Ateneu, 1989 (Anul 26, nr. 1-12)
1989-12-01 / nr. 12
Centenar Creangă 133 nu depăşeşte în amintirile sale elaborate pragul imperfectului care la Creangă organiza ceea ce am numit cu alt prilej matricile narative; între evenimenţial şi poetic se preciează distanţa care separă două naraţiuni cu „orientări“ divergente. „Dar eu nu vreau să povestesc aici «amintiri», ci doar lucruri pe care le contemplu şi azi cu un sentiment de nelinişte că s-ar fi putut totuşi să nu aibă loc, şi atunci nici lumina care le însoţeşte azi în amintire să nu fi existat...“, scrie Marin Preda în Viaţa ca o pradă. Asemeni bucuriei lui Creangă (rememorînd obiectele şi faptele copilăriei „parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie ! “, spune acesta în finalul unui fragment celebru al Amintirilor sale), lumina lui Marin Preda traduce acea implicare emoţională a autobiografului în universul povestit, pe care oricare alt tip de dramatizare nu o poate comunica decît la modul implicit , chiar dacă atît de diferite prin specificul substanţei lor epice şi al orientării pe care o dau strategiile folosite, Amintiri din copilărie şi Viaţa ca o pradă comunică prin această stare lăuntrică a autobiografului , „lumina“ şi „bucuria“ sunt dovezi ale intensităţii trăirii actualizate care autentifică povestirea trecutului. Marin Preda în Viaţa ca o pradă, ca şi Creangă în Amintiri din copilărie, Mihail Sadoveanu în Anii de ucenicie ori Lucian Blaga în Hronicul şi cîntecul virstelor, nu suprapune două stadii cronologice şi afective separate (precum Iorga în O viaţă de om) : nu este un prezent care vorbeşte despre trecut, ci un trecut care vorbeşte în prezent. Cealaltă formă de valorizare a modelului activ al operei lui Creangă în actualitatea noastră literară o constituie, în opinia mea, relaţia intertextuală în care este angajată de noua proză de după 1980 ; iată, de pildă, o scenă din romanul Cvintetul melancoliei (1984) al lui Costache Olăreanu, care trimite la Ion Creangă , chiar dacă faptul este acelaşi (o baie într-o „stioamnă“), semnificaţia este diferită, subliniind prin aceasta o vîrstă a literaturii, un fel de a percepe amintirile (marcat de psihanaliză), dar şi un mod de a povesti care distanţează două experienţe ce par a fi asemănătoare . Creangă relatează despre trecut cu un umor subtil şi cu dorinţa de a se retrăi în vîrsta de aur a copilăriei, în vreme ce scriitorul modern povesteşte despre copilărie cu o seriozitate rafinată şi cu intenţia neascunsă de a se separa pe sine cel de „acum“ de el, cel de „atunci“. Creangă intră în relaţie de intertextualitate cu scrisul lui Bedros Horasangian, de pildă, cu acela al Ion Groşan (recentul volum Trenul de noapte e o bună dovadă în acest sens), iar exemplele pot continua ; la limită, „serialul“ prozatorului Constantin Ţoiu, publicat în România literară, se integrează în acelaşi orizont al valorificării textului marelui humuleştean. Reper de delimitare ori element de construcţie în cadrul relaţiei intertextuale — astfel îşi asumă proza secolului XX experienţa unică de acum o sută şi mai bine de ani. Ioan HOLBAN . Asemenea lui Eminescu şi Caragiale, lui Homer şi Shakespeare, Creangă nu este doar „contemporanul nostru“, ci va fi contemporanul generaţiilor ce se vor rîndui pe acest pămînt. Explicaţia e cît se poate de simplă. Ca toate spiritele mari, Creangă a ajuns la grăuntele primordial al umanităţii. De la lotcile cioplite în trunchiuri de copac, la vedetele iuţi ca fulgerul de astăzi, e un drum milenar, aproape cît o necuprindere. Saltul de la mersul şleampăt ori şonticăit sau drept al omului, la zborul navetelor cosmice, condensează călătoria fabuloasă a civilizaţiei noastre. Dar omul, sau mai bine zis sufletul său, fără a rămîne acelaşi, nesimţitor şi neschimbător la aceste şocuri ale timpului, pentru că mereu a existat „un şoc al viitorului“, şi-a păstrat intacte elementele fundamentale. Naşterea lui a rămas acelaşi miracol, moartea aidoma: în faţa morţii omul s-a găsit mereu singur