Ateneu, 1986 (Anul 23, nr. 1-12)
1986-02-01 / nr. 2
Deşi au trecut atîţia ani de la moartea lui Eminescu, pare din ce în ce mai mult că el n-a murit decit cu huma imperfectă ca i-a adăpostit spiritul. A devenit o noţiune atemporală şi trăieşte nemoartea celor ce n-au trăit în zadar, a celor ce nu s-au mărginit să vieţuiască doar pentru a consuma, a vina soarta şi rasplata martirilor spiritului, a celor ce n-au timp să adune nirologi, bunuri comestibne şi confortabile in largi buzunare. Ei n-au avut înciudata, mărturie destinul lui Isaicescu, vrerile sa-şi consolideze pozipi pentru viata cea paminteasca, sa-şi pregătească meticulos întu connime vietii si apoi sa traiasca, raminnu mereu descoperiţi in aceasta latura si de-aici rudenia lor de spirit, intru sărăcie şi mizerie, intru boala şi suferinţa, dar şi intru demnitate. Eminescu dorea sa traiasca Voi de ani. Pentru ce ? Pentru ca atit estimase ei ca-i trebuie ca sa spună tot. A trait da ne am, deci exact jumătate, baiem deci cicue ca ceea ce ne-a lasat ei este doar jumatate din cit a dorit sa ne lase — si cit ne nemăsurata eaie moștenirea lui ! De aceea începea amea lucruri si muncea consecutiv sau cmar in pâraiei la eie : poezie, proza, teatru, gazetărie neroiiiie si angajata, cu^*i boii.i puiiUcu-cuciaie, cuc^iuiicu’ ut nme, etimologie, matematici, astronomie cmar. Ea ne amintim de dorința arzătoare a lui mco.ae uaicescu ne-a mai trai zece ani. z,ece am macar pentru a ternina ceie începute, i nu pentru a se bucura de viata, ci pentru a supune omenirii ce-i fusese dat sa spună, iji unul şi altul n-au avut literalmente timpul şi posibilitatea sa-şi întemeieze o ramme, nu ie-a fost aai sa traiasca alaturi de acele fiinţe care-i iubeau şi le-ar fi fost cei mai de preţ sprijin şi înţelegere . Veronica şi Luxila, „iubita lui naicescu" a fost ţara, aşa ne-am invaţat sa spunem şi aşa este. Ţara, naţiunea, trecutul şi viitorul ei îl acaparau pe istoric mai mult decit orice alta pasiune. Ceea ce-i apropie pe aceşti doi aşa zişi adversari pontici, unul printre liberalii de mai tirziu, altul printre conservatorii epocii sale, este făptui că deși trăiau printre politicieni, ei nu „faceau politică“. Ei se dăruiau întregi, fără rezerve pentru idealul social cu care se identificau, în mijlocul unor oameni care făceau politica la modul profesional iar în timpul liber deveneau rezervaţii sau jovialii oameni de lume. Ca jurnalist prin vocaţie, deci prezenţă activ ancorată în realităţile cotidiene şi ca scriitor cu acută conştiinţă civică şi istorică, Eminescu ia mereu atitudine în faţa marilor probleme ale naţiunii. Prin toate paginile cu conţinut social eminescian, trece ca un leit-motiv dragostea şi compasiunea pentru ţăranul român socotit de el ca „singura clasă pozitivă pe spatele căreia trăiesc celelalte clase“. El consideră că : „această clasă ne susţine cu sudoarea frunţii, că într-o ţară lipsită de export industrial singur ţăranul munceşte pentru toţi, tot ce aducem din străinătate ne vine în schmbul griului care e produsul muncii ţăranului“ sau, în altă parte „Populaţia rurală în marea ei majoritate dar mai ales cea mai îndepărtată de tîrguri n-are drept hrană zilnică decit mamănguţă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă, foarte rar, la zile mari şi nici atunci chiar în multe cazuri se învredniceşte să mănînce carne şi să bea vin ; trăind sub un regim alimentar atît de mizerabil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi slăbiciune morală destul de întristătoare“. Marele patriot şi istoric Nicolae Bălcescu susţinea şi el că „a lega braţele ţăranului şi a dispune de munca lui e un asasinat“, iar în altă parte făcea afirmaţii din care se poate constata că el venea o strinsa legătură intre evenimentele istorice naţionale şi starea ţaranimu : „noi care robiserăm pe fraţii noştri ţarani din Ţara Romanească şi păstrasem in robia ungurilor pe cei din Ardcal, mai meritam noi oare maniea şi iencirea ?