Almanah Viaţa Românească, 1983

Din presa de altădată Un interviu cu ION SLAVICI Pe data de 31 ianuarie 1925, o simbria, apare o „Gazetă săptăminală de critică și informație literară artistică și culturala" cu denumirea de „MIȘCAREA LITE­RARA“. Director Liviu Rebreanu. Aici am găsit un articol semnat de F. Aderca ; acesta a fost la Ion Slavici acasă, îm­preună cu Marcel Iancu, care a făcut niște schițe marelui om . — De vorbă cu d. Ion Slavici, începute astfel : „Ce fals sună . De vorbă cu domnul Ion Slavici, cu „domnul“ cin . Ion Slavici demult e numai o putere, un suflet, o lumină plutind deasupra pă­­mîntului, deși încă printre noi­... Fru­mos, nu ? Și de aici încolo, Ion Slavici dezvăluie : Firea lui Eminescu ....Așa cum l-am cunoscut eu pe Emi­nescu, firește înainte de a fi fost lovit de crunta lui boală, n-aș putea repeta ceea ce am auzit spunîndu-se despre el, că ar fi prea iubitor de femei. Nu. Eminescu a fost un om cult. A crescut, e drept, la cea mai îngrozitoare școală de imoralitate ce se poate închipui — a fugit și a trăit doar in mijlocul unei trupe ambulante de ac­tori. Zilele acestea chiar, am dat de o scri­soare a lui Eminescu pe care mi-o tri­mite de la Iași... Eminescu se pl­ânge la­ acea scrisoare că asupra lui, ascetul din fire, o femeie a aruncat cu dinadinsul ochii, de care nu mai poate scăpa ! Nu­mele Veronicăi Micle a fost apoi adesea pomenit... Eminescu era o grădină de frumusețe . După ce a scăpat din primul atac al boa­lei, nu e de mirare că oamenii, care s0 gindeau mai mult la plăcerea lor, decit la sănătatea poetului, să-l fi tras prin diferite localuri și să-l fi îndemnat să vorbească sub excitațiile alcoolului. Toți cei care l-au cunoscut pe Emi­nescu, de­ aproape, au vorbit întotdeauna cu cea mai mare luare aminte despre e! ! Numai niște nebuni pot cuteza să vorbească astfel — precum s-a și întim­­plat... .,La București, în casele lui Maioresc din strada Mercur, întrunirile Junirii erau foarte frecvente. Venea lume aleasă și iubitoare de literatură. Alecsandri ade­sea citea din lucrările lui, dar ochii lui după cetire, erau ațintiți numai asupra a doi inși : Eminescu și Caragiale. Pe e­­i­ socotea în stare să-l judece. Alecsandri a recunoscut totdeauna superioritatea lui Eminescu­ și Eminescu, om căruia nu-i plă­ IOAN SLAVICI văzut de MARCEL IANCU ceau mofturile, recunoștea și el acest lu­cru. Pe cind insă Caragiale era fără milă, atit în fond, cît și în formă. Eminescu păs­tra totdeauna o discreție în expresie și se ferea să aducă vreo jignire personală. O singură dată Eminescu a fost ceva mai pornit... Veniseră la Junimea intr-o seară Disescu, Take Ionescu și Am­an , erau ne­despărțiți. Firește, toți trei, tineri veniți de la Paris și mai vorbitori, n-au făcut nici o taină din prezența lor. Dar după ce au p­lecat, Eminescu de la locul lui s-a ridi­cat și a grăit către Maiorescu : . ..Dacă acești domni mai vin aici pe ușa aceea, eu voi eși pe ușa aceasta !...". Era desigur mania omului care purta in sine indignarea din versurile : „Voi sunteți urmașii Romei ?...“. în continuare tot Slavici despre... Caragiale „Cel mai greu de înțeles era Caragiale... Scria foarte ar­evoc ' La „Ti­mpul“ era tot­deauna furios pe breța­șul care venea de la tipografie să ceară manuscris­ — „Bine, mă, tu crezi că noi trăim pe lumea asta, ca să-ți dăm fie manuscris ?...“. Niciodată nu trimetea la tipografie vre­un articol, înainte de­ a-l fi copiat pe curat. Avea o scriere f­ frumoasă — și de cele mai multe ori tot bietul Eminescu se așeza la masă și 2­4­4

Next