Apărarea Patriei, ianuarie 1953 (Anul 9, nr. 1-25)
1953-01-11 / nr. 8
Duminică 11 ianuarie 1953 Nr. 8 (2003) __________________________________________APĂRAREA PATRIEI_______________ ____________________ _ Asigurarea politică a serviciului de gardă Serviciul de gardă are o deosebită importanță în viața militarilor, întrucât el constitue o misiune de luptă. Santinela, indiferent de obiectivul pe care-l păzește, se găsește pe prima linie a apărării muncii a pașnice constructive a poporului nostru și securității patriei noastre, Republica Populară Română. In armata noastră s’a acordat și se acordă o deosebită atenție organizării și îndeplinirii în condițiuni cât mai bune a serviciului de gardă. Ascuțirea continuă a vigilenței revoluționare în rândurile militarilor, îndeplinirea în strictă conformitate cu regulamentele militare a serviciului de gardă, constitue o problemă deosebit de însemnată în condițiunile actuale, când imperialiștii americano-englezi, care aspiră la dominarea întregii lumi, și slugile lor murdare de teapa bandei de asasini de la Belgrad, își intensifică acțiunile lor de spionaj. Spionii și agenții dușmanului recurg la fel de fel de manevre și șiretlicuri, din ce în ce mai subtile și rafinate, caută să se folosească de indulgența sau nepăsarea unor oameni, ca să pătrundă în instituțiile noastre de stat, în fabrici și uzine, în unitățile și obiectivele militare pentru a-și culege informațiile de care au nevoie, pentru a-și realiza diferitele lor planuri criminale. A îndeplini strict și ireproșabil, regulamentar și cu vigilență serviciul de gardă, a păzi cu strășnicie bunurile poporului, viața și munca tovarășilor săi, tehnica de luptă și materialele armatei, este o îndatorire de onoare a militarului, îndeplinirea serviciului de gardă cere din partea întregului efectiv al gărzii respectarea întocmai a prevederilor regulamentare, hotărîre, inițiativă și vigilență ascuțită. Asigurarea politică a serviciului de gardă este strâns legată de întregul proces de educare a militarilor în spiritul respectării cu stricteță a cerințelor jurământului militar, a îndeplinirii regulamentelor și ordinelor comandanților, de desvoltarea în rândurile militarilor a spiritului de vigilență, inițiativă și devotament față de interesele apărării patriei. In subunitatea „N“ se acordă o deosebită atenție serviciului de gardă și asigurării politice a acestui serviciu. Atât comandantul, cât și locțiitorul său politic, se interesează îndeaproape de asigurarea condițiunilor necesare ca militarii care intră în serviciul de gardă să-și îndeplinească această îndatorire de onoare în cele mai perfecte condițiuni. Nu demult, subunitatea a intrat în serviciul de gardă. Anunțați din timp, comandantul și locțiitorul său politic au discutat împreună măsurile care trebuesc luate. Ei au întocmit un plan special în care au prevăzut o serie de acțiuni, pe care le-au eșalonat în timp în felul următor : înainte de intrarea în serviciul de gardă, pe timpul serviciului și după ieșirea din serviciu. In perioada dinaintea executării serviciului de gardă s’a prevăzut să se țină o serie de convorbiri cu diferite teme. Astfel s’au ținut convorbirile: „Serviciul de gardă, misiune de luptă“, „Să respectăm întocmai îndatoririle generale și speciale ale santinelei“, „Cum se apără postul în caz de atac“ și altele. Cu sergenții s’au prevăzut convorbiri separate și anume : „îndatoririle șefului gărzii“, „îndatoririle caporalului de schimb“.Apoi, comandantul împreună cu locțiitorul său politic au întocmit compunerea gărzii, alegând pe cei mai buni militari din subunitate. Ca șef al gărzii, comandantul a numit pe sergentul Panait Ilie, evidențiat de mai multe ori pentru conștiinciozitate și exigență în serviciu. In funcția de caporal de schimb a numit de asemeni unul dintre cei mai buni militari, pe caporalul Iliuță Matei. In posturile cele mai importante au fost numiți de asemeni militari cu o bună pregătire de lupta și pregătire politică. In mod deosebit au fost aleși ostașii care urmau să facă garda la drapel. Această deosebită onoare a fost încredințată soldaților fruntași Apopii Marin și Grigoriu I. și soldatului Nestorescu Mihai, care, cu câteva zile înainte, fuseseră evidențiați în fața subunității. Comandantul a anunțat în fața subunității efectivul gărzii. La propunerea locțiitorului politic, a chemat la el pe șeful gărzii și pe caporalul de schimb. Acestora le-a indicat ce anume să studieze din regulamente, fixându-le totodată ora când să vină la el pentru a verifica modul cum aceștia cunosc