şi nimeni şi nimic nu l-a putut ajuta. îndoielile, frămîntările, sfîşierile omului, chiar dacă au avut tonalităţi diferite în timp, au fost fructul cam aceloraşi probleme esenţiale : naştere, viaţă, moarte, dragoste, prietenie, ură şi aşa mai departe. O dată cu trecerea secolelor timpul a devenit, e drept, mai grăbit ca oamenii, mai puţin răbdător. Viaţa lăuntrică a omului n-a putut să nu resimtă această presiune, dar valorile sufleteşti au rămas aceleaşi. în existenţa omenirii nu s-au produs cataclisme similare cu cele din viaţa minerală. O eră glaciară, care să îngheţe sufletul omenesc, n-a existat. Marii creatori au fost atraşi întotdeauna de valorile perene ale ■omului, adică de cele capabile să înfrunte timpul. Legîndu-şi opera de eternitatea omenească, ei i-au asigurat veşnicia. Amintirile lui Creangă interesează în măsura în care ele dau seamă, şi o fac atît de adînc, despre umanitatea satului românesc, despre spiritualitatea sa inconfundabilă. Desigur, Creangă îşi povesteşte aici şi viaţa, dar nu această urzeală dă perenitate scrierii sale, ci imaginea atît de vie a vieţii sufleteşti a oamenilor în mijlocul cărora el vieţuieşte. Această lume respiră prin toţi porii fiinţei sale de ţăran, îmbrăcat, mai mult fără voia lui, în haine de tîrgoveţ, dar a cărui fire a rămas funciarmente rurală. S-a întîmplat, fericita întîmplare, ca lui să-i fi dat să arate lumii la ce rafinament artistic au ajuns semenii săi, cîtă înţelepciune şi frumuseţe au strîns de-a lungul veacurilor. A fost destul să-şi deschidă sufletul ca acestea să se reverse, să se aştearnă pe paginile albe. Lui Creangă, desigur, nu-i lipseau învăţăturile de carte şi el ar fi putut, custrădanie, să zicem, să scrie ca alţi scriitori din timpul lui, dar simţul său artistic a hotărît calea ce-avea de urmat. Procedînd astfel a atins genialitatea, iar opera sa a devenit un semn distinctiv al neamului său. Fiind foarte român, ca şi Eminescu, cum a remarcat atît de pătrunzător G. Călinescu, Creangă e universal. Opera lui e contemporană cu noi şi va fi de-a pururi cu cei care vor urma, pentru că vorbeşte original şi profund despre sufletul omenesc şi se adresează eternităţii acestuia. 2. Nu e deloc lipsit de semnificaţie faptul că fiecare generaţie se regăseşte în paginile lui Creangă că de-a lungul vieţii acelaşi om simţea nevoia să se întoarcă la Creangă, la Amintiri sau Poveşti, găsind noi prilejuri nu doar de încîntare, ci şi de meditaţie, de întărire sufletească în anevoiosul drum al existenţei. Valorile etice la care se raportau humuleştenii, trăiesc, deci, şi acum. Credinţa în bine şi frumos i-a tutelat pe consătenii lui Creangă şi iradierea acestor valori nu e nici în vremea noastră mai puţin intensă. Aceasta, este în fond, proba de foc pe care orice mare creator trebuie să o treacă. Creangă o face cu strălucire. S-a vorbit mult de modernitatea tehnicii narative a scriitorului. Poate fi adevărat în măsura în care această tehnică corespunde sensibilităţii noastre de azi. Dar ar fi de întrebat dacă şi celor de dinaintea noastră această tehnică li s-ar fi părut la fel? Cred, mai degrabă, că s-a înfăţişat ca firească, cum, de altfel, ne apare şi nouă acum, însă şi în materie de mijloace artistice Ion Creangă n-a procedat ca alţi scriitori din vremea sa. El s-a folosit de arta înaintaşilor săi din popor, pe care a urcat-o însă spre sublim. Oralitatea scrisului lui nu e căutată, ci cît se poate de naturală, ţine de fibra cea mai specifică a mediului său artistic, al cărui genial exponent a fost. Pitorescul zicerii, plasticitatea unică a acesteia, sînt ale vorbirii populare, pe care Creangă, bineînţeles, n-a reprodus-o, şi i-a ales nestematele, ceea ce în timp s-a decantat ca „nepereche“, fără a se atinge cît de puţin de autenticitate. Aşadar, valorile sale etice sînt la fel de grăitoare şi în vremea noastră ca şi în urmă cu peste un secol, cum vor fi de bună seamă şi peste un altul. Cît despre mijloacele artei sale cred că, deşi ne sînt date nouă tuturora, ele rămîn potrivite doar pentru uzul scriitorului. Din lecţia sa artistică se poate învăţa, dar aceasta n-are cum fi urmată. Creangă e unul din acei scriitori unici. Unicitatea vine de la viziunea atît de particulară asupra lumii, cît şi de la singularitatea uneltelor şi mijloacelor sale de expresie. Universul investigat, sufletul omenesc, e, altfel, accesibil oricui. Dar cîţi au izbutit’să-l vadă ca dînsul ? 