Apărarea Patriei, februarie 1952 (Anul 8, nr. 27-51)

1952-02-12 / nr. 36

2 APĂRAREA PATRIEI NR- 36 (1720)' ’mmmm .TmniMwiji. I u «jjhhimjiipiji Mumtn „jrrri iiinLri.iiPiwy^Mniiii im h ii» uimi mi uw_________in B^^UHÊmÊammmÊÊmMmmÊm*MÊtmÊMaaBMmÊmaM&BMmaniBaBxamit'iM*mM¥muBBBBmmm nmHMiuBi Plutonierul companiei Sergentul major în termen Stancu Cornel, care îndeplinește funcția de plu­tonier de companie, este cunoscut în unitate ca un militar ce-și execută în mod exemplar atribuțiunile. — Da, ai ce învăța de la sergentul ma­jor Stancu. Este un bun gospodar spun despre el șefii săi. Și aceasta este adevărat. De la primii pași pe care îi faci în subunitate, îți dai seama imediat de ordinea și disciplina militară fermă, de curățenia și buna gos­podărire care domnesc aici. Curtea este curățită cu îngrijire de la un capăt la al­tul. Dormitoarele subunității strălucesc de curățenie, paturile sunt frumos aran­jate, cearceafurile și fețele de pernă sunt întotdeauna curate. In fiecare dormitor se găsește un caiet, în care ofițerul de serviciu și șefii superiori își trec obser­vațiile. De aceste observații, plutonierul de companie ține totdeauna seamă. „La început m’am izbit de multe greutăți în muncă, spune adesea sergen­tul major Stancu. Nu cunoșteam toate lucrările de birou. Uneori, mă ocupam mai mult de probleme de gospodărie și neglijam pregătirea de luptă , alteori mă înfundam în birou și neglijam terenul. Ajutat însă în permanență de comandan­tul subunității, am reușit să-mi îmbună­tățesc neîncetat mun­ca“. Urmând îndrumările comandantului de subunitate, sergentul major Stancu C. și-a extras din regulament părțile privi­toare la îndatoririle ce-i revin și le stu­diază zilnic. In felul acesta, el își amin­tește mereu că este răspunzător de exe­cutarea exemplară a serviciului de către soldați și sergenți, de întărirea discipli­nei, de îngrijirea armamentului, a tehnicii de luptă, a munițiunilor și a tuturor bu­nurilor comapaniei. Conducându-se după cerințele regu­lamentului și după ordinele și indicațiile comandantului, plutonierul de companie Stancu C. urmărește permanent și pre­tinde ca soldații și sergenții să respecte disciplina și să execute serviciul în mod ireproșabil. El are grijă de îndeplinirea precisă a programului zilnic și ia mă­suri pentru asigurarea pregătirii de luptă și a pregătirii politice cu toate materia­lele necesare. In același timp, el parti­cipă direct la instruirea ostașilor. După indicațiile comandantului, ține cu ser­genții ședințe consacrate studiului regu­lamentelor. Atunci când constată vreo neregulă în buna desfășurare­ a progra­mului sau în ceea ce privește îngrijirea armamentului, el ia măsuri imediate. Bunăoară, nu de mult, a constatat că unii militari n­u știau să întrebuințeze bețișoarele la curățirea armamentului. A doua zi, el a ținut, personal, în fața întregii subunități, o ședință practică de curățire a armamentului. Plutonierul de companie Stancu și-a dat seamă încă de la început, că, pentru a-și putea îndeplini cu succes multiplele sarcini,trebue să-și formeze ajutoare, cu care să traducă în fapt ordinele și dispo­­zițiunile comandantului. Astfel, sergen­tul Șerbănică Ilie a primit sarcina de a se interesa de întreținerea armamentului și cazarmamentului, sergentul Dragnea Ilie are în primire magazia de unelte necesare pentru Instrucție, iar soldatul fruntaș Tănase Ioan răspunde de men­ținerea curățeniei pe platoul de adunare și la sala de festivități. In felul acesta, el a reușit să aibă magaziile puse la punct, armamentul curat și echipamen­tul, reparat, călcat și aranjat pe categorii. Pentru a putea controla mai ușor pe fie­care responsabil în sectorul său de acti­vitate și pentru ca aceștia să-și cunoască atribuțiunile din timp, el și-a întocmit un tabel lunar în care sunt trecuți sol­dații și sergenții care au sarcini de răs­pundere și data când ei trebue să execute sarcinile trasate. Astfel, fiecare știe cu o lună înainte, ce anume are de făcut. Cu prilejul controlurilor pe care le execută le dă îndrumări și sugestii asupra modu­lui cum trebue îndeplinit serviciul. După indicaț­iile comandantului, plu­tonierul de companie controlează zilnic aspectul exterior al militarilor. La in­specția de dimineață, controlează