îndatoririle ce le au. Locțiitorul politic a stat de asemeni de vorbă cu șeful gărzii și cu caporalul de schimb, dându-se indicații asupra felului cum să se pregătească personal și pe subordonații lor în vederea executării serviciului ordonat. De asemeni, el a ținut o convorbire specială cu cei trei ostași care urmau să facă de gardă la drapel, în care le-a arătat cinstea ce li s-a făcut de a păzi drapelul, simbolul onoarei și gloriei militare. A convocat apoi utemiștii și agitatorii, cărora le-a trasat sarcini în vederea desfășurării în bune condițiuni a serviciului de gardă. Le-a arătat acestora că cea mai bună metodă de mobilizare a efectivului gărzii pentru îndeplinirea regulamentară și cu vigilență a serviciului, este exemplul personal al atemiștilor și al agitatorilor. Atât șeful gărzii, cât și caporalul de schimb, au verificat modul cum cei din compunerea gărzii știu îndatoririle ce le au și au organizat studierea articolelor din regulamente care se refereau la ei. Comandantul subunității a controlat personal modul cum șeful gărzii și caporalul de schimb își cunosc atribuțiunile regulamentare, precum și felul în care militarii din subunitate își cunosc îndatoririle ce le revin în executarea serviciului de gardă. In ziua în care trebuiau să intre în gardă, comandantul a dat subunității timpul necesar pentru pregătire, In timpul orei pentru curățirea armamentului, locțiitorul politic a stat în mijlocul militarilor, ducând o convorbire cu tema : „Santinela trebue să aibă arma în perfectă stare de funcționare și curățenie“. Cu o oră și jumătate înainte de a intra în gardă, șeful gărzii a ordonat adunarea gărzii. A controlat armele și ținuta ostașilor și apoi a prezentat garda comandantului. Acesta a verificat și el starea armamentului și ținuta ostașilor, după care a dus garda la macheta unității. Aici comandantul a făcut o ultimă instruire a gărzii. A arătat cum se face schimbarea gărzii, cum se face schimbarea posturilor, predarea și primirea fiecărui post în parte. Acest lucru nu l-a făcut în mod teoretic, ci practic, lucrând cu fiecare militar al gărzii. Încheind ședința practică, el le-a spus subordonaților : „Ați primit o misiune de onoare, de cinste. Vouă vi se încredințează paza unității, a tehnicii, de luptă și viața tovarășilor voștri. Eu sunt sigur că vă veți face datoria cu conștiinciozitate, regulamentar și cu vigilență, așa cum ne cere jurământul nostru militar“. Cuvintele comandantului au întărit și mai mult dorința fiecărui militar de a îndeplini cu cinste misiunea ordonată. * * In corpul de gardă au început să-și desfășoare activitatea utemiștii și agitatorii. Comandantul și locțiitorul politic luaseră măsura ca pentru fiecare post, printre cei care făceau de gardă să fie câte un utemist. Aceștia au luat deja șeful gărzii îndatoririle speciale ale posturilor lor și au dus convorbiri cu restul militarilor, cu tema : „îndatoririle speciale ale postului nostru“. Agitatorii au început să citească articole din ziare și pasaje din broșuri în care se vorbește despre serviciul de gardă. Personal, comandantul subunității și locțiitorul . .s.ăp , poliție...au. ..controlat felul în care militarii subunității și-au îndeplinit serviciul ordonat: înainte de ieșirea efectivului din gardă, comandantul și locțiitorul politic au citit cele scrise de ofițerul de rând când a inspectat garda și au stat de vorbă cu ofițerul de serviciu pe unitate, interesându-se de modul cum a executat serviciul subunitatea. A stat de vorbă de asemeni cu șeful gărzii și cu caporalul de schimb. După ce s-a schimbat garda, comandantul a primit raportul șefului gărzii : „Tovarășe comandant, garda și-a executat misiunea“. Comandantul a mulțumit subordonaților săi pentru modul cum s’a executat serviciul, a evidențiat pe șeful gărzii, pe caporalul de schimb și pe alți militari din efectivul gărzii, care în timpul serviciului au dat dovadă de multă conștiinciozitate, îndeplinindu-și misiunea de onoare în cele mai bune condițiuni. Locotenent-major MIHAI ANDONIE O rodnică activitate a clubului unității întreaga țară sărbătorește în aceste zile 100 de ani de la moartea lui N. Bălcescu. Din inițiativa organizației de partid, în cadrul activității de club din unitatea noastră, ofițerul Tătaru Constantin a vorbit despre viața și opera marelui istoric revoluționar. Referatul, bine întocmit, expus cu însuflețire, a prezentat figura de luptător a patriotului revoluționar N. Bălcescu. Din istoricul activității sale, militarii s-au îmbogățit cu noi cunoștințe. Ofițerul Tătaru Constantin a citit