“ (referitor in înfrmgerea de la iVurăslău in „Romanii supt Minai Voievod Viteazul"), Ideea apare aproape identică la Eminescu, în articolul „Oştirea romană“ unde afirmă : „IMu e număr în Monitor care să nu cuprindă liste lungi de dări directe şi indirecte judeţene, comunale şi de alt soi care toate se percep în linia din urmă din punga ţăranului. Munca lui o precupeţesc negustorii şi o schimbă pe marturi străine, munca lui dă valoarea latifundiilor statului şi celor particulare, dările plătite direct sau indirect de către dinsul susţine legiunile de funcţionari ai statului, ai comunelor, ai judeţelor. Şi cînd voim a ne făli şi a ascunde cu vălul gloriei mizeria acestei generaţii... atunci cu ce ne vom făli decit cu vitejia personală a aceluiaşi ţăran ?“ Eminescu izbucneşte revoltat împotriva celor ce permit ca oştenii ţărani care-şi varsă singere pentru ţară şi-i cîştigă prin vitejia lor independenţa, să sufere de frig şi mizerie întorcîndu-se de pe cîmpul de luptă. în acest sens este notoriu articolul „Dorobanţii“ publicat în ziarul „Timpul“ din care cităm : „au sosit în Bucureşti dorobanţii de pe cîmpul de luptă. Aceşti eroi cu care gazetele radicale se laudă atîta sínt, mulţumită guvernului, goi şi bolnavi. Mantalele lor sínt bucăţi, iar sub manta cămaşa de piele şi nici cojoc nici flanelă, nimic. Încălţaţi sínt tot atît de rău, unul cu un papuc şi o opincă, altul cu o bucată de manta înfăşurată împrejurul piciorului, toţi într-o stare de plîns, într-o stare care te revoltă în adîncul inimii“. O altă idee de adîncă rezonanţă istorică a lui Eminescu este aceea privitoare la independenţa naţiunii pe care o consideră un produs al vieţii istorice româneşti, un rezultat al luptelor strămoşeşti şi nu o cucerire ad-hoc apărută pe loc gol, în articolul „Independenţa“ publicat în „Timpul“ 1880 Eminescu ajunge la concluzia că „independenţa... e suma vieţii noastre istorice“. Această concepţie transpare şi din alte articole ale sale ca cele din „Studii asupra situaţiei“ („Timpul“ 1877) în care arată că Ştefan cel Mare în cei 46 de ani de domnie, Mircea în cei 35 de ani n-au avut altă preocupare decit neatîrnarea ţării şi argumentează pe larg această afirmaţie prin exemple de strălucite izbînzi militare şi diplomatice ale acestor domnitori concluzionînd din nou că „independenţa, precum o numim astăzi, nu este un copil găsit fără căpătîi şi antecedente ci un prinţ care doarme cu sceptrul şi coroana alături“. Şi Bălcescu s-a exprimat în repetate rînduri referitor la această temă. Astfel în „Campania românilor în contra turcilor“ din 1847 citim : „românii jertfiseră mult pentru dezrobirea independenţei şi libertăţii lor, dar acestea sînt bunuri atît de mari incii cu nici o jertfă nu sînt scump cumpărate“ Deşi trăitori ai unor epoci istorice relativ diferite, vieţile celor doi cugetători pot fi alăturate în baza structurilor spirituale similare, a simţului lor istoric, a