perso­nal dacă uniforma și încălțămintea mili­tarilor sunt în bună stare. In acest scop, el a înființat în cadrul subunității un mic atelier de croitorie și cizmărie. Soldații Cioabă Radu și Dumă Ion s’au oferit ca, în timpul lor liber, să repare echipamentul și încălțămintea care au mici stricăciuni. Plutonierul de companie Stancu Cor­nel, în întreaga sa activitate, dă dovadă de o grijă deosebită pentru sănătatea militarilor din subordine, se preocupă îndeaproape de nevoile lor de viață și cele gospodărești. In subunitatea sa, niciodată n’a rămas vreun soldat cu ru­fele neschimbate sau fără să facă baie. Succesele în muncă obținute de acest sergent major se datoresc și faptului că el luptă pentru perfecționarea neconte­nită a pregătirii lui militare, studiază temeinic regulamentele și le aplică în­tocmai. El nu trece cu vederea nici cea mai mică abatere din partea soldaților și sergenților de la prescripțiunile regula­mentelor și de la ordinele comandantului. In timpul liber, el citește din ziare, articole legate de munca lui, citește și studiază cărți de ideologie în vederea ridicării necontenite a nivelului său poli­tic. Un prețios sprijin în muncă îl pri­mește din partea organizației de bază de partid. Secretarul organizației de bază de partid a ținut un refe­rat în fața tuturor plutonierilor de companie, accentuând în special asupra sarcinilor mai importante ce revin ace­stora, precum și asupra modului lor de rezolvare. In urma referatului, plutonie­rul de companie Stancu și-a dat seama că succesul muncii lui depinde­ în mare măsură și de felul cum știe să sta­bilească relații juste cu subordonații, de felul cum va reuși să-l cunoască. El și-a mai dat seama că pentru a găsi cele mai bune metode de instruire și de educare a militarilor, pentru a putea folosi cu mai multă eficacitate drepturile lui discipli­nare, este obligat să cunoască calitățile și lipsurile fiecărui soldat și sergent din subunitate. Pentru aceasta, el stă zilnic de vorbă cu fiecare în parte, se intere­sează de viața și nevoile lor, de posibili­tățile de desvoltare ale fiecăruia. Exemplu personal în întreaga sa acti­vitate, plutonierul de companie Stancu Cornel învață și pe ajutoarele sale să se îngrijească permanent de asigurarea con­­dițiunilor de trai ale soldaților, de păs­trarea în cele mai perfecte condițiuni a bunurilor companiei. Pentru ajutorul dat comandantului în instruirea militarilor subunității, pentru succesele obținute în munca de­ gospodă­rire, precum și pentru modul exemplar cum înțelege să păstreze bunurile compa­niei, sergentul major Stancu a fost evi­dențiat de către comandantul unității. Ocupându-se îndeaproape de ridicarea nivelului pregătirii militare și pregătirii politice a plutonierului de companie, în­­drumându-l să se îngrijească în mod stăruitor de viața de fiecare zi a milita­rilor din subunitate, comandantul își va forma un ajutor prețios în munca de in­struire și educare a militarilor din sub­ordine. Locotenent Gh. BARBANȚAN Rezultate bune la tragere Militarii unității noastre au depus toate eforturile pentru a obține rezultate cât mai bune la tragere. Și mun­ca lor a fost încununată de succes ; la tragerea execu­tată, rezultatele au fost într’adevăr bune. Aceasta se datorește și sprijinului activ dat militarilor de către organizația de partid și organizația U.T.M. Prin consfă­tuiri și convorbiri, s’a arătat militarilor cum vor decurge tragerile, ce condițiuni trebue să îndeplinească pentru a obține rezultate frumoase, s’au ținut de asemeni referate despre importanța tragerilor. Excelent au tras: sergentul Ham­schi Vasile, membru de partid, sergentul ma­jor Lajos Ernest, sergentul major Croi­­toru Dumitru și soldații Blaga Vasile, Duriu Gheorghe și Mihai Vasile, utemiști. Sergent Ștefan RANA Voi obține calificative din ce in ce mai bune După ce am ajuns la poligon, înainte de începerea tragerii, comandantul sub­unității noastre, ofițerul Popescu Vasile, ne-a dat îndrumările necesare pentru a obține rezultatele cele mai bune. Noi o­­stașii subunității, încrezători în forțele și cunoștințele noastre, eram hotărîți să ob­ținem la tragere succese cât mai mari. Când am intrat pe linia de tragere și am tras prima dată, rezultatul nu a fost cel așteptat. Dar