Amfiteatru, 1977 (Anul 12, nr. 7-12)
1977-12-01 / nr. 12
O istorie a valorificării critice a moştenirii literare trebuie să aibă, ca şi în cazul istoriei creaţiei, punctul de plecare în afirmarea caracterului procesual al acestei părţi componente a istoriei literaturii noastre noi. Cercetată îndeaproape, perioada 1948—1966 în valorificarea moştenirii literare se distinge prin complexitatea sa, contrară imaginii — afirmată uneori — de monotonă înşiruire a unor exasperante aberaţii critice, în care diferitele etape : 1948—1954, 1954—1961, 1961—1964, şi momente mai deosebite : Centenarul Eminescu (1950) şi Centenarul Caragiale (1952), şedinţa plenară a Uniunii scriitorilor consacrată problemelor poeziei din 1951, dezbaterea cu tema „Unele probleme ale creaţiei în R.P.R.“, organizată de Uniunea scriitorilor între 24—27 martie 1953, apariţia „Răscoalei“ lui Rebreanu (1954), lucrările primului Congres al Scriitorilor din R.P.R. (1956), dezbaterile controversate în legătură cu spiritul critic în valorificarea moştenirii literare (1958— 1959), apariţia unei culegeri de versuri din Blaga (1962), dezbaterile din presă privind moştenirea literară a lui Blaga, Maiorescu, Lovinescu, Barbu (1963), sînt tot atîtea etape ale unui proces istoric — e drept, nu linear, ci sinuos, cu multe fluxuri şi refluxuri — de introducere în cultura noii societăţi a celor mai valoroase elemente ale istoriei culturale româneşti. Ca şi în cazul creaţiei propriu-zise, factorii determinanţi ai acestui proces complex şi dificil sunt factorii istoriei, mutaţiile survenite în istoria social-politică a perioadei de după 23 August 1944. Evident, istoria se obiectivează prin faptele oamenilor, şi o analiză a valorificării moştenirii literare în perioada 1948—1964 care n-ar lua în considerare şi rolul jucat în exagerarea valorii unor opere ale moştenirii literare (A. Toma, Al. Sahia, Păun Pinciu, Neculuţă) şi în negarea violentă a valorii altora (Barbu, Blaga), de judecăţile de gust, de simpatiile şi antipatiile unor critici şi scriitori cu funcţii de-a lungul timpului în administrarea literaturii ar fi lipsită de caracter ştiinţific. Cum ar fi lipsită de caracter ştiinţific şi analiza care n-ar releva contribuţia unor critici şi scriitori din perioada 1954—1964 în introducerea şi valorificarea ştiinţifică a unor scriitori contestaţi sau neglijaţi anterior : Ov. S. Crohmălniceanu — Rebreanu, Ion Roman — Panait Istrati, G. Ivaşcu, N. Tertulian — L. Blaga, Mircea Zaciu — Agîrbiceanu, I. Vrancea — E. Lovinescu, M. Beniuc — Octavian Goga, contribuţie realizată printr-o activitate mai mult sau mai puţin publică şi care a sfîrşit prin a deveni pasiune pentru scriitorul „reabilitat“, incontestabil un frumos capitol uman al istoriei literaturii noastre contemporane. Dar fără a neglija şi aceste aspecte, o istorie a valorificării moştenirii literare nu poate fi scrisă în afara raportării fundamentale la Istorie, într-o determinare complexă, în care un rol important l-a avut evoluţia unor principii ale politicii culturale, cum ar fi : locul şi rolul literaturii în noua societate, relativa independenţă a literaturii, ca formă a conştiinţei sociale, de existenţa socială, raportul artă politică, în trăsăturile diferitelor etape ale valorificării moştenirii literare, în strînsă interdependenţă cu trăsăturile creaţiei propriu-zise, pot fi regăsite trăsăturile climatului social-politic al diferitelor etape istorice. 