Amfiteatru, 1978 (Anul 13, nr. 1-12)

1978-01-01 / nr. 1

10 ■ ■■■■■ ■ (Urmare din nr. trecut) II. Tot în sfera difuzării clasicilor intră şi o serie de acţiuni specifice perioadei de început a literaturii noastre, acţiuni pe care le-am numi de pătrundere a textului literar în rîndul unor categorii sociale prin intermediul unor mijloace extraliterare. Astfel, „Biblioteca de buzunar“ a Editurii de stat, editură înfiinţată prin Decretul-lege din 26 iulie 1945 şi pusă sub controlul Ministerului Propagandei, îşi propunea difuzarea cărţii pentru cercuri largi de „cititori cu posibilităţi materiale reduse, dar cu nevoi spirituale mari“ (Scînteia, 11 decembrie 1946). Unul dintre primele volume tipărite în această colecţie a fost Poezii de Mihai Eminescu. Apoi, amplul proces de ridicare a nivelului cultural al populaţiei, de răspîndire a gustului pentru lectură, s-a făcut şi prin intermediul unor texte ale clasicilor. Culegerea de fragmente pentru lecturi în grup scoasă de „Editura bibliotecarului“, în 1949, cuprinde printre altele şi Moş Ion Roată şi Unirea de Ion Creangă şi Argaţii la boier de Mihail Sadoveanu. Deseori, în această perioadă impactul literatură clasică—popor realizat prin multiple mijloace este văzut, în spiritul unor accente polemice ale epocii, ca avînd consecinţe deosebite chiar pentru textul respectiv , operele lui Eminescu, Caragiale — se va arăta — abia prin receptarea de către popor putîndu-şi dezvălui adevăratele sensuri, pe care alte categorii de cititori nu le-au putut sesiza la vremea lor. Acest enunţ de sociologie a literaturii „avant la lettre“ poate fi întîlnit într-un comentariu al „Scînteii“ cu ocazia reluării lui Caragiale în 1948 la Naţional : „Pentru întîia oară, piesa lui Caragiale (Scrisoarea pierdută — n.n.) este reprezentată pentru clasa muncitoare, pentru un public nou a cărui condiţie socială şi conştiinţă politică îi îngăduie să înţeleagă adevăratul conţinut al acestei satirizări a regimului burghezo-moşieresc“. Dar cel mai deosebit şi mai interesant fenomen al valorificării moştenirii literare din perioada respectivă îl constituie însoţirea ideii de clasic şi, implicit, a celei de literatură, de o uriaşă presiune moral-politică, menită să-i faciliteze o largă răspîndire, fenomen relevat de unele cercetări contemporane de sociologie a literaturii : „In societatea noastră (capitalistă, n.n.) (şi în orice societate poate) difuzarea unui anumit număr de mesaje, de tipul celor numite arii non impresive este însoţită de o presiune destinată a face asimilarea lor moralmente obligatorie, chiar dacă ea rămîne juridiceşte facultativă“ (Robert Escarpit şi Charles Bouazis, Systémes partiels de communication, Paris, 1972, p. 155). în cazul difuzării literaturii clasice de la noi această presiune pentru o acţiune neobligatorie juridică asimilarea textelor literare ale clasicilor — a constituit-o semnificaţia politică acordată ideii de literatură clasică, fenomen de o deosebită importanţă şi absolut necesar în condiţiile în care literatura ca preocupare şi importanţă socială nu ocupa un loc deosebit în viziunea despre lume a unor largi categorii ale populaţiei. Textele clasicilor pătrund astfel în rîndul acelor categorii sociale şi prin intermediul forţei de presiune pe care o constituie afirmaţia că ele constituie problemă de partid, o importantă problemă de stat. „Scînteia“ din perioada 1947—1951 publică la Suplimentul cultural fragmente din Eminescu, Caragiale, Coşbuc, introducînd astfel literatura clasică şi literatura în general prin prestigiul şi puterea de circulaţie a organului partidului în rîndul acelor categorii ale populaţiei care nu frecventau presa literară propriuzisă. Tot în cadrul politicii de stat faţă de literatura clasică se înscrie Hotărîrea Adunării Plenare a Academiei R.P.R. din 29 octombrie 1948 de a declara membri post-mortem ai Academiei personalităţi ale literaturii, artei şi ştiinţei din trecut — printre care şi scriitorii: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Constantin Dobrogeanu- Gherea, Alexandru Vlahuţă, Th. Neculuţă, Ion Păun Pincio, Garabet Ibrăileanu, Al. Sahia (hotărîre în care se arată polemic : „Regimul de democraţie populară de astăzi care cinsteşte ştiinţa, literele şi artele, ţine să se aşeze la locul ce li se cuvine valorile nedreptăţite odinioară“) — dar mai ales sărbătorirea Centenarului Eminescu (1950) şi a Centenarului Caragiale (1952). Aşa cum se arată în Lucrările Primului Congres al Scriitorilor din R.P.R. din 1956, sărbătorirea celor două evenimente a depăşit cu mult sfera literaturii propriu-zise, transformîndu-se „în