nu m-am descurajat ! Doream cu ardoare să obțin un rezultat bun, am­ cerut cu încredere ajutorul și sfatul caporalului Săcelean­u Constantin, care m’a ajutat imediat, arătându-mi în mod concret cum trebue să trag pentru a trimite toate loviturile în țintă. • Urmând sfaturile caporalului Săceleanu Constantin și exemplul celorlalți soldați ce obținuseră rezultate bune, am tras din nou, hotărît și plin de încredere. De data aceasta, am reușit să trimit loviturile în punctul negru și să obțin astfel calificati­vul „Bine”. Acest pr­m­ succes m-a făcut să muncesc cu și mai mult avânt, pentru a mă instrui și mai temeinic și a obține calificative din ce în ce mai bune. Soldat Traian ȘTEFU Despre unele lipsuri ale clubului nostru ostășesc Clubul unității noastre a adus până a­­cum un aport important în îmbogățirea cunoștințelor militare, ideologice și cultu­rale ale ostașilor. Astfel, biblioteca clubului este mereu împrospătată cu cărți de literatură bele­tristică și ideologică, cât și cu numeroa­se ziare. In cadrul activității clubului, din inițiativa responsabilului cultural și cu sprijinul comandantului, săptămâna tre­cută s’a organizat la teatrul din localitate vizionarea piesei sovietice „Crângul de călini“. In activitatea clubului nostru mai sunt însă și unele lipsuri. Deocamdată, clubul nu dispune de o­­ sală încăpătoare în care să poată intra toți ostașii dornici de a veni la club. Apoi, de la un timp încoace s-a observat că nu se citesc regulat ziare­le, ostașii neputându-se pune la curent cu situația internă și internațională. Și acea­sta, datorită curierului care nu ridică la timp ziarele, cât și din cauza neglijenței soldatului fruntaș Bălăceanu Nicolae, care nu se îngrijește și împartă ziarele la timp. De asemenea, lipsa de piese pen­tru jocurile de șah sau țintar frânează bunul mers al activității clubului. Condu­cerea clubului trebue să se ocupe mai mult de pregătirea echipei artistice, pen­tru ca aceasta să dea spectacole cât mai multe și cât mai bine, atât pentru ostași, cât și pentru populația muncitoare din localitate. Conducerea clubului are datoria să-și analizeze aceste lipsuri și să treacă imediat la înlăturarea lor. Elev Petre ADESPI Sărbătorirea Centenarului lui I. L Caragiale în comuna sa de naștere Desvelirea bustului lui I. L. Caragiale la Ploești Oamenii muncii de pe meleagurile unde s’a născut, a învățat, a trăit și a luptat I. L. Caragiale, au sărbătorit Duminică 100 ani de la nașterea acestui mare scrii­tor și fiu credincios al poporului nostru. Dimineața, țăranii muncitori din comu­na Vorn­­cu Mărgineanu, unde a văzut pentru întâia oară lumina zilei acela care avea să ridice pe culmi nebănuite litera­tura noastră, au sărbătorit cu entuziasm schimbarea numelui comunei lor în „Ca­ragiale“ și desvelirea unei pietre comemo­rative pe locul unde a trăit marele scriitor. La festivități au fost de față maestrul Mihail Sadoveanu, Mihail Beniuc, Traian Șelmaru, Mihail Novicov, Boris Caragea, Maria Biartuș, Aurel Baranga, Petre Iosif, Dan Deșliu, Eusebiu Camilar, Alexandru Jar, Mihail Davidoglu, Eugen Jebeleanu, Dumitru Corbea, și alți numeroși scriitori. Au fost de asemeni de față delegațiile de scriitori de peste hotare care participă la sărbătorirea Centenarului nașterii lui I. L. Caragiale, în frunte cu delegația scriitorilor sovietici. Sutele de muncitori de la schelele petro­lifere, învecinate și țăranii, muncitori din comună au făcut o călduroasă primire scriitorilor străini. Un grup de țărănci, îmbrăcate în costume naționale, au eșit în întâmpinarea oaspeților, oferindu-le pâine și sare. La festivitatea de schimbare a numelui comunei, a vorbit tovarășul Petre Con­stantin, președintele sfatului popular co­munal. In cuvântarea pe care a rostit-o, staha­­novistul Nicolae Apostolescu a spus : ,,Ca muncitor petrolist cinstesc cu înaltă mândrie, alături de toți oamenii muncii, memoria marelui scriitor Ion Luca Cara­giale, care a lovit cu putere, prin condeiul său, în regimul burghezo-moșieresc, sor­tit pierii. Il iubesc pe acest mare scriitor din a cărui operă am învățat mai bine cum trebue să urăsc și să disprețuesc pe dușmanii poporului muncitor. Articolul „1 Mai“ mi-a arătat odată mai mult cât de mult a admirat și a respectat Cara­giale