dăruirii lor totale faţă de problemele naţiunii. Eminescu a cunoscut destinul şi opera lui Bălcescu şi i-a intuit esenţa asemănătoare cu a lui sub specia absolutului. Revelatoare în acest sens sunt cuvintele din articolul : „Bălcescu şi urmaşii lui“. „Deşi Bălcescu se întemeiază pretutindenea pe istorie şi scrierea lui e rezultatul unei îndelungate şi amănunţite munci, totuşi munca nu se bagă nicăieri de seamă, precum şi icoanele maeştrilor mari nu se vede amestecul amănunţit de văpsele şi desemnul îngrijit linie cu linie. O neobicinuită căldură sufletească, răspîndită asupra scrierii întregi, topeşte nenumăratele nuanţe într-un singur întreg şi asemenea scriitorilor din vechime, el îi vede pe eroii săi aievea şi-i aude vorbind după cum le dictează caracterul şi-i ajunge mintea, incit toată descrierea persoanelor şi întîmplărilor e dramatică, fără ca autorul să-şi fi îngăduit a întrebuinţa undeva izvodiri proprii ca poeţii“. Fie numai şi din aceste cîteva alăturări care nu epuizează nici pe departe şirul similitudinilor dintre cei doi mari titani ai spiritului românesc, reiese cu limpezime că ei au fost nu numai creatori de operă inestimabilă, dar şi oameni cu existenţă exemplară, cu o asemenea combustie a conştiinţei incit însăşi biografiile lor conturează imaginea unor eroi legendari cu valoare de simbol naţional.“ Invăţînd marea lecţie a vieţii lor, o vom contempla ca pe o operă de artă, egală în exemplaritate scrisului lor; crezînd în această stirpe fără moarte, pentru care timpul existenţei pămînteşti a fost dureros de drămuit, ne reamintim că un creator nu trebuie să uite nicicînd preţul timpului şi pătrundem încă un pas în esenţa pură a unor spirite infinite. Lucia Olaru NENATI Eminesou in aeternum Eminescu şi Bălcescu (Fişe pentru o paralelă posibilă) Note, comentarii, idei Poeţi (VI) . 8. IOAN MORAR : Poezia lui Ioan Morar Din volumul „Vară indiană“ (Editura Albatros“) pare că adună in ea (sintetizind) tot ce-a ieşit mai bun din mina promoţiei ’8u, ochiul lui fiind aţintit, ca şi cel al lui Narcis, mereu spre sine, ceea ce personalizează accentuat poezia sa. Inovînd, Ioan Morar nu părăseşte lirismul necesar poeziei, aşa cum fac mulţi dintre modişti — el nu a uitat că modele devin perene numai dacă au puterea să se tradiţionalizeze — şi-n poezie lirismul e unul din elementele fundamentale de tradiţionalizare. Poate, pe atocuri, numai unele accente de beatitudine alterează aerul nostalgic impus chiar din titlul cărţii, — în rest descrierea poeziei in cartea lui Ioan Morar e un element caracterologic şi dă notă distinctivă. Fraza poetică conţine, în dese rînduri, un epic suculent, imaginile construindu-se dintr-un „real“ bazat mai mult pe o bună deţinere a livrescului. Ieşirea în cîmpul liric se face povestind nu poetizînd, tehnica fiind cea la persoana întîia, dar eul poate pueînd incumba orice alt eu, susţinut prin biblio-imagini (adică prin secvenţe — imagini — din cărţi) sintagma din titlul cărţii ne duce cu gmndul la un post-apnori, poetul conceptua cartea în urma unei experienţe „trăită“ de altul şi preluată de el acustic, aşezindu-şi acţiunea intr-un spaţiu exotic, absolut imaginar. Citatele din poemul ,,Cuvintele tribului“ ar susţine această părere, însă numai eşantionul următor e de-ajuns : „să alcătuim o utopie ecologică, îmi văd cuvintele pîlpiind într-un joc. / Mina scrie şi scapă“. Autenticitatea poeziei lui Ioan Morar, din cartea sa de debut, e mai mult decit clară. 