13. în vreme ce mă gîndeam cum să răspund la această întrebare, mi-am amintit de remarcile lui George Panu, tipărite în Amintiri de la „Junimea“ din Iaşi. Memorialistul îl priveşte cu simpatie pe Creangă, dar n-are intuiţia să vadă pe marele scriitor, care se ascunde sub personajul pitoresc ce anima salonul Junimii. Pentru George Panu, Creangă, a cărui venire la Junimea o socoteşte o sărbătoare, rămîne doar un povestitor, unic e drept, dar atît şi nu mai mult. între timp critica, mai ales de la C. Călinescu încoace, pus în lumină complexitatea creatorului, statura sa universală. Iată deci că timpul a lucrat şi lucrează în favoarea lui Ion Creangă. Lumea Amintirilor sale a dispărut, dar el a vorbit atît de adevărat despre simţirea, despre firea acelor oameni de demult, încît interesul pentru acea lume e mai viu ca niciodată. Nu ne mînă într-acolo curiozitatea pentru ceva dispărut, ci voluptatea de a ne regăsi în valorile acelei spiritualităţi, ce sunt veşnice. Grigore ILISEI 1. Calificativul „unic“ atribuit unui scriitor îl detaşează de ceilalţi scriitori conaţionali la modul particular etnic, un general uman de scriitorii de valoare internaţională. Totul depinde de încărcătura semantică pe care o atribuim unicităţii, în timp şi spaţiu românesc, şi prin acestea în timp şi spaţiu internaţional : domeniul tematicii, genul literar, fabulaţia, anecdotica, stilul şi mesajul umanist etico-istetic. Unicitatea în literatură, nu este eminamente globală, ci diferenţial predominantă. M. Eminescu este înainte de toate poet genial, dar a scris şi teatru şi poveşti şi eseuri şi romane ; I. L. Caragiale este şi el înainte de toate dramaturg genial, dar a scris şi schiţe umoristice, şi pamflete şi poezii; Ion Creangă este şi el un povestitor de geniu, dar a scris şi versuri şi literatură didactică, încărcătura semantică a unicităţii acestor trei scriitori geniali români (şi numărul lor ar putea fi mult mărit) ţine de irepetabilitatea lor istorică, de concepţia lor inedit şi comprehensiv-etnică despre viaţă şi lume,de viziunea artistică a acestei concepţii, de reprezentabilitatea categoriilor estetice promovate de scrierile lor, de captivitatea, puterea de sugestie şifarmec sau strălucirea stilului lor. Unicitatea etnică a unui scriitor în creativitatea ei este componentă a genialităţii receptive universalităţii. Cît limba, cultura şi poporul român vor dăinui în istoria omenirii, Ion Creangă va fi calificat un geniu naţional de factură „rurală“, dublat de subtilităţile unui autentic cărturar elevat al secolului al XIX-lea. 2. Valorile etice şi mijloacele artistice afirmate în opera lui, emerg din tematica satului românesc văzut în structura lui social-istorică proprie secolului al XIX-lea , sat care coboară adînc pînă la rădăcinile genetice ale poporului român. Concepţia despre viaţă şi lume de substrat creştin-arhaic, îmbibată de datini şi tradiţii mitologice străvechi, evocă evenimente şi personaje mitice arheculturale. Viziunea lui artistică promovează un realism fantastic sui generis, folcloric cît şi folclonzant. Din opera lui se degajă o estetică subiacentă care schiţează categoriile unei ideaţii ţărăneşti asupra comicului, humorului, bucolicului, satiricului, graţiosului şi sublimului, însă 1. Creangă rămîne un povestitor dublat de un moralist firesc şi decent de esenţă etnoculturală. Foloseşte conflictul epic prin excelenţă pe plan dramatic. Psihologia eroilor lui pendulează între anodin şi miraculos, între fapta banală şi excepţională. Pendularea emerge dintr-o mitologie comunitară transfigurată într-o mitologie