clasa muncitoare. Opera lui Ca­ragiale ne servește astăzi ca armă puter­nică cu care putem lovi fără cruțare în dușmanii cuceririlor noastre revoluționare, dușmanii păcii, imperialiștii americani și englezi, și în „selecționații“ acestora, ur­mași demni ai eroilor lui Caragiale". A luat apoi cuvântul tovarășul Mihail Beniuc, secretar al Uniunii Vorbitorul a arătat că marele Scriitorilor, scriitor a demascat pe aceia care umblau să se că­­pătuiască din truda poporului, mințindu-l și înșelându-l. Ura lui Caragiale împotri­va stăpânitorilor era îndreptățită. Acest mare scriitor al poporului nostru și-a dat seama că marii proprietari, capita­liștii și moșierii sunt singurii res­ponsabili de nenorocirile poporului. El știa că ,în capetele lor acoperite cu țilindre, acești domni coceau gânduri negre, iar în piepturile învelite în frac bă­­teau inimi de ucigași. In 1907, cuprins de mânie, scriitorul a rupt obrăzarul de pe fața mișelească a stăpânitorilor, ară­tând lumii întregi cine sunt șefii partide­lor așa zise istorice, proorocind că va veni o zi când se va dărâma șandramaua acestora, când vor veni zile senine pen­tru cei ce muncesc. Ziua aceea a venit adusă de Armata Sovietică și de lupta clasei muncitoare. In încheiere, tovarășul Mihail Beniuc a spus : „Urmași pe drumul scrisului al lui Ion Luca Caragiale, ne simțim nespus de mândri că ne găsim în satul său de naștere, laolaltă cu oaspeți străini, cu ur­mașii acelora ce s’au jucat în copilărie cu­ Caragiale pe aici , laolaltă cu urmași ai acelora ce au luptat în 1907, laolaltă cu oameni ai muncii ce clădesc o viață nouă. Astăzi, când Caragiale este sărbă­torit în toată lumea iubitoare și luptă­toare pentru pace, când numele său este cinstit de oamenii cinstiți din toate ță­rile, când el răsună în luminoasa cetate a lumii, în Moscova măreață, se cade ca și în acest loc să-i aducem marelui no­stru scriitor prinosul nețărmuritei noa­stre dragoste“. în numele oaspeților străini a vorbit scriitorul sovietic Arcadie Pervențev. „Să ne aducem aminte că, acum sută de ani, pe aceste locuri s’a născut o unul din cei mai mari, cei mai iubiți scriitori ai poporului român, a spus scriitorul sovietic. Să ne purtăm gându­rile în trecut, la copilăria grea, lipsită de bucurii, a micului Caragiale. Să ur­mărim întreaga sa viață. Cât de mult l-au prigonit și și-au bătut joc de el stă­pânii din trecut ai acestei țări. Cât de greu a dus-o în vremurile blestemate această glorie a României. Nouă, oame­nilor sovietici, Caragiale ne este apro­piat sufletește, căci soarta sa prezintă o mare asemănare cu aceea a unor mari scriitori ruși ca Pușchin, Lermontov, Dostoevschi, Gordii, și atâția alții, pe care crudul regim țarist i-a prigonit la fel de crunt. Noi nu putem ierta regimului țarist faptul că Pușkin și Lermontov au fost uciși de mâini înarmate de țar, ca Dostoevschi și Gorchi au fost exilați, după cum dvs, nu puteți ierta vechiului regim burghezo-moșieresc faptul că l-a obidit pe Caragiale și l-a silit sa plece din țară”. După ce a arătat că noul regim de de­mocrația populară a descătușat marile forțe spirituale ale poporului român și i-a insuflat noi forțe morale și materiale, vorbitorul a spus : „Caragiale tindea că­tre un viitor fericit pentru poporul său. De aceea amintirea lui Caragiale trebue să vă întărească în hotărîrea de a men­ține și desăvârși cuceririle revoluționare. Aceasta pentru ca micuții pionieri veniți să sărbătorească și ei pe Caragiale, sa nu mai cunoască soarta tristă a marelui lor concetățean. Suntem convinși că din satul acesta vor mai ieși scriitori talentați, stahanoviști încă mulți și ingi­neri pricepuți, intelectuali de frunte. Salut pe petroliștii și țăranii muncitori veniți la această sărbătoare, salut în­tregul popor muncitor român, care, mer­gând pe drumul arătat de Lenin și Stalin, construește viitorul socialist, cel mai falnic monument ridicat în memoria marelui Caragiale“. Sutele de oameni ai muncii au salutat cu ovații entuziaste înflăcăratele cuvân­tări rostite. După amiază a avut loc în orașul Ploești ceremonia desvelirii bustului lui Ion Luca Caragiale, ridicat în centrul orașului. La această ceremonie erau pre­zenți sute de muncitori de la rafinăriile și uzinele orașului