și câteva fragmente din opera lui N. Bălcescu. O impresie deosebită a produs redarea convorbirii dintre orășean și comisar din lucrarea intitulată „Despre Republică, despre popor și stăpânire“. De asemeni, citind un fragment din „Chestiunea economică a Principatelor Dunărene“, vorbitorul a scos în relief munca istovitoare și asuprirea țăranilor exploatați pe moșiile boierilor. Militarii prezenți au cunoscut astfel o parte din activitatea de scriitor și revoluționar a lui N. Bălcescu, luptător pentru eliberarea socială și națională a Principatelor Române. In încheiere a vorbit ofițerul Stoica Ion, propagandistul unității, care a mulțumit ofițerului Tătaru Constantin pentru străduința depusă în pregătirea referatului exprimându-și în numele celor prezenți satisfacția de a fi ascultat un referat cu un bogat conținut politic și literar. GABRIEL ZANESCL Piesa „Voi trăi mereu“ va fi prezentată pe scena Teatrului Muncitoresc C. F. R.Giulești Pe scena Teatrului Muncitoresc C. F. R Giulești va fi prezentată în curând premiera piesei „Voi trăi mereu“ de scriitorul sovietic Iurii Buriacovschi. Lucrarea dramatică „Voi trăi mereu“ își trage izvorul din însemnările făcute în închisoarea de la Pancraț de eroul național al poporului cehoslovac Iulius Fucik, torturat și ucis mișelește de gestapoul hitlerist. Respectând cu fidelitate adevărul istoric, scriitorul sovietic a dat viață scenică fiecărei pagini din cartea „Reportaj cu ștreangul de gât", reușind să prezinte cu intensitate dramatică măreția vieții luptătorului comunist Iulius Fucik, lupta lui neînfricată pentru desrobirea poporului ceh de sub jugul cotropitorilor fasciști. Piesa demască toată bestialitatea fascismului, constituind totodată un puternic îndemn la vigilența popoarelor față de cei care ar mai încerca să le subjuge și să le cotropească. Pentru ca piesa „Voi trai mereu“ sa fie prezentată în cele mai bune condițiuni, colectivul artistic și tehnic al Teatrului Muncitoresc C. F. R.Giulești a depus o muncă deosebită. Cu mijloace proprii a fost construită o scenă turnantă care va permite succedarea rapidă a celor 12 tablouri ale piesei. Rolul lui Iulius Fucik este interpretat de actorul Mihai Popescu de la Teatrul Național „I. L. Caragiale“. CONFERINȚA Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii organizează Marți 13 Ianuarie ora 18, în sala Ateneului R. P. R„ o conferință în care acad. prof. Traian Săvulescu, președintele Academiei R.P.R., președintele S. R. S. C., va vorbi despre : „Popoarele au pornit pe drumul păcii“. (Note, impresii și învățăminte de la Congresul popoarelor pentru apărarea păcii care a avut loc la Viena între 12—22 Decembrie 1952). Conferința va fi însoțită de proiecțiuni cu aspecte de la Congres. Apoi va urma un film. (Agerpres) Șapte ani de strălucite victorii pe drumul construirii socialismului în R. P. Albania Cu mare entuziasm sărbătorește astăzi poporul albanez cea de a 7-a aniversare a proclamării Republicii Populare Albania. Oamenii muncii albanezi întâmpină acest mare eveniment în istoria patriei lor cu strălucite succese în toate domeniile vieții de stat. N’au trecut decât 7 ani de la data memorabilă când Adunarea Constituantă, transformată în Adunare Națională, a proclamat Albania o republică populară, însemnând prin aceasta începutul unei noi epoci în istoria poporului albanez. Acest popor care în decursul istoriei sale milenare nu a cunoscut decât asuprirea și exploatarea, atât din partea cotropitorilor străini, cât și din partea propriilor săi moșieri și capitaliști, a devenit stăpân pe soarta lui și a luat puterea în mâinile sale. După instaurarea regimului de democrație populară, în fața tinerei republici s-au ridicat mari sarcini. Trebuiau vindecate rănile pricinuite de război, și țara trebuia scoasă cât mai curând din starea ei de înapoiere seculară. Trebuia desvoltată economia națională și ridicat nivelul de trai material și cultural al oamenilor muncii. Poporul albanez, sub conducerea Partidului Muncii în frunte cu încercatul lui conducător Enver Hodja, a pornit cu mare avânt la realizarea acestor sarcini grele. Primele eforturi ale guvernului popular au fost îndreptate spre înfăptuirea marilor reforme social-economice, care urmau să asigure desvoltarea grabnicii a tuturor forțelor productive ale țării. Spre sfârșitul anului 1946 au fost înfăptuite mari transformări revoluționare. In urma naționalizării principalelor ramuri ale industriei, în mâinile poporului au trecut băncile, întreprinderile industriale, ale comerțului intern și extern, iar — ca rezultat