personală. Fabulaţia nu e ambiguă sub raportul valorilor contradictorii. Numai anecdotica contrariază pe cititorul neavizat ca şi pe criticul cu ochelari dogmatici. înapoiaţii mintali, proştii, zănaticii, îndrăciţii, viclenii, naivii, devin uneori mai omenoşi decît s-ar crede. La el absurdul nu e tot una cu nonsensul epic Şi absurdul este etic la creangă. Copii hipostaziaţi în „Amintiri“ şi muierile în „Povestiri“ nu sînt personaje rele decît conjectural, nici absurde din preconcepţie, poate numai din incapacitatea de a distinge uneori binele de rău, din contrarietăţile acumulate ale vieţii săteşti prea necăjite sau prea tihnite, din plictis şi poate din tendinţa de îndreptare a lucrurilor, în comportamentul eroilor principali sau auxiliari, predomină etica sătească degajată din datini şi tradiţii morale, din legea ţării sau legea pămîntului, incitate de impulsuri temperamentale sau numai de caracter. *Făpturi miraculoase, binefăcătoare sau răufăcătoare luptă între ele, după reguli prestabilite, pentru dominarea eroilor. în general, răul este înfrînt de bine, diavolul de îngerul păzitor, cusurgiul de înţelept, femeia îndărătnică de nora isteaţă. Dintre valorile etice Cei ce predomină în opera lui se remarcă cele scoase în evidenţă de toţi etnologii români: omenia, ospitalitatea, sîrguinţa, rabdarea angelică, încrederea în soartă, hazul de necaz, voioşia, iubirea de glie şi de neam, păstrarea limbii şi a datinilor sărbătoreşti de peste an. Mijloacele artistice afirmate constant de Ion Creangă ţin, în parte, de limba lui dulce şi insinuantă a povestirii, de dialectul moldovenesc şi, în parte, de spiritul ager, plin de isteţime, ale povestitorului. Limba potenţează sau diminuează la maximum, fenomenele, faptele şi evenimentele narate; este cînd sobră, cînd hîtră, cînd colocvială, cînd echilibrată, cînd sprintenă, cînd’ şovăielnică, după cum solicită tema, fabulaţia şi mai ales anecdotica. Dialogul predomină asupra monologului. Totuşi nu lungeşte vorba. Este scurt, un obiect, fără artificii de calcul sau de logică formală, fără procedee cosmetice afective, deşi abundă de metafore, transsimboluri şi alegorii proverbiale. Fantezia lui creatoare se grefează pe înţelepciunea statornică a poporului român. I. Creangă este prieten cu eroii lui, se plimbă peripatetic cu ei la braţ, îi sfătuieşte cum să se comporte pentru a fi şi a rămîne omenoşi. 3. Trecerea vremii consacră sau initraă valoarea literară impusă de critică sau de opinia oscilantă a cititorilor ; ratifică gradul de virtuozitate, de talent sau genialitate , consideră pe creator desuet sau demodat. Ion Creangă a trecut prin cele două categorii de furci caudine literare ale secolului al XIX-lea şi al XX-lea, ale criticii şi opiniei româneşti şi în parte străine. Deşi considerat de unii critici străini ca un scriitor exotic, s-a dovedit de alţii a fiun demn reprezentant clasic al românismului pe plan cultural internaţional. Consideraţiile primilor sunt trase din traducerile improprii ale operei lui, de altfel greu traductibilă. Aderenţa la textele lui rămîne inoperantă chiar pentru străinii care cunosc limba română. E recunoscut şi apreciat mai ales de specialişti străini , romanişti şi lingvişti, etnopsihologi, etnologi şi esteticieni. De altfel acesta este şi căzut lui I. L. Caragiale şi a fost pînă nu de mult şi al lui Mihai Eminescu. în prezent, I. Creangă face parte din galeria marilor scriitori ai lumii care folosesc humorul generos, inteligent şi accesibil tuturor vîrstelor şi popoarelor ca procedeu catarctic de emancipare a spiritului uman. Romulus VULCANESCU • ATENEU • Ion Creanga - un veac de la intrarea în eternitate (Umare din pag. 3) înainte de a frecventa societatea „Junimii“, Creangă avea conştiinţa operei şi el va deveni mare scriitor exclusiv prin explorarea cu o inepuizabilă energie voliţională a propriului fond de creativitate. Conştientizarea vocaţiei creatoare se cristalizează aproape imediat după renunţarea la preoţie. Acum, sesizează