9. ANDREI ZANCA , în cartea subţire şi de debut — Poemele Nordului, Ed. Albatros — a lui Andrei Zanca, poezia dă mereu în doctor ; — într-un poem e atîta poezie îneît nu mai încape în el, îţi sare direct în ochi, în suflet. Iată o stare bacoviană absorbind poezia din aer ca un burete apa : „sînt singur şi nu-mi aduc aminte. / e iarnă, / privesc pe geam aceste becuri / aprinse ce fac vizibil întunericul. / ningea. / umbre se rostogoleau peste acoperişul caselor / dezveleau scoarţa copacilor între două garduri“ (Trunchiuri şi ilustrate, II). Poezia lui Andrei Zanca face corp comun cu o realitate cunoscută poetului, făurindu-se din ceea ce ochiul filtrează şi sufletul redă. Descotorosindu-se de sentimente, ca o nucă de coji, poezia lui Andrei Zanca se destăinuie în plinătatea frumuseţii ei ; nimic, în ea, strident, versul mitraliind jeturi reci de ape (ninsoare, fulgi de zăpadă, omăt, gheaţă, lamă de ger, brumă, ploi, rouă etc.) plăcute, în context, cititorului. Poemele se desprind în „trunchiuri şi ilustrate”, sugerate de un „termen“ ce sincronimizează relaţia „omul de zi cu zi“ — zicudul, astfel incit par fragmente dintr-un amplu poem, pe care poetul îl scrie zilnic, fără să-şi termine suflul, ci, dimpotrivă, vlaga căpătînd intensităţi nebănuite, mereu în crescendo. A. Zanca are harul de-a crea gerunziuri de la substantive proprii (sighişorînd) sau substantive cu funcţie de adjectiv (zicudul), acesta din urmă ducîndu-me cu gîndul la Coşbuc care a creat cuvîntul întrului printr-o teimnică ce ţine numai şi numai de o deosebită capacitate creativă. Singur, într-un land, al său, Andrei Zanca şi-a făurit un hamac în care visele îi vor fi frumoase împliniri, — Poemele Nordului fiind un vis frumos împlinit. Gellu DORIAN Semnal • ÎN LEGĂTURA cu manuscrisele POETULUI D. IOV (1888—1959) Relaţiile mele cu poetul D. Iov — originar din Flămînzii Botoşanilor — au fost mai mai mult pe cale epistolară decit printr-o prietenie în sensul curent al cuvîntului. Il cunoşteam doar din scris, din poeziile care apăreau prin diverse publicaţii ale vremii sub titlul Cărţi poştale, dedicate unui personaj feminin probabil imaginar, Liuba, nume obişnuit în provincia şi oraşul de adopţiune în care se stabilise. In 1940, pe vremea concentrărilor, l-am cunoscut personal şi doar fugitiv, pe Dealul Patriarhiei. Purta haină militară şi avea gradul de căpitan. Eram amîndoi grăbiţi, minaţi de interesele acelor zile fierbinţi şi la propriu şi la figurat. Prin 1942—1943, cind era director al Teatrului Naţional din Iaşi, a venit cu „Coana Chiriţa“ să dea un spectacol şi în orăşelul nostru de provincie. Cam la atît s-au limitat contactele noastre personale. După cel de-al doilea război mondial, stabilindu-mă la Fălticeni, întîmplarea a făcut ca pe strada unde locuiam să fiu vecin cu sora poetului și astfel, întîi prin mijlocirea ei apoi independent, s-a înfiripat între noi un schimb epistolar cu mărturisiri reciproce, care a fost curmat odată cu plecarea lui pe urmele strămoşilor. într-o scrisoare mă informa că a lăsat „cuvînt“ la vreo cinci prieteni ca, după moartea sa, aceştia „să aibă grijă să apară“ manuscrisele sale. Manuscrisele, pentru a le pune la adăpost, le împărţise acelor prieteni. După părerea sa, desigur destul de naivă, ar fi „destul să se dea o notiţă la ziar pentru ca să se afle unde sunt manuscrisele (căci ele sunt împărţite)“, şi, tot după opinia sa, „sunt