al înfăptuirii reformei agrare — pământurile, care au aparținut mai înainte moșierilor, au fost împărțite țăranilor fără de pământ și celor cu pământ puțin. In felul acesta a fost lichidată domnia capitaliștilor străini și a celor albanezi, a fost întărită ordine de democrație populară. In noua fața poporului albanez s’au deschis posibilități largi pentru desvoltarea rapidă a economiei naționale. In cei 7 ani dela proclamarea R. P. Albania, poporul albanez, datorită ajutorului multilateral al Uniunii Sovietice și al țărilor de democrație populară frățești, a obținut succese mari în economie și cultură. Au fost înălțate zeci de fabrici moderne. Au fost construite combinatul textil „Stalin“, baza desvoltării Industriei textile a Albaniei, rafinăria de zahăr „8 Noembrie“, un combinat pentru prelucrarea lemnului, două fabrici pentru egrenarea bumbacului, hidrocentrala „V. I. Lenin“, care aprovizionează capitala și o parte din orașele Durres, Kavaya și altele cu apă potabilă și cu energia electrică necesară. In urma acestor mari lucrări, producția industrială a crescut până în anul 1951 de cinci ori în comparație cu nivelul dinainte de război. Succese strălucite au fost obținute și în sectorul agricol. S’a transformat vizibil înfățișarea satului albanez. Acolo unde înainte domneau mizeria și biciul moșierului lucrează acum țăranul albanez liber, pe care puterea populară l-a înzestrat cu pământ. Suprafețele însămânțate au crescut cu 153 la sută în comparație cu cele dinainte de război. Pentru prima dată au început să se cultive plante industriale ale căror suprafețe au crescut cu 128 la sută față de nivelul dinainte de război. Guvernul popular acordă un mare ajutor țărănimii muncitoare. Se creează stațiuni de mașini și tractoare, al căror număr crește din an în an. S-a mărit mult parcul de tractoare. Astfel, în comparație cu 1950, numărul tractoarelor a crescut, cu 124a sută. Statul alocă sume importante pentru înzestrarea gospodăriilor țărănești cu semințe selecționate și îngrășăminte chimice. Au fost făcuți primii pași pe calea transformării socialiste a satului albanez. Au luat ființă primele cooperative agricole de producție, al căror număr este astăzi de peste 109. Au fost construite numeroase canale de irigație și drenaj, care au contribuit considerabil la creșterea fertilității solului. Astfel, producția de grâu la hectar a crescut cu 142 la sută, în comparație cu perioada dinainte de război. Primul plan cincinal deschide perspective uriașe în fața diferitelor sectoare ale economiei naționale. El va constitui, după cum a arătat Enver Hodja, un program de construcție a bazelor socialismului în republică și va contribui la ridicarea necontenită a nivelului de trai al poporului muncitor. In cursul planului cincinal vor fi construite numeroase fabrici ca : rafinării de ulei, fabrici de ciment, fabrici de sticlă, fabrici pentru prelucrarea lânei, fabrici de hârtie și altele. Producția industrială va crește cu 339 la sută în comparație cu 1950. Centrala hidroelectrică ,,Enver Hodja“, care se construește pe râul Mati și care va fi terminată în 1955. va da 100 milioane kw anual, cantitate de energie electrică suficientă pentru orașele mari și ramurile principale ale industriei albaneze. Agricultura se va desvolta și ea pe o scară largă, în toate ramurile sale. In comparație cu 1950, suprafețele însămânțate vor crește cu 166 la sută. Numărul tractoarelor va fi aproape de trei ori mai mare. Planul cincinal prevede mari investiții de stat și pentru sectorul cultural și social. Astfel, pentru învățământul public, cultură, sport, sănătatea publică și construcția de locuințe muncitorești, statul va cheltui în timpul cincinalului cu 343 la sută mai mult decât în perioada 1946—1950. La Tirana se va înălța un mare teatru. De curând a fost pus în funcțiune un studio cinematografic. In numeroase orașe ale Albaniei vor fi clădite cinematografe, biblioteci, săli de lectură, precum și școli și alte instituții social-culturale. Albania, care înainte cu cinci ani nu poseda niciunn singur kilometru de cale ferată, va dispune la sfârșitul cincinalului de 250 Km. căi ferate ; în afară de aceasta vor fi construite 300 Km. de autostradă. Toate acestea vor determina în cursul cincinalului mari transformări în R. P. Albania. Această țară, odinioară o țară agricolă, înapoiată, se va transforma într-o țară agrar-industrială desvoltată. Oamenii muncii albanezi își construesc o viață nouă, învingând toate obstacolele din calea lor. Cu fiecare an se lărgește întrecerea socialistă, care