adevărate sărbători naţionale“, cu această ocazie literatura constituind obiectul unor importante manifestări oficiale extraliterare. Astfel, Centenarul Eminescu a cuprins printre altele : o şedinţă plenară a Academiei la care au participat C. I. Parhon, preşedintele prezidiului M.A.N., Dr. Petru Groza, preşedintele Consiliului de miniştri, secretari ai Comitetului Central al partidului , conferinţe şi adunări festive organizate în toată ţara; un recital de poezie organizat la Teatrul Municipal de Comitetul provizoriu al Capitalei. „Scînteia“ din 25 ianuarie 1950 apare cu un titlu uriaş pe prima pagină 100 de ani de la naşterea lui M. Eminescu, consacrînd evenimentului nu mai puţin de patru pagini. în Hotărîrea Consiliului de Miniştri din 15 decembrie 1951 privind Centenarul Caragiale sînt recomandate o serie de manifestări de propagandă a literaturii extraliterară cum ar fi : conferinţe la toate căminele culturale, începînd cu 27 ianuarie 1952, audierea colectivă a emisiunilor posturilor noastre de radio închinate marelui dramaturg, între 23—30 ianuarie 1952 etc. 7 Un alt element al climatului socialpolitic şi cultural care şi-a pus decisiv amprenta pe receptarea clasicilor în perioada respectivă a fost înţelegerea, dintr-o anume perspectivă, a raportului politic-literatură, a funcţiei şi rolului literaturii în noua orînduire. Urmare a unei singure funcţii acordate literaturii — aceea de armă în lupta de clasă — clasicii erau folosiţi în exclusivitate ca elemente în realizarea unor obiective de moment : „In concepţia partidului, reconsiderarea clasicilor noştri face parte din lupta activă şi de masă pentru construirea noii culturi, împotriva concepţiilor cosmopolite şi formaliste ale artei burgheze“ (Un măreţ tezaur redat poporului, „Scînteia“ din 15 ianuarie, 1950). De aici o actualizare specifică, dar şi începutul unei unilateralizări a bogatelor semnificaţii ale operelor clasicilor. Moştenirea literară a trecutului este valorificată numai prin dimensiunea sa politică, de critică a regimului burghezo-moşieresc, lipsind (deocamdată) celelalte dimensiuni : contribuţia la îmbogăţirea limbii, realizarea artistică, meditaţia filosofică, oglindirea unor sentimente general-umane. Aceste dimensiuni vor fi relevate mult mai tîrziu, în cadrul procesului complex de evoluţie a valorificării moştenirii culturale, în opera şi viaţa lui Eminescu, Caragiale, Coşbuc, se caută cu insistenţă elementele menite să servească amplei acţiuni politice de condamnare a regimului trecut şi a lumii occidentale, în cazul lui Eminescu se insistă în mod deosebit pe tragismul vieţii poetului, văzut ca un fapt semnificativ pentru situaţia poetului în lumea burgheză. Tragismul vieţii lui Eminescu — rezultat al condiţiilor sociale — se numeşte un studiu al lui E. Jebeleanu apărut în Studii şi conferinţe cu prilejul sărbătoririi a 100 de ani de la naşterea poetului, E.S.P.L.A., 1950. Caragiale este actualizat aproape în exclusivitate în calitatea sa de violent critic al regimului burghezo-moşieresc. Semnificative sînt, în acest sens, cîteva din titlurile articolelor apărute în Studii şi conferinţe cu prilejul centenarului lui Caragiale, E.S.P.L.A., 1952 ; Nicolae Popescu Doreanu, Opera lui Caragiale — armă de luptă în mina poporului ; Zaharia Stancu, I.L. Caragiale — critic al regimului burghezo-moșieresc. Din nefericire, o astfel de actualizare a clasicilor s-a realizat nu numai prin fixarea unor obiective limitate pentru critica literară, dar şi prin parţializarea operei marilor scriitori, introducîndu-se în circuitul cultural cu deosebire acele elemente care serveau demonstraţiei. De exemplu, Eminescu e prezent în presa literară cu texte care-l arătau doar ca autorul primei părţi a poemului împărat şi proletar sau a unor fragmente din Scrisoarea a IlI-a. în cadrul aceleiaşi practici, textele clasice sunt utilizate nu numai pentru obiectivul luptei împotriva burgheziei, ci şi pentru alte obiective de moment. Coşbuc este valorificat la un moment dat ca un bun şi eficient instrument împotriva superstiţiilor (Coşbuc împotriva superstiţiilor este titlul unei culegeri de versuri apărută în 1951, iar Coşbuc şi combaterea superstiţiilor titlul unui foileton critic din „Flacăra“ nr. 35, 1949); în schimb, opera lui Caragiale este antrenată în lupta împotriva cosmopolitismului . I.L. Caragiale în lupta împotriva șovinismului și cosmopolitismului este titlul unui studiu semnat de G. Călinescu în „Contemporanul“ nr. 5 din 1952. Pe măsura consolidării noii literaturi, a maturizării criticii şi istoriei literare, pe măsură ce inflaţia de literatură