Almanah Viaţa Românească, 1983
Din presa de altădată Un interviu cu ION SLAVICI Pe data de 31 ianuarie 1925, o simbria, apare o „Gazetă săptăminală de critică și informație literară artistică și culturala" cu denumirea de „MIȘCAREA LITERARA“. Director Liviu Rebreanu. Aici am găsit un articol semnat de F. Aderca ; acesta a fost la Ion Slavici acasă, împreună cu Marcel Iancu, care a făcut niște schițe marelui om . — De vorbă cu d. Ion Slavici, începute astfel : „Ce fals sună . De vorbă cu domnul Ion Slavici, cu „domnul“ cin . Ion Slavici demult e numai o putere, un suflet, o lumină plutind deasupra pămîntului, deși încă printre noi... Frumos, nu ? Și de aici încolo, Ion Slavici dezvăluie : Firea lui Eminescu ....Așa cum l-am cunoscut eu pe Eminescu, firește înainte de a fi fost lovit de crunta lui boală, n-aș putea repeta ceea ce am auzit spunîndu-se despre el, că ar fi prea iubitor de femei. Nu. Eminescu a fost un om cult. A crescut, e drept, la cea mai îngrozitoare școală de imoralitate ce se poate închipui — a fugit și a trăit doar in mijlocul unei trupe ambulante de actori. Zilele acestea chiar, am dat de o scrisoare a lui Eminescu pe care mi-o trimite de la Iași... Eminescu se plânge la acea scrisoare că asupra lui, ascetul din fire, o femeie a aruncat cu dinadinsul ochii, de care nu mai poate scăpa ! Numele Veronicăi Micle a fost apoi adesea pomenit... Eminescu era o grădină de frumusețe . După ce a scăpat din primul atac al boalei, nu e de mirare că oamenii, care s0 gindeau mai mult la plăcerea lor, decit la sănătatea poetului, să-l fi tras prin diferite localuri și să-l fi îndemnat să vorbească sub excitațiile alcoolului. Toți cei care l-au cunoscut pe Eminescu, de aproape, au vorbit întotdeauna cu cea mai mare luare aminte despre e! ! Numai niște nebuni pot cuteza să vorbească astfel — precum s-a și întimplat... .,La București, în casele lui Maioresc din strada Mercur, întrunirile Junirii erau foarte frecvente. Venea lume aleasă și iubitoare de literatură. Alecsandri adesea citea din lucrările lui, dar ochii lui după cetire, erau ațintiți numai asupra a doi inși : Eminescu și Caragiale. Pe ei socotea în stare să-l judece. Alecsandri a recunoscut totdeauna superioritatea lui Eminescu și Eminescu, om căruia nu-i plă IOAN SLAVICI văzut de MARCEL IANCU ceau mofturile, recunoștea și el acest lucru. Pe cind insă Caragiale era fără milă, atit în fond, cît și în formă. Eminescu păstra totdeauna o discreție în expresie și se ferea să aducă vreo jignire personală. O singură dată Eminescu a fost ceva mai pornit... Veniseră la Junimea intr-o seară Disescu, Take Ionescu și Aman , erau nedespărțiți. Firește, toți trei, tineri veniți de la Paris și mai vorbitori, n-au făcut nici o taină din prezența lor. Dar după ce au plecat, Eminescu de la locul lui s-a ridicat și a grăit către Maiorescu : . ..Dacă acești domni mai vin aici pe ușa aceea, eu voi eși pe ușa aceasta !...". Era desigur mania omului care purta in sine indignarea din versurile : „Voi sunteți urmașii Romei ?...“. în continuare tot Slavici despre... Caragiale „Cel mai greu de înțeles era Caragiale... Scria foarte arevoc ' La „Timpul“ era totdeauna furios pe brețașul care venea de la tipografie să ceară manuscris — „Bine, mă, tu crezi că noi trăim pe lumea asta, ca să-ți dăm fie manuscris ?...“. Niciodată nu trimetea la tipografie vreun articol, înainte de a-l fi copiat pe curat. Avea o scriere f frumoasă — și de cele mai multe ori tot bietul Eminescu se așeza la masă și 244