a cuprins largile mase muncitoare din toata sectoarele economiei țarii. In cursul anului 1952, mișcarea muncitorilor udarinici s’a extins în mod considerabil, transformându-se într’o adevărată mișcare stahanovistă. Față de 2700 muncitori u* darnici, câți erau în 1951, există în prezent 5209 muncitori udarnici și aproape 900 stahanoviști. Poporul albanez își construește viața nouă și fericită în condițiile când statele învecinate, Iugoslavia, Grecia și Italia duc față de R. P. Albania o politică dușmănoasă, agresivă. Clica fascistă a lui Tito, guvernul monarho-fascist din Grecia și guvernul reacționar din Italia organizează numeroase provocări armate la frontierele albaneze, trimit în Albania spioni, diversioniști și asasini, plămădesc planuri de atacare și acaparare a teritoriului Albaniei, întreagă această activitate dușmănoasă se desfășoară cu participarea directă și sub conducerea imperialiștilor americano-englezi. Poporul albanez, strâns unit în jurul Partidului Muncii și al conducătorului Enver Hodja,, sdrobește cu curaj toate uneltirile dușmanilor, apărându-și libertatea și independența. Participând activ la marea mișcare a partizanilor păcii, poporul albanez aduce aportul lui la lupta întregii omeniri progresiste împotriva ațâțătorilor la un nou război. Legături trainice unesc poporul albanez de lagărul păcii și democrației în frunte cu Uniunea Sovietică. Uniunea Sovietică acordă Albaniei un ajutor multilateral. R. P. Albania primește din U.R.S.S. utilaj industrial, mașini agricole și mărfuri de larg consum. Sprijinindu-se pe întregul lagăr al păcii și democrației, în frunte cu U.R.S.S., poporul albanez, condus de Partidul Muncii și de iubitul conducător Enver Hodja, pășește cu încredere pe drumul construirii socialismului. De ziua marii sărbători a Albaniei, noi, oamenii muncii, din țara noastră, care urmărim cu dragoste frățească succesele bravului popor albanez, îi urăm noi și însemnate victorii în lupta pentru pace și socialism. Printre minunatele realizări ale oamenilor muncii din R. P. Albania este combinatul textil ,,Stalin", care produce anual milioane de metri de țesături. In clișeu , un atelier de țesătorie al combinatului textil ,,Stalin". Reconsiderarea scriitorilor clasici o importantă datorie patriotică Vorbind despre cultura proletară, Lenin spunea: „Fără înțelegerea limpede a faptului că numai prin cunoașterea precisă a culturii create prin evoluția omenirii, că numai prin prelucrarea acestei culturi se poate construi cultura proletară, fără această înțelegere nu vom putea rezolva sarcina aceasta (a culturalizării maselor, n. n.). Cultura proletară nu este ceva ieșit de nu știu unde, nu este o născocire a oamenilor care își zic specialiști în cultura proletară. Ar fi ceva cu totul absurd. Cultura proletară trebue să fie desvoltarea, după anumite legi, a acelui bagaj de cunoștințe pe care omenirea le-a elaborat sub jugul societății capitaliste...“ Și, în alt loc : „Marxismul... a prelucrat tot ce era mai de preț în desvoltarea de mai bine de două mii de ani a gândirii și a culturii umane“. (Lenin despre literatură, Ed. P. M. R.) Făurindu-și o cultură nouă, poporul muncitor din țara noastră, pornit pe drumul construirii socialismului, se află în fața sarcinii de care vorbește Lenin. Pe tărâmul literaturii, această sarcină se concretizează prin preluarea moștenirii marilor clasici ai literaturii noastre, prin crearea unei noi literaturi în urma desvoltării „după anumite legi“ (și anume după metoda realismului socialist) ale celor mai frumoase tradiții pe care ni le-a transmis literatura veacurilor trecute. Orice altfel de înțelegere a culturii socialiste, a literaturii noi, este îngustă și greșită ; orice încercare de a nega marile valori ale trecutului nostru literar și de a tăia legătura trainică dintre creațiile trecutului și cele ale zilei de azi reprezintă voința dușmănoasă de a lipsi literatura nouă de temelia ei firească : opera marilor noștri clasici. Și această greșită și dușmănoasă atitudine în privința prețuirii marilor valori ale trecutului ne este cunoscută sub numele de proletcultism. Cunoașterea clasicilor noștri este așadar o condiție necesară pentru elaborarea unei literaturi viguroase și valabile, azi, în condițiile create de o viață liberă, lipsită de exploatarea moșierilor și capitaliștilor, viață pe care cei mai înaintați dintre scriitorii trecutului au dorit-o, au visat-o și uneori au și întrezărit-o. „Istoria omenirii“, scria marele patriot revoluționar Nicolae Bălcescu, „ne înfățișează lupta necontenită a dreptului