Amfiteatru, 1977 (Anul 12, nr. 7-12)

1977-12-01 / nr. 12

O istorie a valorificării critice a moş­tenirii literare trebuie să aibă, ca şi în cazul istoriei creaţiei, punctul de ple­care în afirmarea caracterului proce­sual al acestei părţi componente a is­toriei literaturii noastre noi. Cercetată îndeaproape, perioada 1948—1966 în valorificarea moştenirii literare se dis­tinge prin complexitatea sa, contrară imaginii — afirmată uneori — de mo­notonă înşiruire a unor exasperante a­­beraţii critice, în care diferitele etape : 1948—1954, 1954—1961, 1961—1964, şi momente mai deosebite : Centenarul Eminescu (1950) şi Centenarul Caragia­­le (1952), şedinţa plenară a Uniunii scriitorilor consacrată problemelor poe­ziei din 1951, dezbaterea cu tema „Unele probleme ale creaţiei în R.P.R.“, organizată de Uniunea scriitorilor în­tre 24—27 martie 1953, apariţia „Răs­coalei“ lui Rebreanu (1954), lucrările primului Congres al Scriitorilor din R.P.R. (1956), dezbaterile controversate în legătură cu spiritul critic în valo­rificarea moştenirii literare (1958— 1959), apariţia unei culegeri de versuri din Blaga (1962), dezbaterile din presă privind moştenirea literară a lui Blaga, Maiorescu, Lovinescu, Barbu (1963), sînt tot atîtea etape ale unui proces istoric — e drept, nu linear, ci sinuos, cu multe fluxuri şi refluxuri — de in­troducere în cultura noii societăţi a ce­lor mai valoroase elemente ale istoriei culturale româneşti. Ca şi în cazul crea­ţiei propriu-zise, factorii determinanţi ai acestui proces complex şi dificil sunt factorii istoriei, mutaţiile survenite în istoria social-politică a perioadei de după 23 August 1944. Evident, istoria se obiectivează prin faptele oamenilor, şi o analiză a valorificării moştenirii literare în perioada 1948—1964 care n-ar lua în considerare şi rolul jucat în exagerarea valorii unor opere ale moştenirii literare (A. Toma, Al. Sahia, Păun Pinciu, Neculuţă) şi în negarea violentă a valorii altora (Barbu, Blaga), de judecăţile de gust, de simpatiile şi antipatiile unor critici şi scriitori cu funcţii de-a lungul timpului în admi­nistrarea literaturii ar fi lipsită de ca­racter ştiinţific. Cum ar fi lipsită de caracter ştiinţific şi analiza care n-ar releva contribuţia unor critici şi scriitori din perioada 1954—1964 în in­troducerea şi valorificarea ştiinţifică a unor scriitori contestaţi sau neglijaţi anterior : Ov. S. Crohmălniceanu — Rebreanu, Ion Roman — Panait Istra­­ti, G. Ivaşcu, N. Tertulian — L. Blaga, Mircea Zaciu — Agîrbiceanu, I. Vran­­cea — E. Lovinescu, M. Beniuc — Oc­­tavian Goga, contribuţie realizată prin­­tr-o activitate mai mult sau mai puţin publică şi care a sfîrşit prin a deveni pasiune pentru scriitorul „reabilitat“, incontestabil un frumos capitol uman al istoriei literaturii noastre contem­porane. Dar fără a neglija şi aceste as­pecte, o istorie a valorificării moşteni­rii literare nu poate fi scrisă în afara raportării fundamentale la Istorie, în­­tr-o determinare complexă, în care un rol important l-a avut evoluţia unor principii ale politicii culturale, cum ar fi : locul şi rolul literaturii în noua so­cietate, relativa independenţă a litera­turii, ca formă a conştiinţei sociale, de existenţa socială, raportul artă­ politică, în trăsăturile diferitelor etape ale va­lorificării moştenirii literare, în strînsă interdependenţă cu trăsăturile creaţiei propriu-zise, pot fi regăsite trăsăturile climatului social-politic al diferitelor etape istorice. 