideilor, belșugul argumentării, originalitatea imaginilor, căldura accentelor, verva neîntrecută, totul făcea din cuvântarea lui Caragiale un cap de operă de elocință. Din acea seară am știut că pe lângă celelalte strălucite însușiri, Caragiale era și orator. După mulți ani, foarte mulți ani, mi-a fost dat s’aud pe Caragiale dinaintea publicului celui mare, orator în întrunirile publice, care este forma cea mai grea a oratoriei, dacă bineînțeles vrei să vorbești ca să nu tai palavre. Și la fiecare întrunire — au fost multe — tot mai măreț a apărut talentul oratoric a lui Caragiale. Ce să vorbim de frumusețea limbii, de corecțiunea impecabilă a frazei, de puterea sdrobitoare a raționamentului, de legătura strânsă a argumentației ori de ironia lui inexorabilă? Discursurile lui Caragiale au fost sorbite de cei cari au avut norocul să-l audă și cetite de toți cei cărora arta românească nu le este indiferentă))... Talentatul scriitor Ion Luca Caragiale prin operele sale, ca și marele Eminescu, nu a făcut altceva, decât să îmbogățească limba noastră cu cuvinte potrivite pentru a înfățișa cetitorului împrejurările și diferitele firi de oameni din viața poporului nostru, în momentele cele mai frământate, înțelegând foarte bine lucrurile înconjurătoare, Ion Luca Caragiale a arătat totul așa cum se petrece nelăsând ca cetitorul să înțeleagă altfel de cum gândise el când a scris. El descrie locuri, lucruri, oameni și împrejurări în culoarea lor adevărată fiind cu totul departe cu gândul de a părtini pe cineva. Acest mare și talentat scriitor, care a descris așa de bine oamenii și împrejurările din țara sa, a trebuit să-și închidă ochii pentru totdeauna pe alte meleaguri străine. A murit în seara de 9 iunie 1912, la Berlin, lăsând un bogat mănunchiu de scrieri care până în zilele noastre și dincolo de noi vor fi nu numai frumoase de cetit dar și folositoare pentru noi și tineretul de azi, ele fiind oglinda vremurilor de acum 30—40 de ani în urmă. GH. CARDAȘ g SUFLET = CUVÂNT = POEZIE DIN SCRIERILE LUI ION LUCA CARAGIALE A fost odată un om care toată vieața lui nu s’a putut potrivi cu lumea — un om sucit. Mășii s-a abătut să nască tocmai despre ziuă la lăsata secului de postu mare, când se pornise o sloată grozavă. Paștele în anul acela cădea în iarnă de tot. Tatăl său a alergat cu brișcă la moașa satului tocmai în margine. Moașa dormea , de abia se întorsese acasă de la arendașul moșiei, unde fusese chef. A trebuit vreme până s’o deștepte, până să se îmbrace femeea, până să se urce ’n brișcă. Copilul a așteptat cât a așteptat și, până să-și piarză răbdarea mă-sa, care se văita cumplit, și-a pierdut-o el p’a lui și s’a repezit așa fără socoteală în lume, tocmai când s’auzeau clopoțeii dela brișcă lui tată-său la scară. Peste vre-o patru săptămâni, a venit vremea să-l boteze: Radu, Răducanu, Cănuță — fără prasnic la călindar. După ce s’a lăpădat de trei ori de Satana nașu-său pentru el, Popa satului a luat copilul în mâini și l-a vârât odată în cristelniță: «In numele Tatălui!... », copilul a răbdat pe urmă înc’odată: «... ș’al Fiului. . . » copilul a ’nceput să urle de apă rece parcă-l băga în foc; iar când l-a vârât a treia oară: «...