Astra Dejeană, 2000 (Anul 7, nr. 1-4)

2000-01-01 / nr. 1-2

ASTRA DEJEANĂ Pagina 13 M. CM f U­CS­CU * M. CM f UCSCU * M. CMfifCSCU * M. CM f UCSCU NICOLAE BĂCIUŢ IRINA PETRAŞ EMINESCU Mărite domn al limbii care ne creşte şi ne înveşmânta, al limbii ce ni-i respirare şi care ne binecuvânta. Mărite domn care ne eşti părinte dar şi fiu, deodată, prin setea fiinţei întregeşti O fiinţă preacurată. Mărite domn, de tine ne e dor­­dorul iubire ni se face! Te respirăm în tot ce e cuvânt şi-n fiinţă-ţi aerul se-ntoarce. Şi te iubim fără măsură căci tu ne eşti şi inimă şi ochi şi gură. Târgu-Mureş, 30 aprilie 1989 Să citeşti să re-citeşti clasicii înseamnă să te situezi într-un început continuu... Eminescu Creangă Caragiale zestrea triadică a literaturii române, marca noastră genetică. Lectura lor - probă a labirintului, complicată expediţie de re­cunoaştere, execuţie omenească a unei partituri divine... “Mie-mi place visarea” scandează Eminescu invitându-ne la fără de margini lumi ale gândului şi ale inimii. “Mi-i dragă gâlceava” mărturiseşte Creangă căutând sămânţă de vorbă “C-eşt’ copil?!” ne apostrofează acid Caragiale amintindu-ne că prin ei cultura română a dobândit certificatul deplinei maturităţi. 10 martie 1989 CORNEL UNGUREANU Primul adevăr pe care l-am aflat despre Eminescu a fost că a murit nebun. Nu numai eu, ci şi alţi colegi de generaţie, de scris şi de întâmplări literare şi-au împlinit prima oră de eminescologie în faţa acestei imagini a poetului nostru tu­telar. Şi dacă între înaintaşii tăi, părinţi, bunici, străbunici, dacă între ei a fost unul dintre aceştia, oare nu aştepţi cu nelinişte, cu teamă, cu spaimă, ca adevărul adânc al fiinţei tale să-ţi ilumineze, într-o clipă anume, ceea ce se învolburează dincolo de limite? Tema aşteptării, iată care ar trebui să fie prima lecţie despre fiinţa românească. ALEX ŞTEFĂNESCU Am copilărit la Suceava, printre bucovineni care au un cult pentru Ştefan cel Mare şi Eminescu. La câte o sărbătoare, când se aduna întreaga familie, tata, în momentul culminant al întâlnirii, ne citea cu glas tare o poezie de Eminescu - de obicei Scrisoarea a III-a, dar şi Luceafărul sau Rugăciunea unui dac -şi plângea, chiar plângea, deşi a fost şi a rămas un bărbat puternic, nu pentru că i s-ar fi transmis tristeţea versurilor, ci pentru că îl copleşea frumuseţea lor. Chiar şi astăzi, când îl vizitez pe tata la Suceava, înainte de a ne despărţi, el mă roagă să-i citesc ceva din marele poet, să nu plec ... aşa. Pot spune, parafrazându-l pe legendarul prieten humuleştean al ipoteşteanului: Că nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la Eminescu, mă simt inundat de un val de evlavie. El îmi este şi foarte apropiat şi drag, şi foarte îndepărtat şi intangibil. Sper că şi pentru contemporanii mei poetul reprezintă tot atât de mult. Dar nu sunt sigur. Se face încă prea puţin pentru menţinerea în actualitate a poeziei eminesciene. Se scriu sute de articole convenţionale, se numesc cu numele lui străzi, librării şi cenacluri, dar poeziile i se recită tot mai rar şi numai unele dintre ele, banalizate prin repetare la ocazii festive. Poate că, până la urmă, singura metodă valabilă de a ne apropia de Eminescu o constituie citirea-ascultarea poeziei lui. Să nu ne trăim viaţa fără să cunoaştem această copleşitor de frumoasă operă! Să nu plecăm din lume ... aşa! 2 aprilie 1989, Bucureşti HORIA BĂDESCU: Nevoia de Eminescu A te întreba de ce ai nevoie de Eminescu, e ca şi cum te-ai întreba de ce ai nevoie de aer, ori de apă, ori de dragoste. E ca şi cum te-ai întreba de ce ai nevoie de limba română. Adică de lucruri fără de care nu se poate exista. Nu fiindcă nu este posibil fără ele, ci pentru că tu eşti întru ele, fiind întru tine prin ele. Pentru că tu eşti în limba română aşa cum limba română este în tine. Pentru că noi suntem în Eminescu aşa cum el este în noi. Te întrebi despre fiinţa fiinţei tale, despre fiinţa limbii române adică, şi la capătul întrebării îl afli pe Eminescu. Te întrebi despre Eminescu şi la capătul întrebării afli desăvârşita fiinţă a limbii române. Şi dacă-i adevărat că zeii au chipul celor care cred în ei, atunci nu poţi decât să rămâi în uitare de sine privind chipul limbii române, chipul lui Eminescu! AUREL DUMITRAŞCU Eminescu Din momentul în care scrie primul poem, poetul nu mai poate fi singur. Limba în care scrie îi suprimă brusc singurătatea. Marea de cuvinte se apropie de el şi nu-i mai rămâne decât să aleagă valurile. Fiecare val care vine este un cuvânt. Şi totul ţine de alegerea sa, de harul cu care va îmbina acele valuri-cuvinte pentru a (re)înfăptui o mare poezie. Eminescu a dăruit limbii române şi poporului român cea mai limpede mare pe care o putea dărui cineva. Şi dacă limba română a răpit singurătatea poetului prin distincţia pe care acesta i-a dat-o prin vers, noi cei care trăim în lumina spiritualităţii sale poetice am constatat de asemenea că nu mai puteam fi singuri. Forţa valorii constă în stabilitatea pe care o instituie într­­o cultură. Se ştie că o cultură în care nu există valori referenţiale este o cultură măruntă, discutabilă, dacă nu chiar un simulacru de cultură. Vocea fiecărui artist român s-a auzit întotdeauna şi prin raportarea la Eminescu, însă firescul prezenţei lui spirituale vine dintr-un singur motiv: opera lui recuperează şi întregeşte continuitatea sufletească a românilor. Da, să fii carte şi să aduni plânsul şi bucuria unei părţi de lume. Să nu fii a individualitate, ci înnobilarea unei limbi.

Next