Ploești, intelectuali, elevi și eleve, reprezentanți ai forțelor armate. In cuvântarea pe care a rostit-o to­­varășul Ion Bocioacă, vicepreședintele sfatului popular orășenesc, a spus : „Cât de fericit ar fi astăzi Caragiale dacă ar putea vedea cum în orașul în care a în­­vățat, în care a trăit și a luptat pentru o viață mai bună, oamenii muncii se bucură de binefacerile libertății și cul­turii. Nu întâmplător bustul acestui mare scriitor este așezat în acest loc în jurul căruia pulsează viața culturală nouă, în­truchipată în numeroasele instituții de știință și cultură. Cu prilejul acestui măreț eveniment cultural, dați-mi voie ca în numele zecilor de mii de oameni ai muncii din uzinele și instituțiile orașului nostru să aduc mulțumiri călduroase partidului și guvernului pentru marea cinste făcută orașului nostru, încuviin­țând ridicarea acestui bust în amintirea celui mai necruțător critic al vechii so­cietăți" In aplauzele puternice ale sutelor de oameni ai muncii, maestrul Mihail Sado­veanu și scriitorul sovietic Arcadie Par­­vențev au desvelit bustul lui Ion Luca Caragiale­ (Agerpres). Teatrul Național „Ion Luca Caragiale“ Oamenii muncii din patria noastră au luat cunoștință, cu deosebită bucurie, de decretul Prezidiului Marii Adunări Na­ționale, prin care s’a hotărît ca primul teatru din Republica Populară Română, Teatrul Național din București, să poar­te numele celui mai mare dramaturg al nostru, Ion Luca Caragiale. Această hotărîre este o nouă și grăitoare dovadă a prețuirii de care se bucură arta într’o țară în care puterea politică și economi­că a fost smulsă din mâna burgheziei și a moșierimii. Este îndeajuns de cunoscută ostilita­tea cu care a fost primită opera lui Ca­ragiale de către oligarhia burghezo-mo­­șierească, și cât de multe neajunsuri a avut de suferit marele scriitor din par­­tea reprezentanților orânduirii pe care a urît-o din adâncul inimii sale. Această ură adâncă și-a manifestat-o Caragiale întotdeauna; ea se oglindește din plin în toate scrierile sale, dar mai ales in teatru. Comediile lui Caragiale, și mai ales „O noapte furtunoasă” „O scrisoare pierdută“, sunt adevărate­­ monumente ale dramaturgiei noastre; ele justifică îndeajuns de ce regimul burghezo-moșieresc a refuzat premierei volumului de ,,Teatru’’ al lui I. L. Ca­ragiale. Aceeași atitudine a manifestat oligar­hia și față de reprezentarea acestor pie­se. Comedia „O noapte furtunoasă“ fost fluerată la a doua reprezentare, iar a autorul era să fie bătut de o bandă de huligani. Ion Ghica, directorul din acel timp al Teatrului Național, a încercat chiar­­ să falsifice textul comediilor lui Caragiale, modificând, fără știrea și consimțământul autorului, sfârșitul co­mediei „O noapte furtunoasă“.­­ Astăzi, datorită grijii permanente partidului nostru fața de comorile cul­­­turale din trecut, opera lui Caragiale a fost pusă în adevărata ei valoare, iar amintirea scriitorului este cinstită așa cum se cuvine. In numai trei ani, pe scena Teatrului Național din București, come­diile lui Caragiale au fost prezentate de 568 d­e ori, în vreme ce, pe timpul stă­pânirii burghezo-m­oșierești, în decurs de 65 de ani, s-au jucat abia de 618 ori. Piesele sale se joacă de asemenea și pe scena altor teatre din provincie, iar pe ecrane rulează o serie de filme turnate după lucrări de ale lui. membru ,, post-mortem“ al Caragiale este Academiei R.P.R. ; primul teatru al țării a primit numele de Teatrul Național „Ion Luca Caragiale“, iar o serie întreagă de străzi, școli și localități din țară poartă de asemenea numele lui. Prin acțiunea de reconsiderare a ope­relor lui Caragiale, partidul a înarmat pe oamenii muncii din patria noastră cu o nouă și puternică armă de luptă îm­potriva dușmanului de clasă. Prin opera lui, Caragiale și-a câștigat dreptul la nemurire. El este viu în inimile noa­stre și fiecare dintre noi se mândrește cu el. Opera lui Caragiale, operă adânc patriotică Marele Caragiale a trăit și a scris într’o epocă în care burghezia, după tră­darea idealurilor revoluției de la 1848, a instaurat, în cârdășie cu moșierimea, cea mai cruntă exploatare a maselor de mun­citori și țărani. Desvoltarea industriei la sfârșitul veacului al XIX-lea, pătrunderea capitalului străin împletită cu exploatarea