Almanah Estival Luceafărul, 1982

SCRIITORII TRANSILVĂNENI Caragiale, d. M. Dragomirescu, discipol direct al lui Maiorescu, n-a scris nimic mai semnificativ de­cit Ibrăileanu, asupra lui Creangă și Eminescu , rămas la critica de principii. Împinsă spre sistem, și la analiza didactică, d. M. Dragomirescu, asemeni tuturor discipolilor direcți ai lui Maiorescu, n-a trecut de preliminarii. în studiul celor trei mari valori estetice junimiste. Și chiar un maiorescian prin derivație, fixat în planul exclusiv estetic al criticii, ca d. E. Lovi­­nescu, n-a valorificat nici pe Creangă, și nici pe Eminescu, iar pe Caragiale l-a vâsut prin prisma sociologiei lui Ibrăileanu, din Spiritul critic soco­­tindu-l un simplu Înregistrator literar de moravuri perimate". In sfârșit, In 1938 Q. Călinescu indică și el pe Ibrăileanu ca precursor al modernității li­terare românești scriind concluziv : „Calea criticei de mâ­ne este aceea pe care o arată Ibrăileanu". Dacă această declarație poate fi bănuită de unii de partizanat față de Viața romănească, C. Căli­­nescu a fost acuzat de acest lucru: s-o comparăm cu a lui Pompiliu Constantinescu la care această bănuială ar fi ridicolă. Iată ce afirma un critic în care toată lumea vede un discipol al lui E. Lovi­­nescu : „Ibrăileanu rămâne cel mai important pre­cursor al criticii postlovinesciene, care prin critica de texte, prin istorie literară, prin biografiam și studiul valorilor de artă, duce și mai departe spi­ritul Inițiator al maloreaclanlamului. Un O. Căli­­nescu, un Perpensicius, un Șerban Cioculescu și un Vladimir Streinu, cu mijloace diferite și în sec­toare speciale, perpetuează în ce privește aduncirea lui Eminescu, Creangă, Caragiale și Maiorescu (pen­tru cel din urmă putem adăuga și pe d. E. Lovi­­nescu), atât pe schematicul Maiorescu, cit și pe ana­listul, istoricul literar și criticul de texte Ibrăleanu, ale cărui inițiative au menținut treaz interesul pen­tru primele valori clasice ale scrisului românesc". Filiația Înfățișată de Pompiliu Constantinescu, com­bătută mai târziu de E. Lovinescu tn ciclul Junimist, este extrem de sugestivă. Ea precizează marele iti­nerar al criticii și istoriei literare românești care a dus la resuscitarea valorilor clasice și implicit la apariția unei Istorii literare de proporții. Înte­meiată axiologic mai ales pe aceste valori. De e vorba să stabilim cui 11 este Îndatorată Istoria li­teraturii scrisă de Q. Călinescu, paginle cărora ne vom adresa cu precădere vor fi cele semnate de Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Șerban Cio­culescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu. Dacă de la G. Ibrăileanu trec ln controversata Istorie literară a lui G. Călinescu perspectiva de lucru, distribuția regionalistă, specisismul, numeroase judecăți de va­loare, echipa de critici foiletoniști de după primul război mondial este cea care prelucrează o materie istorico-literară încă informă­ pregătind terenul în­treprinderii călinesciene în care se află zidită, ca in mănăstirea meșterului Manole, decisiva lor con­tribuție. Scriitorii transilvăneni prin care G. Câlinescu ilustrează vigoarea creatoare a Transilvaniei sunt In ordine Ion Budai Deleanu, Slavici, G. Coșbuc, Iosif, Octavian Goga, Ion Agărbiceanu, Liviu Rebreanu, Aron Cotruș, Lucian Blaga, Pavel Dan, la care se adaugă In compendiu Ion Codru Drăgușanu și Mi­­hai Beniuc. Cine va face istoricul acestor valori literare va constata că ele fie au avut o soartă vi­tregă, fie au fost contestate, fie cel puțin contro­versate. Fixarea parțială sau deplină a acestor va­lori se realizează in pofida ezitărilor inițiale în această Întinsă panoramă pe care O. Călinescu o face literelor române. O mare restituție din punct de vedere strict estetic este Țiganiada. In Budai Deleanu el vede cea mai însemnată realizare a poe­ziei românești de până la Eminescu. Interesul