cărţi care vor avea mare succes şi care vor aduce venituri mari“. Dorinţa lui (să dăm notiţa la ziar) o facem cu plăcere, deşi nu ştim cine sunt acei prieteni. Totuşi, socotim că o datorie de onoare şi o faptă colegială de breaslă i-ar obliga moralmente (dacă eventual n-au făcut-o) să predea măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, aceste manuscrise Muzeului de Literatură sau Bibliotecii Academiei. In continuare, cităm din scrisoarea respectivă pasajele în care sunt indicate titlurile manuscriselor : «In acești din urmă 4 ani am scris 20 de volume. Le-am scris cu judecata omului ajuns la 60 de ani. Sub volume de versuri (6 volume), 4 piese de teatru, 2 romane în cite două volume şi restul volume de nuvele. 1. Romane „Cuib de rîndunele“ — 2 volume. 2. „Acolo sus” roman, 2 volume. 3. „Cărţi poştale”, versuri, 1 volum. 4. „Stihuri monahale“ versuri, 1 volum. 5. „Strofe pentru mâne“ 1 volum, versuri. 6. „Amintiri din eri“ 1 volum, versuri. 7. „D. Iov“ 1 volum — versuri. 8. „Toiagul lui Moş Serafim“ 1 volum pentru copii, în versuri. 9. „Bărbieria din Hîrlău“ 1 volum — nuvele. 10. „Strada Braniştei“ 1 volum — nuvele. 11. „Omul de la Dunăre“ 1 volum — nuvele. 12. ..Răboj de amintiri“ 1 volum — nuvele. 13. „Prieteni care tac” 1 volum — nuvele. 14. „Diverse“ 1 volum — nuvele. 15. „Trei bărbaţi şi trei femei“ — comedie în 3 acte. 16. „Fraţili lui Domnu“ — comedie, 1 act. 17. „Dar de nuntă“ — piesă, 1 act. 18. „Telefonul“ — comedie 1 act. 19. „Scrisori“ — versuri. Din 4 caiete cu versuri ce au fost publicate în timp de 40 de ani, se vor alege pentru un volum cu denumirea „Cărţi poştale“ şi restul pentru un alt volum cu denumirea „Scrisori“. 20. .............................Ţara mea“ — 1 volum — versuri. Aici vor fi intrate versurile ce le-am scris în 1940—1944 în legătură cu Transilvania cînd era interzis să scriem despre Ardeal. Au fost unele poezii publicate, altele sînt în manuscris pe foi volante. Se vor aduna și strînge sub titlul de mai sus. Desigur că din ce-am mai scris s-ar putea întocmi încă 3—4 volume, dar rămîne de văzut.»(...) «15. XI. 1984. D. Iov. P. S. Acum am început să scriu voi. „Pe drumuri moldoveneşti”. Aş vrea să mai scriu „Amintiri literare“.» AI. BARDIERU Jurnalul căutării de sine 1892 — Alexis, naratorul (opt ani) şi Laura, sora lui de nouă ani, trăiesc într-un paradis format din părinţi, prieteni şi natura miraculoasă, undeva pe coasta vestică a insulei Mauritius (Oceanul India). Prima frază a acestui roman*: „Cea mai îndepărtată amintire a mea a auzit marea“ este închinăciunea perpetuă în faţa imensităţii şi frumuseţii Mării. Mare care a legănat copilăria eroului şi care i-a pecetluit apoi adolescenţa şi tinereţea. O aude tot timpul şi-o poartă cu el în sufletul, în mintea şi-n corpul lui. închizînd ochii, o vede şi-o aude parca mai bine ; distinge fiecare vuiet al valurilor răsfirate de recife care se unesc apoi in rostogolirea lor pe mal. Cunoaşte estuarul celor două rîuri, bălţile care apar şi dispar, stîncile, toate ascunzişurile peştişorilor. Ii place să se scalde exact în locul unde se intîlnesc apele celor două riuri care-1 alină de usturimea mării şi de arsura soarelui... Dar tatăl dă greş într-o instalaţie electrică, în timp ce un ciclon face ravagii în insulă, distrugîndu-le casa şi grădina imensă. Apoi emigrează la Forest Side, unde, pînă la moartea lui, tatăl a adunat o mulţime de documente referitoare la Aurul Corsarului, ascuns într-o văgăună din Golful Englezilor din Insula Rodrigues, o insulă vulcanică din Oceanul Indian. Visul tatălui — găsirea comorii — va fi preluat de fiu, mai ales că dorința familiei este să poată să se-ntoarcă în vechea casă. 1910 — Alexis îşi părăseşte mama şi sora, îmbarcîndu-se pe un mic vas cu două catarge, „Zeta“, ca să ajungă pe Insula Rodrigues. Aici căutarea comorii Corsarului devine din ce în ce mai ciudată, mai iluzorie. Duma, o tînără „mana!