sângeroasă a țărănimii de către moșieri și arendași, au dus la ascuțirea contra­­dicțiilor dintre masa celor ce muncesc și pătura exploatatoare. Caragiale a înțeles prăpastia dintre cele două tabere aflate în luptă, tabăra exploataților și tabăra exploatatorilor, prima „supusă și cuminte, producătoare a avuției naționale”, lipsită de orice drepturi, iar cea de a doua „pe cât de incapabilă de producție utilă ori de gân­dire, pe atât de lacomă la câștiguri și onoruri”. Ca unul care cunoștea realitățile vre­mii, Caragiale a nutrit, încă dela înce­putul activității sale, o dragoste puter­nică față de muncitorii și țăranii asu­priți de către clica cocoțată la conducere. Deși nu a avut o concepție unitar-revo­­luționară, totuși el avea conștiința nedrep­tății acestei orânduiri și a luptat pen­tru schimbarea ei. Caragiale a fost un adevărat fiu al poporului, care a suferit și a exprimat în scrisul său, toată ura și protestul poporului întreg împotriva a­­celora care se bateau cu pumnul în piept, făcând paradă de patriotism, democrație, justiție, etc. In cunoscutul său rechizitoriu scris îm­potriva celor vinovați de asasinarea, în 1907, a 11.000 de țărani, Caragiale a fă­cut o adevărată profesiune de­­ credință asupra felului în care privea el împreju­rările sociale și politice din vremea sa. Iată ce scria el unui prieten: „Ceea ce crez am spus și am să mai spun — asta e numai capitolul prim al unei serii mar — ori la ce pabuge m’aș expune. Intra­rea în viața publică mi-a fost pân’ acu­ma închisă de boierii și de ciocoii noștri pe simpla bănuială instinctivă că n’aș fi amantul destul de fidel al sacrei noastre Constituțiuni. De ce adică astăzi, la bă­trânețe, să nu fiu leal, să nu le dau dreptate oamenilor, arătând pe față de ce sentimente sunt animat față cu actuala lor organizare de Stat? de ce să nu arăt lumii cum am văzut eu împrejurările so­ciale și politice la care am asistat, — și ca istoric, nu numai ca simplu come­diante?” Caragiale avea conștiința misiunii scriitorului și își­ dădea seama de impor­tanța participării lui la activitatea poli­­tico-socială. Opera lui Caragiale este o operă cu un caracter adânc patriotic, fiindcă el s’a situat de partea poporului muncitor și asuprit, pentru interesele că­ruia a luptat cu un curaj și o dârzenie rar întâlnite. El a avut de asemenea, con­­știința clară a superiorității morale a po­porului muncitor asupra împilatorilor săi; de aceea, în nicio piesă de teatru, în nicio schiță, nu găsim niciun muncitor sau țăran satirizat. întreaga forță a criticii sale s’a îndreptat numai împotriva asu­pritorilor, scoțând în vileag cele mai as­cunse dedesubturi ale politicienilor vremii, care căutau să-și ascundă ignoranța, ho­ția și imoralitatea. Caragiale a demascat cârdășia dintre cele­ două partide „isto­rice” ale vremii — partidul liberal și par­tidul conservator — arătând că atât unul, cât și celălalt reprezintă in­teresele aceleeași tagme de jefuitori. Alegerile, cu nelipsitele discursuri ră­sunătoare nu erau decât înscenări, iar „prințipurile” înalte în numele cărora țipau și se agitau „cutin­­dații” nu puteau fi definite altfel decât „gheșeli și chiverniseală” pe seama bie­tului popor asuprit. Caragiale nu s-a sfiit să arate că în capul listei de îmbuibați care sugeau sângele poporului se afla „marele farsor”, — regele — cel mai mare moșier și capul tuturor nelegiuiri­lor. In nemuritoarele sale comedii, „O noapte furtunoasă” și „O scrisoare pier­dută”, marele satiric, cu lama­ ascuțită a criticii sale, a dat la o parte coaja sub­țirei spoieli de cultură sub care „venera­bilii“ și „stimabilii“ voiau să-și ascundă defectele și tâlhăriile. Este deosebit de interesant faptul că marele Caragiale, spre deosebire de alți scriitori, nu a descris, pur și simplu, pe toți acești „respectabili”, ci l-a pus să mărturisească ei înșiși, la lumina rampei, cât erau de inculți, de imorali și de necin­stiți De aceea este explicabilă, ura cu care a primit burghezia operele lui Ca­ragiale, opere în care ea și-a văzut chipul hidos. Faptul că în sala de teatru, pe undeva, pe la „cucurigui“, ar fi putut pătrunde și oameni ai muncii îi punea pe gânduri pe venturienii, cațavencii și dan­­danachii care s’au văzut reprezentați așa cum sunt, pe