Almanahul Literar, 1975

BĂLCESCU ȘI EMINESCU ...„Murind in Italia, sărac și părăsit — scria Eminescu in ziarul Timpul, in ziua de 24 noiembrie a anului 1877, la apariția Istoriei Românilor subt Mihai Voievod Viteazul, cînd se împlinea un sfert de veac de la moartea lui Nicolae Bălcescu — rămășițele lui dorm în pămlntul din care a pornit începătura neamului nostru, cenușa sa n-a sfințit pămîntul patriei, ci e pe veci amestecată cu aceea a sărăcimii din Palermo. Cu limbă de moarte, însă, și-a lăsat manuscrisele sale domnului Ion Ghica, iar astăzi, după un pătrar de veac din ziua morții lui, Societatea Academică a însărcinat pe D-l Alexandru Odobescu cu revizuirea și edi­tarea scrierii, care va vedea lumina la vreme — astăzi, cînd vitejia și virtutea țăranului nos­tru ne face să uităm fățărnicia și micimea de suflet a trădătorilor de la 1848 și nemernicia unora dintre comandanții improvizați de „frații“ liberali, care, pentru a-și dura gloria pe alții, au dus, ca dl. colonel Anghelescu, la o moarte sigură și fără de nici un folos pe acest popor, viteaz și vrednic de a fi altfel guvernat. Facă-se din această scriere evanghelia neamu­lui, fie libertatea adevărată idealul nostru — libertatea ce se cîștigă prin muncă! Cînd panglicarii politici care joacă pe funii, îm­preună cu confrații lor din Vavilonul de la Senna, se vor stinge pe rudă, pe sămînță, de pe fața pămîntului nostru, cînd pătura de ce­­nușeri, leneșă și fără știință, va fi împinsă de acest popor în întunericul ce cu drept i se cuvine, atunci, abia, poporul românesc își va veni în fire și va răsufla de greutatea ce apasă asupra lui, atunci va suna ceasul ade­văratei libertăți“... Și, se întreba Eminescu, atunci, chinuit de nemerniciile celor ce înșelau sau lingu­șeau patimile mulțimilor cu fraze sunătoare: „Oare, suna-va odată ceasul acesta?“... Prea întunecată și apăsătoare era priveliștea pe care o oferea ochilor sufletului său curat, judecății lui cinstite, complicitatea gălăgioșilor măslu­itori de idealuri, burghezi și moșieri, din cel de al treilea sfert al veacului său obidit și prea respingătoare cîrdășia ex-revoluționarilor de 1848, prin ce devenise aceasta în 1877, pentru ca Poetul, copleșit de aceeași stăruitoare grijă pentru soarta mulțimilor trudnice, înșelate și prădate de dreptul lor sacru la o viață mai bună, cu inima strinsă de durere și revoltă, ca și Bălcescu, să nu adauge: „El (Bălcescu) s-ar spăiminta văzînd cum a fost să se realizeze pe pămîntul nostru li­bertate și lumină! El ar vedea parlamente de păpuși neroade, universități la care unii pro­fesori nu știu să scrie o frază corectă, gazetari cu patru clase primare, cu un cuvînt oameni, care, văzînd că n-au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbă nouă, risipind vechea zi­dire a limbii românești, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură pe care n-o au și o pricepere pe care natura n-a voit să le-o dee!“... Observațiile lui Eminescu, care veneau la o distanță de timp de numai un sfert de veac de la sfîrșitul tragic al Bălcescului, nu demon­strează ele, oare, aceeași structură intimă, ace­leași frămîntări și neliniști, același suflu de foc și aceeași dreaptă revoltă împotriva pătimi­rii poporului, — nu demonstrează ele, oare, o desăvîrșită înrudire de simțire și de cugetare cu Bălcescu? Aceeași patimă a dreptății și adevărului, aceeași generozitate ideală, ace­lași spirit mesianic și, într-un fel, aceeași treap­tă de evoluție umană și istorică? Dar, congenerul uluitor al Martirului de la Bălcești — Poetul — remarca, în continuare, „neobositul zel“, forța și spiritul de sinteze cu care „acest bărbat plin de inimă și înzestrat de natură cu o minte pătrunzătoare și cu o fan­tezie energică a lucrat la Istoria lui Mihai- Vodă“... „Deși Bălcescu se întemeiază pretu­tindeni pe izvoare și scrierea lui e rezultatul unei îndelungate și amănunțite munci — spune Eminescu — totuși munca lui nu se bagă nicăieri în samă, precum în icoanele maeș­trilor mari nu se vede amestecul amănunțit de vopsele și desenul îngrijit linie cu linie“... Astfel, descifrarea și înțelegerea cea mai co­respunzătoare a vieții și operei Bălcescului le-a învederat nemuritorul autor al Geniului pustiu, cînd proclamă că „entuziasmul lui, ca atare, ne încălzește, căci este sincer, adevă­rat și energic“ și „s-arată cu acea neșovăire de care ne minunăm în caracterele antichi­tății“, dar și atunci cînd relevă că „o neobiș­nuită căldură sufletească, răspîndită asupra istoriei sale, topește nenumăratele nuanțe într-un singur întreg, și, asemenea scriitori­lor din vechime, el îi vede pe eroii săi aevea și-i aude vorbind după cum le dictează carac­terul și-i ajunge mintea, incit toată descrierea persoanelor și întîmplărilor e dramatică, fără ca autorul să-și fi îngăduit a întrebuința undeva izvodiri proprii ca poeții“. Căci, Bălcescu cărturarul, Bălcescu istoricul, Băl­cescu patriotul, revoluționarul, nu s-a mul­țumit să scrie o lucrare de minuțioasă documen­tare istorică, nici numai un poem de exaltare a trecutului sau de apologie a eroului ales. El le-a contopit și le-a topit pe toate într-o operă unică, de incomparabilă valoare, în care nu lipsește nimic — nici istoria, nici știința, nici filozofia, nici literatura — și care ar fi atins, desigur, desăvîrșirea dacă ar fi avut îndurarea Timpului s-o ducă pînă la capăt și să-și revadă, cu îndestulă migală, capitolele scrise. La rîndu-i, însă, ce­ avea să facă Eminescu cu Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!, cu Geniu pustiu, cu împărat și Proletar, 10 — Almanahul scriitorilor 145

Next