“ (localnică) îl ajută să depăşească izolarea, deznădejdea, aducîndu-i adevărate și unice clipe de împlinire şi fericire. Tot ea-i pune întrebări care-l răscolesc : „De ce cauţi aur pe aici ? ’ „Aş vrea să-i vorbesc de casa noastră de la Boucan, de grădina ei fără margini, de tot ce-am pierdut, pentru că asta caut. Dar nu ştiu să i-o spun şi ea adaugă cu voce scăzută ca şi cum şi-ar fi vorbit ei înseşi. Aurul nu face două parale, nu trebuie să-ţi fie frică de el, e ca şi scorpionii care nu-l înţeapă decât pe cel căruia îi este frică... Voi, ăştia din lumea mare, credeţi că aurul e lucrul cel mai puternic şi mai de invidiat, şi de asta faceţi războaie. Pretutindeni vor muri oamenii ca să aibă aur”. 1915 — Şi-ntr-adevăr Alexis se înrolează în armata engleză şi pleacă pe front în Franţa. Se îmbolnăveşte de tifos. „Păduchii vor cîştiga războiul“, sînt cuvintele medicului ce-l îngrijeşte. 1919 — Războiul terminat, Alexis îşi regăseşte familia, mama moare. Alături de Duma, doreşte şi visează fericirea, dar fata se tot ascunde şi apoi dispare. Mult i-a mai trebuit (o recunoaşte el însuşi în jurnal) lui Alexis să înţeleagă că toată această nebună, lungă şi istovitoare căutare a Aurului Corsarului nu-şi găseşte sensul decit în sufletul său, în pasiunea sa pentru mare, stele şi viaţă. Aurul adevărat este cel al mării şi al stelelor. Aurul este dragostea. Aurul este tot sufletul lui trecut prin amărăciunea atîtor triste experienţe. Şi cum poţi încerca să pui stăpînire pe aurul sufletului unui om ? Citind „jurnalul de bord“ al sufletului său. Octavia BUHOCIU * Căutătorul de aur de J.M.G. Le Clézio, Gallimard, 1985. Dicţionarul botoşănenilor SIMION SANIELEVICI (1870—1963) Matematicianul Simion sanielevici s-a născut la 4 august IBvO, la Botoşani. Studii primare şi secundare (Liceul „A. T. Laurian *, 1881— 1889, coleg în primii patru ani cu N. Iorga) in oraşul natal ; Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti (licenţiat in 1895) ; specializare la Paris — doctor in matematică la Sorbona, cu teza „Sur les equations differentialles des cordes et des membranes vitrantes“ (1909), comisia fiind prezidată de profesorul E. Piccard. Desfăşoară o bogată activitate didactica in invăţamintul superior, la Bucureşti şi Iaşi (la început şi in invaţămîntul secundar), precum şi o bogată activitate ştiinţifică, cu contribuţii importante în domeniul ecuaţiilor diferenţiale, integrale, integrodiferenţial, analizei, geometriei diferenţiale, teoriei numerelor, mecanica-dinamicii, dezvoltind teorii şi teoreme clasice — Fredholm, Piccard, Fourier, Wilson, Hurwitz, Lobacevski. Activitatea ştiinţifica de prestigiu i-a fost încununata cu titlurile de membru de onoare si membru titular al Acaueimea R.P.R., ambele in 1948, a altora, conferite de foruri ştiinţifice din străinătate (Societé Mathématique din Paris). S-a afirmat (în tinereţe) ca militant socialist, frecventînd faimoasa sală „Sotir”, participînd la congrese