în contra tiraniei, a unei clase desmoștenite de dreptul său, contra uzurpatorilor ei, luptă arzătoare, care adesea are caracterul unei răzbunări, luptă fără sfârșit, căci se urmează încă in timpurile de azi, și se va urma până când nu va mai fi umbră de i VERA CĂLMN anie, până când popoarele n’or fi întregite în drepturile lor și egalitatea nu va domni în lume“. In țara noastră, lupta împotriva tiraniei de care vorbea cu mai bine de un secol în urmă Bălcescu a fost câștigată de poporul muncitor. Ea continuă încă în atâtea țări ale lumii și cuvintele pătrunse de credința în progres ale luptătorului dela 1848 sunt și astăzi o armă în mâna poporului nostru care luptă pentru pace și progres. Cuvinte ca acestea putem culege multe din operele clasicilor noștri și ele dovedesc continuitatea ideii de luptă pentru libertate și progres în literatura noastră Clasică, ideie care înflorește biruitoare în cele mai izbutite opere ale scriitorilor noștri de astăzi. Cunoașterea clasicilor noștri ne mai este de prețios ajutor pentru înțelegerea vremurilor de tristă amintire și pentru totdeauna apuse ale trecutului de oprimare dar și de luptă al poporului nostru. Pentru că opera celor mai valoroși dintre scriitorii trecutului a fost act de acuzare și de demascare a regimurilor de asuprire și întuneric, ale căror victime acești scriitori au fost adesea. Parcurgând opera lui Bălcescu, Eminescu, Coșbuc, Caragiale și a altora, parcurgem o epocă frământată din istoria poporului nostru, o epocă în care vijejia revoluțiilor și a răscoalelor a sdruncinat, nu odată, strâmbele așezări ale timpurilor trecute. Avântul revoluționar care străbate opera lui Bălcescu, revolta proletarului lui Eminescu, strigătul clăcașului lui Coșbuc, râsul ironic al lui Caragiale în fața hodoșeniei tabloului social a vremii sale — toate acestea ne sunt transmise de operele acestor mari scriitori. Astfel de opere ne transmit dragostea creatorilor lor pentru popor, credința lor într-un viitor mai fericit. Sunt — cele mai multe dintre ele — opere purtătoare ale unui înflăcărat mesaj. Dar mesajul acesta răsună de abia astăzi cu toată tăria. Vreme îndelungată el n’a putut fi auzit. Celor mai îndrăznețe și mai răsunătoare opere ale scriitorilor noștri clasici, cârmuirile trecutului le-au hărăzit o soartă vitregă. Fie că n’au văzut lumina tiparului, fie că au ajuns în mâinile cititorilor, după ce au fost diformate, aceste lucrări n’au putut transmite poporului gândul întreg al autorilor lor. Istoria literaturii, mânuită de slujitorii trecutelor, regimuri spre folosul orânduirii burgheze și moșierești, devenise o tribună de la care se rosteau tendențioase pledoarii, urmărind toate glorificarea ordinei burgheze. Și, pentru ca operele marilor noștri clasici să fie pe placul cârmuitorilor de atunci ai țării, ele au fost supuse unei falsificări sistematice, iar atunci când falsificarea devenea — din pricina conținutului operei — din cale afară de anevoioasă, opera respectivă sau chiar și numele scriitorului erau cu desăvârșire șterse din istoriile literare. Corifeul criticii junimiste — Titu Maiorescu, reprezentantul celui mai aprig reacționarism pe tărâm literar — a aplicat acest tratament de mutilare gloriilor literaturii noastre. Și astfel, opera genialului Eminescu, despuiată de notele de adâncă revoltă care alcătuesc însăși esența „Scrisorilor“ sau a poemului „Proletarul", a fost privită ca expresia unui spirit măcinat de o înăscută și nevindecabilă melancolie, un spirit determinat în desfășurarea lui de un sumbru și irevocabil pesimism. Tristețea lui Eminescu ca și a altor poeți era, după părerile criticii junimiste, patologică și înăscută, fiindcă mânuitorii acestei critici refuzau, firește, să stabilească vreo legătură între această tristețe și împrejurările tragice pe care acei scriitori le-au trăit într’o societate a cărei esență era nedreptatea. Această „interpretare“, preluată de succesorii întru critică ai Junimii, a rămas în vigoare până când clasa muncitoare a cucerit puterea în țara noastră. De atunci a început campania de destrămare a minciunilor „literare“ și opera lui Eminescu ca și a altor clasici a fost redată, în întregul ei adevăr, poporului pentru care a fost scrisă. Printre clasicii a căror operă a fost despuiată de mesajul ei de către critica și istoria literară burgheză se află și marele Caragiale. Opera celui mai aprig demascator al politicianismului care a bântuit în țara noastră sub regimurile burghezo-moșierești, cel care a biciuit cu ironia sa șfichiuitoare toate năravurile claselor