deosebirea dintre autorul de manuale şcolare şi scriitor. Cel dintîi sintetizează un volum determinat de cunoştinţe, constrîns de prevederile unei programe analitice ; cel de al doilea creează o operă şi libertatea lui imaginară este ilimitată, în spaţiul cuprins între începutul anului 1874 şi vara celui următor, Creangă avea în felurite faze de finisare Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani, Dănilă Prepeleac, Povestea porcului. La amiaza vieţii, personalitatea lui Creangă reprezenta rezultatul latent proiectat al devenirii sale lăuntrice : singur ajunsese în pragul marii creaţii artistice. Trebuia numai ca cineva, cu indiscutabilă autoritate, să-i confirme propria-i înzestrare. Rolul acesta l-a jucat Eminescu. Întîlnirea dintre cei doi a avut loc la consfătuirea cadrelor didactice, organizată de Eminescu, revizor şcolar, în august 1875. înainte de a-1 cunoaşte personal, Eminescu s-a întîlnit cu Ion Creangă prin intermediul operei lui didactice. Dar ascultîndu-1 vorbind la consfătuiri, Eminescu a fost cucerit de neaşteptata asociere a cuvintelor, de spontaneitatea zicerilor şi inepuizabila paremiologie a genialului humuleştean, de ambiguitatea frazelor sale, de exuberanţa revărsării verbale. în debitul nestăvilit al lui Creangă, poetul citea ca într-o carte toate resorturile trăirilor sufleteşti. Mai cu seamă, trebuie să-l fi încîntat disponibilitatea uluitoare cu ajutorul căreia Creangă străbătea registrele stilurilor funcţionale ale limbii de la nostalgia profundă la grotescul irepetabil, numai prin introducerea unei sintagme ce va deveni, prin intermediul operei, celebră : „vorba ceea". . Creangă nu a scris la îndemnul lui Eminescu, afirmarea lui ca scriitor nu se subordonează unei instanțe exterioare, ci numai aceleia interioare, cerută de înzestrarea lui nativă. Eminescu a fost doar cel ce a văzut în Creangă „scriitorul“, pe care nu-l văzuse T. Maiorescu, nici înainte de debutul la Convorbiri literare şi, aproape incredibil, nici după aceea. Pentru că geniile, afirma G. Călinescu, „chiar cu unele aparente discordanţe, se admiră şi se stimează“, Eminescu l-a invitat pe Creangă să citească la „Junimea“, singurul salon literar ce îi oferea şansa maximei valorificări a vocaţiei lui creatoare. Creangă va fi protestat, măgulit, şi va fi revăzut iarăşi manuscrisul Soacrei cu trei nurori, rescriindu-l cu o caligrafie ce devenea cu trecerea anilor tot mai intelectualizată, încercase să provoace opinia lui Eminescu, sugerînd „să fie citit şi corijat“, acolo unde privirea pătrunzătoare a prietenului credea de cuviinţă. Dar poetul refuză cu delicateţe: „Lasă, Creangă, ...tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni“. Seara aceea de septembrie, în care Creangă şi-a citit povestirea, a rămas în memoria „junimiştilor“ ca un eveniment de excepţie. Şi de acum încolo, activitatea creatoare devine pentru Ion Creangă act reflex vital şi străduinţa de a-şi materializa gîndurile în imagini artistice cu ajutorul cuvintelor constituie modalitatea sa de existenţă în lume. Creangă are sentimentul că nu poate trăi fără să scrie şi munca se transformă într-o permanenţă a preocupărilor, pe care au cunoscut-o sub varii nuanţe toţi marii artişti. Indiferent de stările sufleteşti trăite, creaţia rămîne îndeletnicirea dominantă, deoarece activitatea corespundea tendinţelor profunde ale fiinţei sale. Continua să-şi îndeplinească zilnic, cantitativ şi calitativ, cu identică conştiinciozitate, îndatoririle de serviciu, în afara oricăror constrîngeri, fiindcă aceasta-i era firea, dar dincolo de cadrele exercitării profesiunii, pasiunea creatoare îi mobiliza în totalitate energia, împingîndu-1 continuu spre obiectul ei. După cum în Humuleşti, gospodarul începea munca istovitoare a cîmpului dis-de-dimineaţă, tot astfel, în bojdeuca lui, Creangă se trezea „de la 4—5 dimineaţa“, începea să lucreze şi continua să scrie într-un ritm constant, pînă la orele opt sau nouă seara. Munca pe text, selecţia cuvintelor în