și al Sfântului Duh!...» copilul s’a smucit dintre degetele popii ca o vârlugă, și a scăpat în fundul cristelniții. Popa a scos mâinile goale din apă, iar nașa a început să țipe:—Se’nneacă, părinte, copilul!... Ce faci ? Popa și-a sumes iute mânecile și l-a scos cât a putut mai degrab la aer. Mititelul era vânăt ca un ficat de bivol bătrân ; nici miau nu mai zicea ; clipea numai din ochișorii lui cârpiți ca un broscoi în perzare. L-au luat de picioare, l-au învârtit, l-au scuturat, l-au frecat, până i-a venit iar sufletul la loc. — Măă zice popa ; mulți copii am botezat de când sunt preot... să vă trăiască ! dar așa copil sucit n’am mai văzut ! Cănuță a rămas sărman de părinți tocmai când se făcuse copil de ’nvățătură. .. De una, mai bine pentru ei, mare bucurie n’aveau să capete după urmările lui. Bunică-sa despre tată, l-a luat pe copil la oraș și l’a dat la școală. A ’nvățat Cănuță cât a ’nvățat, până a ajuns’cu chiu cu vai în clasa a patra. Intr’o zi, dascălul, un om foarte serios, a venit supărat. Cura a intrat în clasă, s’a așezat pe catedră încruntat, a strigat catalogul și pe urmă: — Cănuță ! — Prezent ! — Câți domni a avut țara Românească ? — Mulți, domnule. — Mulți, mulți! da câți?... neghiobule? — ... Câți, domnule ? — Dar tu mă ’ntrebi pe mine ? or eu pe tine, prostule? — Să’i numărăm, domnule. . . — Dar pân’ acumе-ai făcut, neghiobule ? — Am învățat la armetică, domnule. — Mergi la loc, nătărăule ! Altădată să-i numeri. S’a dus Cănuță la loc și s’a apucat să numere și iar să numere. A doua zi a venit dascălul și mai supărat. — Cănuță ! — Aici. — Câte feluri de numere complexe avem ? — Multe, domnule. — Câte, dobitocule ? —Câte, domnule? — Răspunde tu, boule ! — Să le numărăm, domnule. — Acu să le numeri ? până acum ce-ai numărat, măgarule? — Am numărat Domnii, domnule ! — Mergi la loc vită ! Altădată să le numeri. Iar s’a dus la loc și s’a apucat să numere câte feluri de numere complexe avem. A treia zi, dascălul intră turbat. — Cănuță ! — Prezent!... Numerele complexe... — Nu te ’ntreb de numerele complexe. . . — ... Domnii țării Românești... — Stăi, întâiu să te ’ntreb, bază. Câte râuri are Europa? — Mă duc să le număr, domnule... Și a plecat Cănuță. S’a dus la bunică-sa acasă și i-a spus că nu mai merge la școală măcar să-l tae. Bunică-sa a alergat la dascăl, și dascălul i-a spus: — Babo, dă-l la meșteșug. Poate meșteșugul să-i dea de căpătâi, că nu-i de școală, e copil sucit, una îl întrebi și alta răspunde. S’a mâhnit bătrâna, dar s’a gândit: de unde știi? nu e toată lumea făcută să se procopsească ’n școală... să’l dau la stăpân, poate acolo să-i fie norocul lui. L'a dat pe Cănuță la un băcan. A slujit băiatul cât a slujit, când mai bine, când mai rău. Intr’o seară, băcanul a încărcat un coș mare cu fel de fel de mezeluri și cu vreo douăzeci de sticle de vin, să le trimeată la un mușteriu. Afară era un poleiu grozav. Cănuță s’a aplecat și d’abia a putut ridica greutatea pe loc limpede în prăvălie. — N’o să aluneci cu el, mă ? a ’ntrebat jupânul. — De jupâne , știu eu ? — O să-l poci duce ? — E greu... — Haide ! s’a răstit jupânul.? Dar să dormi și să mănânci, știi ? leneșule ! Cănuță a dat să ridice coșul și n’a putut. Jupânul ca să-l îmbărbăteze i-a dat un pumn în ceafă; pe urmă, jupânul și încă un băiat a ridicat greutatea și i-au pus-o (Urmează în pag. 383)