Almanahul Literar, 1975
BĂLCESCU ȘI EMINESCU ...„Murind in Italia, sărac și părăsit — scria Eminescu in ziarul Timpul, in ziua de 24 noiembrie a anului 1877, la apariția Istoriei Românilor subt Mihai Voievod Viteazul, cînd se împlinea un sfert de veac de la moartea lui Nicolae Bălcescu — rămășițele lui dorm în pămlntul din care a pornit începătura neamului nostru, cenușa sa n-a sfințit pămîntul patriei, ci e pe veci amestecată cu aceea a sărăcimii din Palermo. Cu limbă de moarte, însă, și-a lăsat manuscrisele sale domnului Ion Ghica, iar astăzi, după un pătrar de veac din ziua morții lui, Societatea Academică a însărcinat pe D-l Alexandru Odobescu cu revizuirea și editarea scrierii, care va vedea lumina la vreme — astăzi, cînd vitejia și virtutea țăranului nostru ne face să uităm fățărnicia și micimea de suflet a trădătorilor de la 1848 și nemernicia unora dintre comandanții improvizați de „frații“ liberali, care, pentru a-și dura gloria pe alții, au dus, ca dl. colonel Anghelescu, la o moarte sigură și fără de nici un folos pe acest popor, viteaz și vrednic de a fi altfel guvernat. Facă-se din această scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevărată idealul nostru — libertatea ce se cîștigă prin muncă! Cînd panglicarii politici care joacă pe funii, împreună cu confrații lor din Vavilonul de la Senna, se vor stinge pe rudă, pe sămînță, de pe fața pămîntului nostru, cînd pătura de cenușeri, leneșă și fără știință, va fi împinsă de acest popor în întunericul ce cu drept i se cuvine, atunci, abia, poporul românesc își va veni în fire și va răsufla de greutatea ce apasă asupra lui, atunci va suna ceasul adevăratei libertăți“... Și, se întreba Eminescu, atunci, chinuit de nemerniciile celor ce înșelau sau lingușeau patimile mulțimilor cu fraze sunătoare: „Oare, suna-va odată ceasul acesta?“... Prea întunecată și apăsătoare era priveliștea pe care o oferea ochilor sufletului său curat, judecății lui cinstite, complicitatea gălăgioșilor măsluitori de idealuri, burghezi și moșieri, din cel de al treilea sfert al veacului său obidit și prea respingătoare cîrdășia ex-revoluționarilor de 1848, prin ce devenise aceasta în 1877, pentru ca Poetul, copleșit de aceeași stăruitoare grijă pentru soarta mulțimilor trudnice, înșelate și prădate de dreptul lor sacru la o viață mai bună, cu inima strinsă de durere și revoltă, ca și Bălcescu, să nu adauge: „El (Bălcescu) s-ar spăiminta văzînd cum a fost să se realizeze pe pămîntul nostru libertate și lumină! El ar vedea parlamente de păpuși neroade, universități la care unii profesori nu știu să scrie o frază corectă, gazetari cu patru clase primare, cu un cuvînt oameni, care, văzînd că n-au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbă nouă, risipind vechea zidire a limbii românești, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură pe care n-o au și o pricepere pe care natura n-a voit să le-o dee!“... Observațiile lui Eminescu, care veneau la o distanță de timp de numai un sfert de veac de la sfîrșitul tragic al Bălcescului, nu demonstrează ele, oare, aceeași structură intimă, aceleași frămîntări și neliniști, același suflu de foc și aceeași dreaptă revoltă împotriva pătimirii poporului, — nu demonstrează ele, oare, o desăvîrșită înrudire de simțire și de cugetare cu Bălcescu? Aceeași patimă a dreptății și adevărului, aceeași generozitate ideală, același spirit mesianic și, într-un fel, aceeași treaptă de evoluție umană și istorică? Dar, congenerul uluitor al Martirului de la Bălcești — Poetul — remarca, în continuare, „neobositul zel“, forța și spiritul de sinteze cu care „acest bărbat plin de inimă și înzestrat de natură cu o minte pătrunzătoare și cu o fantezie energică a lucrat la Istoria lui Mihai- Vodă“... „Deși Bălcescu se întemeiază pretutindeni pe izvoare și scrierea lui e rezultatul unei îndelungate și amănunțite munci — spune Eminescu — totuși munca lui nu se bagă nicăieri în samă, precum în icoanele maeștrilor mari nu se vede amestecul amănunțit de vopsele și desenul îngrijit linie cu linie“... Astfel, descifrarea și înțelegerea cea mai corespunzătoare a vieții și operei Bălcescului le-a învederat nemuritorul autor al Geniului pustiu, cînd proclamă că „entuziasmul lui, ca atare, ne încălzește, căci este sincer, adevărat și energic“ și „s-arată cu acea neșovăire de care ne minunăm în caracterele antichității“, dar și atunci cînd relevă că „o neobișnuită căldură sufletească, răspîndită asupra istoriei sale, topește nenumăratele nuanțe într-un singur întreg, și, asemenea scriitorilor din vechime, el îi vede pe eroii săi aevea și-i aude vorbind după cum le dictează caracterul și-i ajunge mintea, incit toată descrierea persoanelor și întîmplărilor e dramatică, fără ca autorul să-și fi îngăduit a întrebuința undeva izvodiri proprii ca poeții“. Căci, Bălcescu cărturarul, Bălcescu istoricul, Bălcescu patriotul, revoluționarul, nu s-a mulțumit să scrie o lucrare de minuțioasă documentare istorică, nici numai un poem de exaltare a trecutului sau de apologie a eroului ales. El le-a contopit și le-a topit pe toate într-o operă unică, de incomparabilă valoare, în care nu lipsește nimic — nici istoria, nici știința, nici filozofia, nici literatura — și care ar fi atins, desigur, desăvîrșirea dacă ar fi avut îndurarea Timpului s-o ducă pînă la capăt și să-și revadă, cu îndestulă migală, capitolele scrise. La rîndu-i, însă, ce avea să facă Eminescu cu Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!, cu Geniu pustiu, cu împărat și Proletar, 10 — Almanahul scriitorilor 145