2 Astfel, un element decisiv în valori­ficarea moştenirii literare l-a constituit dialectica procesului de apreciere a pe­rioadei istorice interbelice. De evoluţia acestei aprecieri, determinată, nu atît de dezvoltarea ştiinţei istorice, cît mai ales de factori politici complecşi cum ar fi : apropierea în timp a perioadei interbelice, influenţa „războiului rece“, dialectica raportului naţional-interna­­ţional în politica partidului au de­pins în ultimă instanţă şi unele trăsături ale diferitelor etape ale procesului de valorificare a moştenirii literare a clasicilor. Astfel întreaga pe­rioadă 1948—1954 — perioadă de valo­rificare cu precădere a clasicilor — este dominată de poziţia polemică faţă de punctele de vedere afirmate despre clasici în perioada interbelică, despre Eminescu şi Caragiale îndeosebi, în sine, această voinţă de a contesta punc­tele de vedere ale generaţiei literare anterioare, de a releva anumite aspecte din opera clasicilor, neglijate mai îna­inte, de a propune, în acord cu timpul istoric, cu noile crezuri literare, noi puncte de vedere asupra istoriei lite­rare, noi ierarhizări ale scriitorilor tre­cutului, reprezintă un element firesc al dialecticii receptării de către posteri­tate a oricărei opere. Un element firesc dacă ne gîndim că în perioada interbe­lică, din cauze complexe, imaginii pro­puse de istoriografia vremii asupra lui Eminescu şi Caragiale nu i s-au contra­­pus, polemic, puncte de vedere marcan­te de pe poziţii marxiste. în consecin­ţă, noile puncte de vedere afirmate de critica literară după 23 August 1944 aveau caracterul special al unei pole­mici post-factum, o polemică dusă din nefericire, după 1948, în absenţa din circuitul public al chiar punctelor de vedere cu care se polemiza. în perioa­dă 1944—1947, această voinţă de a po­lemiza cu punctele de vedere anterioare are aspectul unor afirmaţii teoretice calme, fără exagerări. Astfel, între 20 februarie—15 mai 1946, Comitetul de Artă şi Cultură din Secţia centrală de Educaţie politică a P.C.R. organizează în Sala Dalles un ciclu de 12 confe­rinţe pe teme culturale, cu participarea unor personalităţi prestigioase ale epo­cii, conferinţe în care un loc însemnat îl ocupă prezentarea unor noi puncte de vedere asupra unor scriitori şi as­pecte ale moştenirii noastre literare. Iată, spre exemplificare, cîteva din tit­lurile conferinţelor : Poeţii muncii şi poeţii muncitori (B. Lăzăreanu, E. Je­­beleanu), G. Coşbuc — poetul ţărănimii (Felix Aderca şi Al. Piru), Dobrogea­­nu Gherea — critic literar (Perpessi­­cius şi Ştefan Voicu), Ţăranul în opera lui Creangă (M. Sadoveanu şi Mihail Cruceanu), Mihail Sadoveanu (D.I. Su­­chianu şi Zaharia Stancu). Aşa cum se arată într-un comentariu al „Scînteii“ din 21 februarie 1946, scopul acestui ciclu de conferinţe e unul polemic, acela de a oferi publicului posibilitatea „să asculte un punct de vedere cu ade­vărat progresist, aşa cum n-a putut fi exprimat în trecut“, într-un alt comen­tariu, Figuri din trecut („Scînteia“ din 11 martie 1946), pe marginea acestor conferinţe, se insistă din nou pe nece­sitatea de a spulbera unele prejudecăţi din istoria literaturii, de a releva un­ghiuri de vedere mai puţin cunoscute asupra lui Bălcescu, Coşbuc, ş.a., asu­pra întregii istorii a literaturii româ­ne. Aceleiaşi necesităţi de a afirma as­pecte mai puţin relevate, în trecut, ale istoriei literaturii îi răspunde institui­rea de către „Scînteia“ din 1944 a ci­clului Scriitorii români progresişti în cadrul căruia apar articole despre Ni­­colae Bălcescu (15 decembrie 1944), Mihail Kogălniceanu (23 decembrie 1944). Această acţiune de reconsiderare a trecutului cultural nu se realizează — aşa cum se va întîmpla ulterior — prin negarea violentă a celorlalte aspecte ale istoriei literare, ci cu precădere prin evidenţierea aspectelor pînă acum ne­glijate (tradiţia poeziei muncitoreşti, de pildă), îmbogăţind astfel cercetarea din domeniul istoriografiei literaturii. 