de proastă calitate începe să pună problema unei atenţii deosebite acordate nu numai conţinutului, dar şi realizării artistice, se înregistrează o evoluţie sensibilă în valorificarea moştenirii clasicilor, constînd, pe de o parte, în abordarea şi a altor dimensiuni ale creaţiei lor, cum ar fi de exemplu contribuţia la îmbogăţirea limbii (1951) sau măiestria artistică (1953), pe de alta, în critica unor exagerări din interpretarea de pînă atunci a clasicilor. Un moment însemnat în această privinţă îl constituie Şedinţa plenară a Uniunii Scriitorilor din 1951, consacrată problemelor poeziei. Urmare a discuţiilor purtate în această plenară, dar şi a unor preocupări de a dezbate pe larg o cunoscută lucrare consacrată lingvisticii de I. V. Stalin, în interpretarea clasicilor îşi fac apariţia teme privind textul literar propriu-zis, e drept, sub denumirea subtilă de preocupare pentru studierea limbii clasicilor. Caragiale, Eminescu, Coşbuc, Creangă sunt consideraţi acum precursori ai literaturii noi nu numai prin critica ascuţită a burgheziei în operele lor, nu numai prin caracterul popular al creaţiei lor, dar şi prin ceea ce se va numi preţiosul aport la îmbogăţirea limbii române. Este aceasta o formă interesantă de a introduce în valorificarea moştenirii literare preocuparea pentru textul literar propriu-zis, reflex şi al îngrijorării stîrnite de platitudinea literaturii care începuse să se practice în numele conţinutului. De aceea, nu întîmplător problema contribuţiei clasicilor la dezvoltarea limbii e pusă în contextul unor critici la adresa acelor tineri scriitori care neglijau preocuparea pentru meşteşugul artistic, pentru munca literară. Şi nu întîmplător, pentru întîia oară în literatura noastră nouă, studierea operelor clasicilor e recomandată ca o condiţie esenţială a formării tinerilor scriitori, fapt ce constituie o noutate dacă ne gîndim că în perioada anterioară condiţia exclusivă a succesului literar o reprezenta pentru un tînăr scriitor, orientarea către noile teme. „Este necesar ca poeţii să studieze temeinic cele mai valoroase opere ale literaturii noastre clasice şi ale literaturii universale“, se spune într-un amplu comentariu dedicat de „Scînteia“ din 1 martie 1951 Plenarei Uniunii scriitorilor consacrate poeziei. „ în acelaşi timp, după plenara mai susamintită, apar în presa noastră literară critici ale unor exagerări din valorificarea moştenirii literare, etapă importantă în procesul istoric de realizare a caracterului ştiinţific al valorificării moştenirii culturale a trecutului. O sinteză a acestor exagerări e dată de articolul Greşeli care trebuie combătute şi înlăturate, publicat de Ion Vitner în două numere consecutive ale revistei „Contemporanul“, 31 august şi 7 septembrie 1951, exagerări prezente, după autor, în prefeţele la unele ediţii critice şi în Tezele provizorii pentru istoria literaturii Române, editate în 1950 de Ministerul Invăţămîntului Public. Sunt criticate în acest important articol greşeli ca : procesul de intenţie făcut unor autori din secolul trecut; prezentarea unilaterală a unor personalităţi complexe şi contradictorii ; ignorarea specificului literaturii şi, mai ales, considerarea exclusivă a operei ca document social-istoric. „...Din cauza unei orientări unilaterale, nemarxiste, — se spune în citatul articol — cu un pronunţat caracter vulgarizator, critica şi istoria noastră literară au căzut adesea în cealaltă extremă, în păcatul de a transforma opera literară într-un fel de document social lipsit de specificul pe care-l are literatura de a fi gândire şi cunoaştere exprimată în imagini“. 10. în paralel cu valorificarea lui Eminescu şi Caragiale, valorificare însoţită de dezbateri publice, sunt editaţi şi difuzaţi, în tiraje obişnuite, şi fără discuţii controversate, ca un proces firesc, reprezentanţi ai literaturii noastre dinaintea lui 1920 : Alecsandri, Odobescu, Creangă, Miron Costin, Alexandrescu, Ion Budai-Deleanu ş.a. Lipsesc din circuitul cultural personalităţi a căror operă necesita un mai amplu proces de investigare în contextul perioadei respective : Ion Heliade Rădulescu, Macedonski, Duiliu Zamfirescu, Maiorescu ş.a. Dar lipsesc aproape în totalitate (excepţie făcînd A. Toma, Mihail Sadoveanu şi Alexandru Sahia) operele literare interbelice. Vremea lor avea să vină nu peste mult timp, în 1954. Ion Cristoiu 5 6 Propunere pentru o posibilă Istorie a literaturii române contemporane ii- Valorificarea moștenirii clasicilor imitwiHii'li •te*»*** u*OMi**t*V‘* «***'. MMM MMM II*««« ♦ ****« III««« I ***%%% m mm * * M * % m mm m m t % Ovidiu Maitec : Triptic.