dominante ale trecutului, a fost prezentată drept „artă pură", care, după expresia lui Maiorescu „nu are nimic de a face cu politica de partid“. Funcția satirică, esența însăși a creației caragialiene era tăgăduită de critica și istoria literară burgheză, iar comicul lui Caragiale era numit „comic pur“. La această falsificare se adaugă ignorarea completă a unora dintre operele sale și anume a acelor care ni-l arată pe marele satiric simpatizant al celor răzvrătiți, solidar cu răscoala țăranilor din 1907, („ 1907, ,din primăvară ,jrcări toamnă“) sau dușman al ideilor naționalist-șovine („Românii verzi“). Dacă opera lui Eminescu a fost înfățișată de istoria și critica literară burgheză ca lipsită de câteva dintre cele mai puternice trăsături ale ei, dacă creația unui Caragiale sau Coșbuc a fost falsificată și lipsită de câteva dintre operele cele mai semnificative, alți scriitori au avut parte de o soartă și mai nemiloasă. Ei au fost de-a-dreptul șterși din paginile istoriilor literare, tâmplat cu grupul de scriitori. Așa s-a înstrânși în jurul revistei „Contemporanul“,scriitori legați de mișcarea muncitorească de la sfârșitul veacului trecut, scriitori a căror principală preocupare a fost să denunțe mizeria poporului, și care au vestit adesea că prin luptă poporul își va făuri o altă viață. Dintre victimele regimului de exterminare literară întreprinsă de istoria literară burgheză au făcut parte un Th. Neculuță, Ion Păun Pincio, Beldiceanu, ale căror versuri au însuflețit, în vremea când au fost scrise, masele din țara noastră, dar ale căror nume tocmai de aceea n’au putut să apară în istoria literară și în manualele burgheziei. Interpretare tendențioasă, falsificare, iată tratamentul suferit sub cârmuirile trecute de creația clasicilor literaturii noastre. Astfel mutilate, comorile literaturii noastre ajungeau în mâinile cititorilor — dacă ajungeau — sub forme de palide și diformate imagini față de ceea ce reprezentau în realitate. Marii scriitori ai literaturii noastre au fost adânc legați de poporul lor. Lupta poporului le-a inspirat cele mai avântate pagini, durerea poporului le-a smuls accente de ură și revoltă, dușmanii poporului au fost dușmanii lor. Frumusețile limbii populare au fost preluate toate de acești scriitori și înapoiate poporului, sporite fiind de măestria acestor creatori. Bălcescu, Eminescu, Coșbuc, Caragiale, scriitorii Contemporanului și alții au fost, în cel mai înalt grad, scriitori populari și patrioți și, numai privită în lumina luptei seculare pentru libertate, dusă de poporul nostru, opera lor își câștigă întreaga și adevărata ei semnificație. E firesc, de aceea, ca în momentul în care, scuturându-se de jugul oricărei asupriri, poporul muncitor din țara noastră și-a luat soarta în propriile sale mâini și a început a zidi o viață nouă, problema valorificării tezaurului literaturii clasice să-și fi primit în sfârșit rezolvarea. Poporul nostru creează o cultură nouă, socialistă în conținut, națională în formă. Dar o cultură nouă, ne învață Lenin, nu poate fi concepută decât în chip de continuitate creatoare a celor mai frumoase tradiții culturale ale poporului. Reconsiderarea clasicilor ale căror opere au fost măsluite sau cufundate în uitare, datorită „politicii culturale“ a regimurilor trecute, devine așadar, astăzi, în zilele construirii socialismului, o datorie patriotică. Pentru educarea patriotică și artistică a maselor, pentru îndrumarea noii Uțenituri pe un drum sănătos, pentru întreaga revoluție culturală pe care o înfăptuim astăzi, școala marilor clasici ai literaturii noastre ne este de un neprețuit ajutor. Ideile democratice, gândurile patriotice, perspectiva revoluționară a scriitorilor democrați dela 48, revolta lui Coșbuc, poetul ce vorbea în numele maselor obijduite de țărani iobagi, dragostea de popor a lui Eminescu, satira necruțătoare a lui Caragiale, devin astăzi factori activi în educarea poporului în spiritul luptei împotriva a tot ce este vechi, depășit, pentru o viața liberă și constructivă. In regimul nostru de democrație populară, marilor scriitori ai trecutului li se face dreptatea de care în viață n’au avut parte. Eminescu, cel osândit la o soartă tragică de societatea „înaltă” a vremii, I. L. Caragiale, pentru care în Academia lui Dimitrie Sturza nu s-a găsit loc, au fost aleși membri „post mortem“ ai Academiei R.P.R. Alături de ei, Vlahuță, Coșbuc și alții. Aniversările marilor noștri clasici au devenit sărbători ale poporului întreg, prilejuri de largă difuzare și profundă cunoaștere a operei