3 în 1948 însă, polemica cu interpretă­rile interbelice va lua forme tensionate, ajungîndu-se uneori la denaturarea perioadei. Ceea ce anterior fuseseră considerate — pe drept cuvînt — puncte de vedere teoretice tra­diţionale, fie şi chiar prejudecăţi, sînt prezentate acum, sub influenţa unei în­ţelegeri înguste a raportului politică­literatură, ca rezultate ale unei acţiuni politice deliberate, acţiune de falsifi­care a clasicilor literaturii noastre în perioada interbelică. „Clasicii au fost fie ignoraţi, fie falsificaţi“, arată referin­­du-se la perioada interbelică. Iosif Chi­­şinevschi în Dezvoltarea culturii în R.P.R., contribuţie de seamă la opera de apărare a păcii (Raport la Congre­sul intelectualilor din R.P.R. pentru pace şi cultură 29—31 martie 1949). Exagerarea polemică în aprecierea pe­rioadei interbelice merge pînă acolo în­­cît critica literară a vremii e acuzată în bloc chiar de practici mai pu­ţin onorabile : „Teoreticienii bur­ghezi au falsificat întreaga istorie a literaturii române. S-a recurs pînă la sustragerea de texte (...)“ se afirmă într-o altă cunoscută cuvîn­­tare din aceeaşi perioadă. Consecinţele acestor aprecieri — avînd ca punct de plecare elemente reale, exagerate însă, şi mai ales explicate ca acţiuni politico-administrative — s-au regăsit în procesul de valorificare a clasicilor, în primul rînd — dar fără prea mari con­secinţe asupra creării noii literaturi — domina credinţa că valorificarea cri­tică a clasicilor trebuie să fie acţiune justiţiară, de înlăturare a unei nedrep­tăţi, de restabilire a unor adevăruri pînă acum falsificate „Să-i scoatem pe realiştii români din lăzile de gunoi în care au fost aruncaţi“ — proclamă Congresul Uniunii Sindicatelor de Ar­tişti şi Ziarişti din 18—19 octombrie 1947. Valorificarea moştenirii literare a clasicilor depăşeşte astfel cadrul strict al literaturii, pentru a primi deosebite accente morale, accente care vor influ­enţa, prin patima ce le însoţeşte, carac­terul ştiinţific necesar procesului de va­lorificare. Introducerea la ancheta or­ganizată de revista „Flacăra“ în nu­mărul din 16 ianuarie 1949. Perspecti­ve pentru reconsiderarea lui Emi­nescu și la care răspund : George Căli­­nescu, Ov.S. Crohmălniceanu, Perpessi­­cius, Tudor Vianu, Ion Vitner, consideră că, în opera lui Eminescu, valorile autentice trebuie eliberate de „oglinda deformantă a claselor exploatatoare“. Un amplu editoral din 13 ianuarie 1950 al „Scînteii“, Cu privire la opera lui Mihai Eminescu, relevă că de abia acum, în condiţiile noii societăţi, s-au creat condiţiile pentru „o justă şi cu­prinzătoare reconsiderare a operei lui Eminescu, pentru înlăturarea falsurilor reacţionare“. Semnificative sunt şi titlurile unor studii critice despre Ca­ragiale : Faţa cea adevărată a lui Ca­ragiale (Paul Cornea, „Flacăra“ nr. 17, 1948), In căutarea adevăratului Cara­giale (Ion Vitner, „Contemporanul“ nr. 121—122, 1949). Se pot întrezări aici punctele de plecare pentru unele prac­tici negative în valorificarea moşteni­rii clasicilor. Noile puncte de vedere asupra lui Eminescu şi Caragiale sunt considerate a fi singurele adevărate, singurele juste. Adăugind acestor afir­maţii polemice, aprecierea din perioa­dă că celelalte puncte de vedere sunt falsificări politice, consecinţele lor pen­tru o valorificare obiectivă a moştenirii clasicilor erau de