pen­tru Țiganiada a fost întreținut de Aron Densușianu și G. Bogdan Duică. Judecata de valoare a lui G. Călinescu nu se poate revendica decit de la suma­rele evaluări estetice ale lui Ov. Densușianu, Mi­hail Dragomirescu și de la cele mai extinse ale colegului de generație Perpessicius. Ion Codru Dră­gușanu, recuperat de N. Iorga la Începutul secolu­lui, este reeditat mai târziu și de Șerban Cioculescu. G. Călinescu, atent la restituirile operate Intre timp, 11 Include In compendiu. Cel mai important act de Justiție literară i re­prezintă Insă capitolul despre Slavici. Neglijat de Maiorescu, lacună care va trece și la alții, proza lui Slavici se va izbi de negația decisă a lui E. Lo­vinescu și, mai ales, Pompiliu Constantinescu. Cu­rioasă intoleranță a modernilor față de modern. Interesant insă este că cei ce au sentimentul va­lorii lui Ioan Slavici sunt criticii acuzați de lipsa de intuiție estetică . N. Iorga, consecvent în a afirma preeminența prozatorului din 1890 până în 1934, Mihail Dragomirescu și Ov. Densușianu. Li se ală­tură un alt critic bagatelizat de mulți : N. Davi­­descu. Cu Slavici, despre ale cărei proze­se spun acum In Istorie lucruri fundamentale, Mara e con­siderată „aproape o capodoperă". G. Călinescu rea­lizează cea mai spectaculoasă restituție literară, pla­­sându-se intr-un punct de perspectivă superior tu­turor contemporanilor săi. G. Coșbuc este și el un caz de repunere în drepturi. Entuziasmului inițial stlrnit de poet la Junimea și exprimat prompt de C. Stere și D. Evolceanu, urmați la trei ani de Gherea, l-a urmat o perioadă de frigiditate critică. Ulterior E. Lovinescu II discută mai ales pe latura „Împrumuturilor". G. Ibrăileanu scrie mai târziu, drept superlativ, doar despre o singură poezie. Vara­ 11 revine deci­sui C. Călinescu sarcina să vorbească despre ceea ce e caduc și mai ales ce este poezia mare, viabilă în poetul care a deschis drumul sămănătorismului și poporanismului. Cri­ticul are mereu în vedere opțiunile anterioare și cind scrie, de pildă, despre Șt. O. Iosif corectează opiniile restrictive din istoria literară lovineeciană asupra poetului m­eletrnd, alături de Perpessi­­cius și Cioculescu, asupra autenticității ltrlamului său și asupra notelor simboliste ale acestei poezii. Sinuoasă a fost și receptivitatea față de poezia lui Goga. Mihail Dragomirescu î1 consideră un poet de conjunctură istorică. E. Lovinescu e indecis asupra valorii lui Goga. Optica lui G. Călinescu e mai a­­proape de aceea a lui C. Stere, depășind-o însă pe a acestuia prin situarea estetică a poeziei lui Goga. In viziunea Iui, poetul pătimirii noastre, nu este numai unul din cei trei mari scriitori ai adincii noastre specificități (ceilalți doi fiind Eminescu și Sadoveanu) ci și singurul eminescian durabil, ca­pabil de mare poezie. Capitolul despre Ion Agârbi­­ceanu ni se pare insuficient astăzi, dar e de reți­nut că sunt absente toate acele obiecții care se fac de obicei semănătoriștilor. Analiza lui Rebreanu se face prin raportare la Slavici, așa cum aceea a lui Arghezi, se fac prin raportare la Eminescu, scrii­torului proclamându-i-se genialitatea. G. Călinescu polemizează discret cu Arghezi pe tema stilului ro­mancierului sugerând superfluiditatea obiecției. Pagi­nile despre Lucian Blaga, Aron Cotruș se resimt de lipsa elaborației critice colective a epocii Inter­belice. Singular, Independent este gestul selectării lui Mihai Beniuc în compendiul din 1945. Preocu­parea, de nuanță, de construcție critică, (capitolul Iui Goga, antologic prin poezia arhaității e clădit pe condiționarea poeziei lui Goga de cadrul origi­nar), de Justiție literară dezvăluie In cartea lui G. Călinescu un proiect de lucru limpede conturat, o elaborare atentă, o supravegheată arhitectură a ideilor, voința de a se înscrie pe coordonata ma­joră a istoriei și criticii literare românești.

Next