2 Astfel, un element decisiv în valorificarea moştenirii literare l-a constituit dialectica procesului de apreciere a perioadei istorice interbelice. De evoluţia acestei aprecieri, determinată, nu atît de dezvoltarea ştiinţei istorice, cît mai ales de factori politici complecşi cum ar fi : apropierea în timp a perioadei interbelice, influenţa „războiului rece“, dialectica raportului naţional-internaţional în politica partidului au depins în ultimă instanţă şi unele trăsături ale diferitelor etape ale procesului de valorificare a moştenirii literare a clasicilor. Astfel întreaga perioadă 1948—1954 — perioadă de valorificare cu precădere a clasicilor — este dominată de poziţia polemică faţă de punctele de vedere afirmate despre clasici în perioada interbelică, despre Eminescu şi Caragiale îndeosebi, în sine, această voinţă de a contesta punctele de vedere ale generaţiei literare anterioare, de a releva anumite aspecte din opera clasicilor, neglijate mai înainte, de a propune, în acord cu timpul istoric, cu noile crezuri literare, noi puncte de vedere asupra istoriei literare, noi ierarhizări ale scriitorilor trecutului, reprezintă un element firesc al dialecticii receptării de către posteritate a oricărei opere. Un element firesc dacă ne gîndim că în perioada interbelică, din cauze complexe, imaginii propuse de istoriografia vremii asupra lui Eminescu şi Caragiale nu i s-au contrapus, polemic, puncte de vedere marcante de pe poziţii marxiste. în consecinţă, noile puncte de vedere afirmate de critica literară după 23 August 1944 aveau caracterul special al unei polemici post-factum, o polemică dusă din nefericire, după 1948, în absenţa din circuitul public al chiar punctelor de vedere cu care se polemiza. în perioadă 1944—1947, această voinţă de a polemiza cu punctele de vedere anterioare are aspectul unor afirmaţii teoretice calme, fără exagerări. Astfel, între 20 februarie—15 mai 1946, Comitetul de Artă şi Cultură din Secţia centrală de Educaţie politică a P.C.R. organizează în Sala Dalles un ciclu de 12 conferinţe pe teme culturale, cu participarea unor personalităţi prestigioase ale epocii, conferinţe în care un loc însemnat îl ocupă prezentarea unor noi puncte de vedere asupra unor scriitori şi aspecte ale moştenirii noastre literare. Iată, spre exemplificare, cîteva din titlurile conferinţelor : Poeţii muncii şi poeţii muncitori (B. Lăzăreanu, E. Jebeleanu), G. Coşbuc — poetul ţărănimii (Felix Aderca şi Al. Piru), Dobrogeanu Gherea — critic literar (Perpessicius şi Ştefan Voicu), Ţăranul în opera lui Creangă (M. Sadoveanu şi Mihail Cruceanu), Mihail Sadoveanu (D.I. Suchianu şi Zaharia Stancu). Aşa cum se arată într-un comentariu al „Scînteii“ din 21 februarie 1946, scopul acestui ciclu de conferinţe e unul polemic, acela de a oferi publicului posibilitatea „să asculte un punct de vedere cu adevărat progresist, aşa cum n-a putut fi exprimat în trecut“, într-un alt comentariu, Figuri din trecut („Scînteia“ din 11 martie 1946), pe marginea acestor conferinţe, se insistă din nou pe necesitatea de a spulbera unele prejudecăţi din istoria literaturii, de a releva unghiuri de vedere mai puţin cunoscute asupra lui Bălcescu, Coşbuc, ş.a., asupra întregii istorii a literaturii române. Aceleiaşi necesităţi de a afirma aspecte mai puţin relevate, în trecut, ale istoriei literaturii îi răspunde instituirea de către „Scînteia“ din 1944 a ciclului Scriitorii români progresişti în cadrul căruia apar articole despre Nicolae Bălcescu (15 decembrie 1944), Mihail Kogălniceanu (23 decembrie 1944). Această acţiune de reconsiderare a trecutului cultural nu se realizează — aşa cum se va întîmpla ulterior — prin negarea violentă a celorlalte aspecte ale istoriei literare, ci cu precădere prin evidenţierea aspectelor pînă acum neglijate (tradiţia poeziei muncitoreşti, de pildă), îmbogăţind astfel cercetarea din domeniul istoriografiei literaturii. 