prevăzut. Dacă ima­ginea din perioada interbelică asupra clasicilor reprezintă rezultatul unei ac­ţiuni politice, întreprinse de forţele po­litice, atunci ea nu poate fi combătută şi înlăturată acum decît cu mijloacele politico-administrative. De aici , înlă­turarea lui Călinescu de la catedră, al cărui curs de istorie a literaturii mo­derne este acuzat public în revista „Flacăra“ (vezi False obiective şi deta­şarea de actualitate, de A.I. Ştefănescu, 21 iunie 1948, şi Un buletin de şcoală veche de Vicu Mîndra, 18 ianuarie 1948) pentru punctele de vedere tradi­ţionale asupra istoriei literaturii, scoa­terea din circulaţie a operelor marilor critici din trecut cum ar fi Titu Maio­rescu, Eugen Lovinescu care conţineau, — în viziunea combatanţilor — evident, „falsificări“ reacţionare , imposibilita­tea practică a oricărei replici în presa literară la noile interpretări, replici imediat etichetate politic, şi de aici di­fuzarea aceloraşi şi aceloraşi imagini critice despre Eminescu şi Caragiale, ducînd la suprasaturaţie ; publicarea insistentă a numai anumitor părţi ale creaţiei lui Eminescu (prima parte a poemului Împărat şi proletar, fragmen­te din Scrisoarea a IlI-a) sau Caragiale 1907 — Din primăvară pînă în toamnă. Arendaşul român). 4 Dacă unele aprecieri privind valori­ficarea clasicilor în perioada interbe­lică au avut consecințe negative — e drept în contextul unui anumit climat cultural şi social-politic — altele, indi­ferent de caracterul lor din punct de vedere teoretic, au avut însă urmări pozitive pentru dezvoltarea literaturii noi. Ne referim îndeosebi la aprecierea privind preţuirea clasicilor în perioada interbelică şi la cea privind bariera existentă — tot în această perioadă — între literatura clasicilor şi posibilita­tea de receptare, datorită sistemului inechitabil de difuzare a culturii, a maselor populare. Evident, aceste as­pecte negative au existat în perioada interbelică, şi critica literară a anilor 1948—-1954, cu toată influenţa greşită a hotărîrii de a nega violent şi total pe­rioada interbelică, nu le-a inventat. In­diferent însă de caracterul acestor a­­precieri, acţiunile întreprinse pornind de la ele au contribuit, printre altele, în mod radical, la ridicarea prestigiu­lui ideii de literatură în condiţiile noii orînduiri, la familiarizarea unor largi categorii sociale cu cartea, fenomen de o excepţională importanţă în condiţiile în care situaţia nivelului cultural gene­ral al ţării făcea ca lectura, consumul de literatură să nu ocupe un loc prea important în ierarhia nevoilor indivi­duale. Este vorba în primul rînd de ampla acţiune de difuzare a clasicilor, parte componentă a unuia din cele mai im­portante obiective politice ale revolu­ţiei culturale : cultura redată poporu­lui. Acţiunea a îmbrăcat în epocă cîteva aspecte deosebite, reprezentînd în acest sens o deosebită experienţă istorică. Merită menţionată, în primul rînd, editarea clasicilor în tiraje impresio­nante, cuprinzînd ediţii critice şi de masă. Numai în anul 1950 Eminescu are nu mai puţin de şapte apariţii editoriale. Acţiunea de editare sistema­tică a clasicilor va continua în ritm susţinut ani în şir. Apare astfel fireas­că aprecierea făcută la Colocviul Valo­rificarea critică a moştenirii culturale din martie 1972 : „în ultimele două de­cenii volumul tipăriturilor de clasici în ediţii de referinţă şi ediţii de masă a depăşit de cîteva ori tot ceea ce s-a fă­cut în mai bine de un secol sub regim burghez“. Ion Cristoiu Propunere pentru o posibilă istorie a literaturii române contemporane ii. Valorificarea moștenirii clasicilor

Next