scriitorilor sărbătoriți. La aniversarea a 100 de ani de la nașterea lui Eminescu, opera marelui nostru poet a fost tipărită și difuzată în zeci de mii de exemplare, de la ediții de lux la ediții larg populare, accesibile oricui. Aniversarea aceasta a prilejuit comunicări științifice la Academie și institute, conferințe populare în toate colțurile țării despre viața și opera poetului, a prilejuit cercetări care au scos la iveală opere inedite sau rar tipărite, din pricina conținutului lor, de către cei pe care atât de vehement îi ataca Eminescu. O sărbătoare asemănătoare a fost și aniversarea lui Caragiale. Piesele marelui satiric, care vedeau rar lumina rampei, câtă vreme Cațavencii, Trahanachii, Dandanachii conduceau țara, au fost jucate de la eliberare până azi mai des decât în anii scurși de la data când le-a scris autorul până în 1944. Din „Momentele“ lui Caragiale, din piesele lui, cărora noua interpretare l-a dat adevăratul lor înțeles, oamenii muncii din țara noastră învață să urască politicianismul necinstit și abject, demagogia, care, în țările capitaliste sunt în floare, să disprețuiască birocratismul și rutina, învață să se desbare de urmele vechiului care mai dăinue încă la unii din noi. Articole, conferințe, studii au înlesnit înțelegerea tâlcului adânc al operei lui Caragiale de către masa cititorilor. La 100 de ani de la moartea marelui gânditor democrat și luptător revoluționar Nicolae Bălcescu, pe care îl aniversăm în această lună, cititorul țării noastre regăsește cu entuziasm în gândirea clasicului iubit credința în progres și elanul revoluționar, care pentru un popor ce construește socialismul sunt valori de neprețuit. Atât de puternic trăiește N. Bălcescu în inima poporului nostru, încât, în zilele noastre, a devenit el însuși erou literar. Din piesa lui Camil Petrescu, din marele pocmt al lui Eugen Jebeleanu, .Bălcescu vorbește cititorilor noștri în graiul în care vorbea tovarășilor săi de luptă din 48. Din astfel de opere, portretul lui — acela al unui gânditor adânc, patriot înflăcărat, om politic clarvăzător, se conturează în trăsături puternice, căpătând pentru generațiile de astăzi o valoare cu adevărat exemplară. Pilda marilor noștri clasici — lecție de patriotism, dragoste de progres, măestrie artistică — este viu exemplificată în zilele noastre de clasicul în viață, pe care poporul nostru are fericirea a-l avea în mijlocul său: Mihail Sadoveanu. Legat prin masivitatea și măestria operei sale de creația marilor noștri clasici, iubitorul poporului și al naturii românești, M. Sadoveanu, aparține prezentului prin caracterul militant pe care îl imprimă tot mai hotărît operei sale de azi. Pentru ca poporul muncitor să cunoască și să studieze în adevărata lor lumină valoroasele opere ale clasicilor noștri, apar, mereu noi și noi ediții ale clasicilor, tipărite în tiraje de masă și însoțite de folositoare studii introductive. Astfel, în E. S. P. L. A. au apărut „Opere“ (v. I-III) de I. L. Caragiale, fiecare volum într’un tiraj de câte 25.000 de exemplare, „O scrisoare pierdută“ (25.000), „Opere“ der Slavici (v. I-II), fiecare volum în 18.000 de exemplare. La popularizarea operelor marilor noștri clasici contribue din plin și colecția „Biblioteca pentru toți“ editată de E.S.P.L.A. Au apărut în cursul anului 1952 „Poezii alese“ de Grigore Alexandrescu (20.000), „Poezii alese“ de G. Coșbuc (30.000), —■ „Amintiri“ de I. Creangă (21.000), „Fabule” de A. Donici (20.000), „Poezii alese“ de V. Alecsandri (20.000), „Pe drumuri de munte““ de C. Hogaș (15.000), „Opere alese“ de Vlahuță (20.150), „Versuri“ de Șt. O. Iosif (15.150), „Opere alese“ de M. Sadoveanu (v. I-II), fiecare într’un tiraj de câte 35.000 de exemplare. In zorii literaturii noastre, un scriitor a așternut pe hârtie versurile Urmașilor mei Văcărești Las vouă moștenire Creșterea limbii românești Și-a patriei cinstire. Aceste versuri, purtând un îndoit mesaj — patriotic și artistic — au fost, de atunci până în zilele de azi, un îndreptar pentru urmașii întru scris ai autorului lor — marii noștri clasici — până în zilele de azi, când clasicul Sadoveanu scrie despre viața nouă și fericită ce a început pe plaiurile românești. Poetul sovietic Alexei Surcov a spus vorbind despre Pușchin : Pușchin ne însoțește în comunism. Despre cei mai valoroși dintre clasicii literaturii noastre — purtători ai acelui îndoit mesaj de care vorbeam mai înainte — putem, fără îndoială, să afirmăm că ne însoțesc și ne ajută în lupta pentru construirea socialismului, că ne vor însoți, și mai depare, ia comunim