3 în 1948 însă, polemica cu interpretările interbelice va lua forme tensionate, ajungîndu-se uneori la denaturarea perioadei. Ceea ce anterior fuseseră considerate — pe drept cuvînt — puncte de vedere teoretice tradiţionale, fie şi chiar prejudecăţi, sînt prezentate acum, sub influenţa unei înţelegeri înguste a raportului politicăliteratură, ca rezultate ale unei acţiuni politice deliberate, acţiune de falsificare a clasicilor literaturii noastre în perioada interbelică. „Clasicii au fost fie ignoraţi, fie falsificaţi“, arată referindu-se la perioada interbelică. Iosif Chişinevschi în Dezvoltarea culturii în R.P.R., contribuţie de seamă la opera de apărare a păcii (Raport la Congresul intelectualilor din R.P.R. pentru pace şi cultură 29—31 martie 1949). Exagerarea polemică în aprecierea perioadei interbelice merge pînă acolo încît critica literară a vremii e acuzată în bloc chiar de practici mai puţin onorabile : „Teoreticienii burghezi au falsificat întreaga istorie a literaturii române. S-a recurs pînă la sustragerea de texte (...)“ se afirmă într-o altă cunoscută cuvîntare din aceeaşi perioadă. Consecinţele acestor aprecieri — avînd ca punct de plecare elemente reale, exagerate însă, şi mai ales explicate ca acţiuni politico-administrative — s-au regăsit în procesul de valorificare a clasicilor, în primul rînd — dar fără prea mari consecinţe asupra creării noii literaturi — domina credinţa că valorificarea critică a clasicilor trebuie să fie acţiune justiţiară, de înlăturare a unei nedreptăţi, de restabilire a unor adevăruri pînă acum falsificate „Să-i scoatem pe realiştii români din lăzile de gunoi în care au fost aruncaţi“ — proclamă Congresul Uniunii Sindicatelor de Artişti şi Ziarişti din 18—19 octombrie 1947. Valorificarea moştenirii literare a clasicilor depăşeşte astfel cadrul strict al literaturii, pentru a primi deosebite accente morale, accente care vor influenţa, prin patima ce le însoţeşte, caracterul ştiinţific necesar procesului de valorificare. Introducerea la ancheta organizată de revista „Flacăra“ în numărul din 16 ianuarie 1949. Perspective pentru reconsiderarea lui Eminescu și la care răspund : George Călinescu, Ov.S. Crohmălniceanu, Perpessicius, Tudor Vianu, Ion Vitner, consideră că, în opera lui Eminescu, valorile autentice trebuie eliberate de „oglinda deformantă a claselor exploatatoare“. Un amplu editoral din 13 ianuarie 1950 al „Scînteii“, Cu privire la opera lui Mihai Eminescu, relevă că de abia acum, în condiţiile noii societăţi, s-au creat condiţiile pentru „o justă şi cuprinzătoare reconsiderare a operei lui Eminescu, pentru înlăturarea falsurilor reacţionare“. Semnificative sunt şi titlurile unor studii critice despre Caragiale : Faţa cea adevărată a lui Caragiale (Paul Cornea, „Flacăra“ nr. 17, 1948), In căutarea adevăratului Caragiale (Ion Vitner, „Contemporanul“ nr. 121—122, 1949). Se pot întrezări aici punctele de plecare pentru unele practici negative în valorificarea moştenirii clasicilor. Noile puncte de vedere asupra lui Eminescu şi Caragiale sunt considerate a fi singurele adevărate, singurele juste. Adăugind acestor afirmaţii polemice, aprecierea din perioadă că celelalte puncte de vedere sunt falsificări politice, consecinţele lor pentru o valorificare obiectivă a moştenirii clasicilor erau de prevăzut. Dacă imaginea