scenă. Ca la un sem­nal, cei loviți în „onoarea” și „ambițul” lor au început să strige și să chiar „neică” Zaharia Trahanache, fluere, cât era el de „venerabil”, și-a pierdut răb­darea. Vai ce lipsă de patriotism — zi­ceau ei, — ne facem de râs, o să afle și străinătatea de micile noastre mizerii și de pasiunile noastre personale! Sigur că imediat Tipătescu, prefectul, Ventu­­riano publicistul, coana Joițica, Pristanda, ca cei mai ofensați, au hotărît că piesa este „imorală” și „antipatriotică” și au scos-o din program. Se poate spune că nu a existat scrii­tor român care să fi suferit atâtea per­secuții și jigniri câte a îndurat Caragiale. Dat afară din slujbă, sau, în cel mai bun caz, mutat din loc în loc, nevoit să se ocupe cu profesii cu totul nepotrivite și unele chiar umilitoare, Caragiale nu a defarmat, ci a căutat să răspândească adevărul. — „Și, deși mamelucărimea mă va hui­dui în unison, poate să am norocul ca în mulțimea lumii cinstite, inteligente și desinteresate să găsesc câteva aprobări, care să mă plătească cu prisos de neca­zurile îndelungatei mele proscripțiuni” scria Caragiale de la Berlin. In anul 1893, patriotarzii, care au sim­țit pe obrazul lor palma usturătoare a satirei lui Caragiale, au refuzat premie­rea volumului său de „Teatru”. Aceasta însă li s’a părut a fi prea puțin. Ei au pus la cale o conspirație mârșavă, tipică acelei vremi. Folosindu-se de un falsifi­cator de rând, ei au acuzat pe marele Caragiale că ar fi plagiat piesa „Nă­pasta” după o operă a unui autor ma­ghiar. Procesul care a avut loc a scos la iveală vinovăția acestui calomniator, care, însă, până la urmă, f­­ost achitat de „justiția" burghezo -moșie­rască. Nici că se putea o confirmare mai vădită a „moralei” burghezo-moșierești. Cara­giale a văzut și a satirizat, în scrierile sale, prăpastia care exista între vorbele umflate despre „patrie”, „prințipuri” și „progres" ale politicienilor, și faptele lor, care nu erau altceva decât „pe de o parte opoziție la toartă, pe de altă parte teș­­ererea la buzunar”. El a înțeles limpede că atâta timp cât țara va fi pe mâna a­­cestor lepădături, situația celor cinci mi­lioane de țărani care trudeau din greu sub jugul moșierilor și arendașilor nu putea fi îmbunătățită. Schița „Arendașul român” constitue o demascare dintre cele mai viguroase a exploatării și asupririi țăranilor de către moșieri și arendași cu complicitatea aparatului de stat. Punând față în față pe asupritori și pe asupriți, Caragiale arată orânduirea nedreaptă a regimului burghezo-moșieresc, în care țăranul, jefuit de arendaș și bătut sălba­tic, nu putea să găsească dreptate, pen­­tru că trăia într’o țară în care stăpâneau exploatatorii. Caragiale ne arată în acea­stă schiță chipul liniștit, demn, al țăra­nului, care era nevoit să accepte „soco­teala” arendașului și „morala” subpre­fectului. Dar în mintea celui care urmă­rește acțiunea rămâne limpede imaginea revoltei care mocnea în sufletul țăranului nedreptățit. „Părțile s’au împăcat”, ast­fel și-a încheiat subprefectul raportul, dar aceasta era numai o iluzie a stă­pânirii. In figura truditului și năpăstuitului Ion, Caragiale a știut să redea revolta înăbușită a tuturor țăranilor jecmăniți și bătuți, care aveau sa se răfuiască crunt cu moșierul, cu arendașul, cu subprefec­tul și cu toate slugile acestora. Patriot înflăcărat, Caragiale a prețuit tradițiile glorioase de luptă ale poporului nostru. In articolul „Toxin și Toxice“, el vorbește cu venerație de acei adevărați revoluționari care, în frunte cu Bălcescu, s’au avântat în luptă pentru viitorul po­porului. „Adevărați apostoli, ei își pără­siră familiile, căminurile, dragostile; un scop unic îi mișca — triumful cauzei li­bertății, singurul viitor acceptabil în în­chipuirea lor pentru patria românească, singura ei putință de fericire”. Caragiale s’a ridicat împotriva acelora care vulga­rizau și batjocoreau momentele eroice din trecutul istoric al țării noastre, împotriva acelora care prezentau caricaturizate fi­gurile lui Mircea cel Bătrân sau Tudor Vladimirescu. „Istoria națională — care pentru noi trebuia să fie un izvor nese­cat de poezie sănătoasă, un șir de icoane sfinte de unde să căpătăm totdeauna învă­țătură de adevăr și insuflare de virtute... a