socialiste, ca publicist, redactor de presă , a conferenţiat la Botoşani, în cadrul Universităţii Populare „N. Iorga“, pe teme vizînd propagarea ştiinţelor matematice, aplicaţiile lor. Din opera sa : „Curs elementar de geometrie. Geometrie plană“, 1901 ; „Sur l’intégrale de Fourier“, 1915 ; „Sur Quelques aplications de l’intégrale de Fourier“, Isis ; „ştiinţă şi metafizică“, 1927 ; „Curs de mecanică raţională“ (2 vol.), 1929, 1931. A încetat în viaţă la 12 august 1963, la Klagenfurt (Austria), dar tradiţia ştiinţei avea să fie continuată în familie prin fiul sa, Alexandru Sanielevici (1899—1 fizician de reputaţie. De relevat că un frate al său, Maximilian (născut la Botoşani, la 17 ianuarie 1885) era de asemenea matematician de formaţie, activînd în perioada interbelică în asigurările de stat, în funcţii de conducere, fiind autor al unui număr de studii pe probleme economice, de asigurări, statistice şi... matematice. SOLOMON SANIELEVICI (1878—1917) Pictorul Solomon Sanielevici s-a S'ÎS78 la Botoşani, în aceeaşi familie numeroasa « nielevicilor. Studii (de artă plastică), în Germania — la München, în Franţa, cu maestrul Vibert. Expune atît în Franţa, cît şi în ţară, la Bucureşti. Tudor Arghezi îi dedică o cronică, în „Facla“ (23 aprilie 1911) din care nu lipseşte şi un portret al pictorului ,(...) e un fel de urs tăcu şi îşi primeşte cunoştinţele cu o ironie şi o rezervă încîntătoare (...) îţi aminteşte puţin de Vermont (...)”. La rîndu-i, Arghezi îl cunoaşte pe pictor, graţie lui Iser care, însoţindu-l prin expoziţie a analizat tablourile lui Sanielevici „cu vervă, respect şi competenţă”. Talentul autentic, tehnica desăvîrşită aveau să fie recunoscute şi de critica de artă pariziană : „Peisaje de o voioşie liniştită, scăldate cu dărnicie de soare, portrete redate cu sinceritate, operele lui Sanielevici sînt de o frumoasă şi simplă naturaleţe“ („L’art et Ies artistes“), ce-a afirmat şi ca un bun gravor în lemn, mai întotdeauna gravurile sale atrăgînd prin fineţea tehnicii şi originalitatea tematică. Nicolae Iorga, în „Războiul nostru în note zilnice“ consemna moartea la datorie a „unui pictor de talent, Sanielevici“, care, infirmier fiind, şi-a slujit ţara în dramatica epopee a reîntregirii ei. DIDIA (ALEXANDRA) SAINT-GEORGES (1888—1979) Compozitoarea D. S.-G. s-a născut la 24 septembrie 1888, la Botoşani. Studii de pian — la Conservatorul din Iaşi (1905—1907) , la Conservatorul din Leipzig (urmat în aceeaşi vreme cu alte două botoşănene, Silvia Apostolescu- Căpăţînă şi Muza Ghermani), abs. 1910 — fapt salutat în „Gazeta Botoşanilor”, din 20 februarie 1910. A compus muzică de cameră, lieduri, variaţiuni, unele melodii pe versurile lui Eminescu, Goga, Iosif ; s-a bucurat de aleasa preţuire a lui George Enescu (vezi şi „Caiete botoşănene“, nr. 8, 9, 10, 11/1985); a desfăşurat o bogată activitate concertistică (a fost prezentă şi la Botoşani), ca pianistă-acompaniatoare, încetează din viaţă la 24 ianuarie 1979, la Bucureşti. Ionel BEJENARU @ EDITORI : COMITETUL JUDEŢEAN DE CULTURA Ş! EDUCAŢI SOCIALISTĂ BOTOŞANI ŞI REVISTA „ATENEU" lizatori: Gheorghe JAUCA, Dumitru IGNAT, Emanoil MARCO, Lucia OLARU NENATI, Dumitru JIGANIUC, Lucian VALEA Sef retănot: Emil IORDACHE Adresa: Comitetul Judeţean de Cultură şi Educaţie Sodaista, Bulevardul Eminescu nr. 91, cod 6800, telefon: 15173 (Cu menţiunea :„Pentru şcoie botoşănene) Tiparul : Intrep. Poligrafică Bacău comanda nr. 554-1986