din perioada interbelică asupra clasicilor reprezintă rezultatul unei acţiuni politice, întreprinse de forţele politice, atunci ea nu poate fi combătută şi înlăturată acum decît cu mijloacele politico-administrative. De aici , înlăturarea lui Călinescu de la catedră, al cărui curs de istorie a literaturii moderne este acuzat public în revista „Flacăra“ (vezi False obiective şi detaşarea de actualitate, de A.I. Ştefănescu, 21 iunie 1948, şi Un buletin de şcoală veche de Vicu Mîndra, 18 ianuarie 1948) pentru punctele de vedere tradiţionale asupra istoriei literaturii, scoaterea din circulaţie a operelor marilor critici din trecut cum ar fi Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu care conţineau, — în viziunea combatanţilor — evident, „falsificări“ reacţionare , imposibilitatea practică a oricărei replici în presa literară la noile interpretări, replici imediat etichetate politic, şi de aici difuzarea aceloraşi şi aceloraşi imagini critice despre Eminescu şi Caragiale, ducînd la suprasaturaţie ; publicarea insistentă a numai anumitor părţi ale creaţiei lui Eminescu (prima parte a poemului Împărat şi proletar, fragmente din Scrisoarea a IlI-a) sau Caragiale 1907 — Din primăvară pînă în toamnă. Arendaşul român). 4 Dacă unele aprecieri privind valorificarea clasicilor în perioada interbelică au avut consecințe negative — e drept în contextul unui anumit climat cultural şi social-politic — altele, indiferent de caracterul lor din punct de vedere teoretic, au avut însă urmări pozitive pentru dezvoltarea literaturii noi. Ne referim îndeosebi la aprecierea privind preţuirea clasicilor în perioada interbelică şi la cea privind bariera existentă — tot în această perioadă — între literatura clasicilor şi posibilitatea de receptare, datorită sistemului inechitabil de difuzare a culturii, a maselor populare. Evident, aceste aspecte negative au existat în perioada interbelică, şi critica literară a anilor 1948—-1954, cu toată influenţa greşită a hotărîrii de a nega violent şi total perioada interbelică, nu le-a inventat. Indiferent însă de caracterul acestor aprecieri, acţiunile întreprinse pornind de la ele au contribuit, printre altele, în mod radical, la ridicarea prestigiului ideii de literatură în condiţiile noii orînduiri, la familiarizarea unor largi categorii sociale cu cartea, fenomen de o excepţională importanţă în condiţiile în care situaţia nivelului cultural general al ţării făcea ca lectura, consumul de literatură să nu ocupe un loc prea important în ierarhia nevoilor individuale. Este vorba în primul rînd de ampla acţiune de difuzare a clasicilor, parte componentă a unuia din cele mai importante obiective politice ale revoluţiei culturale : cultura redată poporului. Acţiunea a îmbrăcat în epocă cîteva aspecte deosebite, reprezentînd în acest sens o deosebită experienţă istorică. Merită menţionată, în primul rînd, editarea clasicilor în tiraje impresionante, cuprinzînd ediţii critice şi de masă. Numai în anul 1950 Eminescu are nu mai puţin de şapte apariţii editoriale. Acţiunea de editare sistematică a clasicilor va continua în ritm susţinut ani în şir. Apare astfel firească aprecierea făcută la Colocviul Valorificarea critică a moştenirii culturale din martie 1972 : „în ultimele două decenii volumul tipăriturilor de clasici în ediţii de referinţă şi ediţii de masă a depăşit de cîteva ori tot ceea ce s-a făcut în mai bine de un secol sub regim burghez“. Ion Cristoiu Propunere pentru o posibilă istorie a literaturii române contemporane ii. Valorificarea moștenirii clasicilor