fost, tocmai la filele ei cele mai stră­lucite, falsificată și mânjită în așa zisele „Drame naționale cu mare spectacol”, produse de niște închipuiri sterpe sau bol­nave, de minți strâmbe ori șubrede, de capete goale de dar și sărace de lu­mină” Caragiale a combătut cu tărie naționa­lismul șovin, armă otrăvită a burgheziei, biciuind cu asprime caracterul diversio­nist al propagandei șovine. In schița „Românii Verzi”, după ce enumeră în­datoririle membrilor societății, care „sunt datori să urască... tot ce nu e român verde, sau tot ce nu e dela român verde”, în articolul 9 face următoarea precizare: „Se exceptează dela această regulă ca­pitalurile neromânești”. O luptă aprigă a dus Caragiale împo­triva tendințelor cosmopolite în artă și viață. Clasele­­ exploatatoare aduceau în țara noastră tot putregaiul care era la modă în Apus și care era prezentat pu­blicului nostru ca „înaltă școală națională de estetică și morală”. „O piesă stupidă a unui scriitor bătut de toți sfinții, plăs­muită fără cap și coadă după un tipic franțuzesc, scrisă într’o limbă ne­mai pomenită, și care ne falsifică istoria na­țională, ne molipsește simțirea și spiritul public, din tinerețea lor, de boalele bă­trânei vieți apusenești, —­ în presa noa­stră se cheamă: „un adevărat monument literar, menit a arăta străinilor că și Românii noștri știu a lucra pe tărâmul dramatic și că sunt alături și în talente mari, ca în tot progresul, cu frații de ginte de la Sena”.­­ Este foarte cunoscută de asemeni schița „Ion“, în care un măgar vestit „cântă“ Carnavalul de Veneția, și încă cu varia­­țiuni. Caragiale batjocorește putregaiul, ignoranța și lipsa oricărui simț artistic manifestate de cei care fac parte din „lu­mea bună”, care aplaudă minunatul „solo” al măgarului. Ion reprezintă omul din popor, înzestrat cu bun simț, care nu admite o astfel de „artă” >și care știe să facă deosebire între ceea ce este în adevăr frumos și ceea ce este urît, fals și putred. Persecutat de către reacțiunea timpu­lui, care a încercat să-i prezinte opera ca fiind dăunătoare intereselor poporului, iar pe autor trădător de patrie,­­ Ca­ragiale s’a bucurat în schimb de sim­patia și de prețuirea poporului. Când, desgustat de josnicia potentaților vre­mii, scriitorul a fost nevoit să se expa­­trieze, el nu s’a socotit scos din luptă ci, dimpotrivă, a păstrat un contact strâns cu frământările și evenimentele din țară. Deși departe de patrie, în 1907 Caragiale a fost cu tot sufletul alături de țăranii răsculați, care, ne mai putând răbda jugul arendașilor, prefecților, pri­marilor și mistuiți de locul atâtor ani de robie, au pornit să-și facă singuri dreptate, să răzbune palmele, chinurile și suferințele a generații întregi de asu­priți. Caragiale, care a simțit și a nă­zuit alături de țărănime, a scris acel cunoscut și dramatic act de acuzare îm­potrivit oligarhiei stăpânitoare, „1907, din primăvară până’n toamnă”, în care a făcut o analiză adâncă a întregii vieți politico-sociale din România bur­­ghezo-moșierească. Patriot înflăcărat, el a arătat că nu poate exista o îmbună­tățire a situației poporului fără satisfa­cerea cerințelor elementare ale acelora care produc avuția națională. „Acolo, în adânc, o lume care știe mai bine ce în­seamnă a muri ca vitele, decât ce­va să zică a trăi ca oamenii, scrâșnește : „Noi vrem acum nu doar pământ!­, vrem și pământ, și omenie! In toată viața lui, scriitorul a înțeles și a iubit poporul, a..luptat alături de el și nu s’a îndoit nicio clipă că va veni vremea când monarhia și toată lipta de cațavenci, tipărești, trahanachi și ventu­­rieri vor fi alungați, iar poporul, singur, își va fi sie­ și stăpân. Astăzi, sub conducerea partidului și cu ajutorul frățesc al Uniunii Sovietice, po­porul nostru muncitor, eliberat din robia „moftangiilor’’ și a „farsorului”, se bucu­ră de adevărate vremi cinstite și sem­ne. Oligarhia burghezo-moșierească a fost alungată pentru totdeauna, odată cu des­ființarea orânduirii putrede instaurate de ea. Geniala învățătură a lui Marx, En­gels, Lenin și Stalin, învățătură pe care I. L. Caragiale nu a cunoscut-o, a ajutat poporului nostru să transforme năzuința scriitorului către acele „vremi mai senine și mai cinstite” într’o realitate vie. GH. SAVU

Next