enunţuri, aşezarea propoziţiilor în frază, includerea frazelor în arhitectura complexă a textului devenise pentru Creangă o exigenţă imperativă, fiindcă, asemenea lui Eminescu, el are conştiinţa utilizării limbajului cu destinaţie artistică. El sesizase că, în propoziţie şi frază, cuvîntul are, în funcţie de context, o forţă de expresivitate sporită, iar el, asemenea unui demiurg, prefăcea realitatea în ficţiune, modela suveran ambiguitatea funciară a enunţului, imprimînd naraţiunii valenţe sporite, atît prin ceea ce cuvintele exteriorizau, dar într-o anume măsură şi prin tăcerile latente incluse. Ion Creangă a fost declarat de „junimişti“ „admirabil scriitor poporal“. In acest calificativ intra o concesivă acceptare, cei mai mulţi nutrind convingerea că poveştile şi povestirile sale nu intrau în sfera literaturii culte. Nimeni dintre contemporani, cu excepţia poetului naţional, nu a bănuit că personalitatea „primitivului“ Creangă se aşeza lături de acelea ale lui T. Maiorescu, I. L. Caragiale, Ioan Slavici şi a lui Eminescu însuşi, că toţi cinci reprezentau suprema dezvoltare a spiritualităţii autohtone din a doua jumătate a secolului trecut. Pe toţi cinci îi apropie încrederea în raţiune şi viziunea clasică asupra vieţii şi literaturii. Toţi tindeau către realizarea unor opere de valoare perenă. Critica prezentului, la Maiorescu şi Creangă este severă, ea atinge excesele şi diformităţile civilizaţiei şi societăţii româneşti ; în schimb, Eminescuşi Caragiale întreprind o critică totală a contemporaneităţii. Toţi cultivă ironia şi umorul, cu încredinţarea că nu se poate construi nimic durabil fără a înlătura, mai întîi, prin sarcasm şi ironie, ideile greşite şi prejudecăţile. Toţi aduc un constructiv spirit critic în cultură, atitudine generală, ce primeşte totul sub rezerva discuţiei şi argumentaţiei temeinice, şi toţi se caracterizează printr-o mare severitate artistică, printr-o exigenţă faţă de propriile lor opere dusă pînă la minuţie. Creangă aducea o cultură superioară multor contemporani. G. Călinescu a atras atenţia supra erudiţiei folclorice a scriitorului. In anii din urmă, au fost relevate cunoştinţele lui Creangă în domeniul literaturii autohtone şi informaţiile lui sistematice în universul literaturii europene. în acest context ideatic, Eminescu şi Creangă au intuit, fiecare în parte, că se preţuiesc reciproc. Prietenia lor a suscitat comentarii diverse şi, intrigaţi, „junimiştii“ căutau motivele apropierii sufleteşti atît de adînci dintre cei doi. Trecerea timpului a reliefat complexitatea operei lui Creangă, deschiderea ei spre semnificaţiile multiple ale eternului uman. Studiile ultimului sfert de veac au dezvăluit structurile de adîncime din poveşti şi povestiri şi au relevat existenţa unei riguroase disocieri între elementul autobiografic şi ficţiune în Amintiri din copilărie. Printr-o pluralitate de modalităţi stilistice, Creangă recreează limbajul artistic şi-l toarnă în tiparele unei exprimări individualizate, inconfundabile. Prin intermediul schemei universale a basmului, realizează o imagine complementară a lumii rurale autohtone, cu tradiţiile şi obiceiurile ei specifice, cu tipologia morală caracteristică : ipocritul, personajul anapoda, omul cîinos la suflet, inocentul, prostul, păţitul... Şi peste toate se aşterne, numai aparent surprinzător, viziunea clasicului ce a intuit unul din elementele esenţiale ale esteticii clasiciste : de la Nică, la cei cinci tovarăşi ai lui Harap-Alb, toate personajele se caracterizează printr-o trăsătură dominantă de caracter, în jurul căreia se ordonează celelalte elemente caracteriale. Creangă însuşi întruchipează, în textele lui scrise, înţeleptul, tipologia milenară a „clasicului“, care „pătruns de stabilitatea celor omeneşti, în ciuda aparenţelor înşelătoare, nu se simte ispitit — arăta N. Manolescu — să reia experienţe de mii de ori consumate spre a ajunge la adevăruri vechi asupra omului“. A OCTAV BANCUL. — „EMINESCU ȘI CREANGA“ , DECEMBRIE 1989 • PAG. 99