Ateneu, 1989 (Anul 26, nr. 1-12)

1989-12-01 / nr. 12

Centenar Creangă 133 nu depăşeşte în amintirile sale elabo­rate pragul imperfectului care la Crean­gă organiza ceea ce am numit cu alt prilej matricile narative; între eveni­­menţial şi poetic se precie­ază distanţa care separă două naraţiuni cu „orien­tări“ divergente. „Dar eu nu vreau să povestesc aici «amintiri», ci doar lucruri pe care le contemplu şi azi cu un sentiment de nelinişte că s-ar fi putut totuşi să nu aibă loc, şi atunci nici lumina care le însoţeşte azi în amintire să nu­ fi e­­xistat...“, scrie Marin Preda în Viaţa ca o pr­adă. Asemeni bucuriei lui Crean­gă (rememorînd obiectele şi faptele co­pilăriei „parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie ! “, spune acesta în finalul u­­nui fragment celebru al Amintirilor sale), lumina lui Marin Preda traduce acea implicare emoţională a autobiogra­­fului în universul povestit, pe care ori­care alt tip de dramatizare nu o poate comunica decît la modul implicit , chiar dacă atît de diferite prin specificul sub­stanţei lor epice şi al orientării pe care o dau strategiile folosite, Amintiri din copilărie şi Viaţa ca o pradă comunică prin această stare lăuntrică a autobio­­grafului , „lumina“ şi „bucuria“ sunt dovezi ale intensităţii trăirii actualizate care autentifică povestirea trecutului. Marin Preda în Viaţa ca o pradă, ca şi Creangă în Amintiri din copilărie, Mi­hail Sadoveanu în Anii de ucenicie ori Lucian Blaga în Hronicul şi cîntecul virstelor, nu suprapune două stadii cro­nologice şi afective separate (precum Iorga în O viaţă de om) : nu este un prezent care vorbeşte despre trecut, ci un trecut care vorbeşte în prezent. Cealaltă formă de valorizare a mo­delului activ al operei lui Creangă în actualitatea noastră literară o consti­tuie, în opinia mea, relaţia intertex­­tuală în care este angajată de noua proză de după 1980 ; iată, de pildă, o scenă din romanul Cvintetul melan­coliei (1984) al lui Costache Olăreanu, care trimite la Ion Creangă , chiar dacă faptul este acelaşi (o baie într-o „stioam­­nă“), semnificaţia este diferită, subli­niind prin aceasta o vîrstă a literaturii, un fel de a percepe amintirile (marcat de psihanaliză), dar şi un mod de a povesti care distanţează două experien­ţe ce par a fi asemănătoare . Creangă relatează despre trecut cu un umor sub­til şi cu dorinţa de a se retrăi în vîrsta de aur a copilăriei, în vreme ce scrii­torul modern povesteşte despre copilă­rie cu o seriozitate rafinată şi cu in­tenţia neascunsă de a se separa pe sine cel de „acum“ de el, cel de „atunci“. Creangă intră în relaţie de intertextua­­litate cu scrisul lui Bedros Horasangian, de pildă, cu acela al Ion Groşan (recen­tul volum Trenul de noapte e o bună d­ovadă în acest sens), iar exemplele pot continua ; la limită, „serialul“ proza­torului Constantin Ţoiu, publicat în Ro­mânia literară, se integrează în acelaşi orizont al valorificării textului marelui humuleştean. Reper de delimitare ori element de construcţie în cadrul relaţiei intertex­­tuale — astfel îşi asumă proza secolu­lui XX experienţa unică de acum o sută şi mai bine de ani. Ioan HOLBAN­ ­. Asemenea lui Eminescu şi Cara­­giale, lui Homer şi Shakespeare, Crean­gă nu este doar „contemporanul nos­tru“, ci va fi contemporanul genera­ţiilor ce se vor rîndui pe acest pămînt. Explicaţia e cît se poate de simplă. Ca toate spiritele mari, Creangă a ajuns la grăuntele primordial al umanităţii. De la lotcile cioplite în trunchiuri de copac, la vedetele iuţi ca fulgerul de astăzi, e un drum milenar, aproape cît o necuprindere. Saltul de la mersul şleampăt ori şonticăit sau drept al o­­mului, la zborul navetelor cosmice, con­densează călătoria fabuloasă a civili­zaţiei noastre. Dar omul, sau mai bine zis sufletul său, fără a rămîne acelaşi, nesimţitor şi neschimbător la aceste şocuri ale tim­pului, pentru că mereu a existat „un şoc al viitorului“, şi-a păstrat intacte elementele fundamentale. Naşterea lui a rămas acelaşi miracol, moartea aido­ma: în faţa morţii omul s-a găsit me­reu singur şi nimeni şi nimic nu l-a putut ajuta. îndoielile, frămîntările, sfî­­şierile omului, chiar dacă au avut to­nalităţi diferite în timp, au fost fruc­tul cam aceloraşi probleme esenţiale : naştere, viaţă, moarte, dragoste, prie­tenie, ură şi aşa mai departe. O dată cu trecerea secolelor timpul a devenit, e drept, mai grăbit ca oa­menii, mai puţin răbdător. Viaţa lăun­­trică a omului n-a putut să nu resimtă această presiune, dar valorile sufleteşti au rămas aceleaşi. în existenţa ome­nirii nu s-au produs cataclisme similare cu cele din viaţa minerală. O eră gla­ciară, care să îngheţe sufletul omenesc, n-a existat. Marii creatori au fost a­­traşi întotdeauna de valorile perene ale ■omului, adică de cele capabile să în­frunte timpul. Legîndu-şi opera de e­­ternitatea omenească, ei i-au asigurat veşnicia. Amintirile lui Creangă inte­resează în măsura în care ele dau sea­mă, şi o fac atît de adînc, despre uma­nitatea satului românesc, despre spiri­tualitatea sa inconfundabilă. Desigur, Creangă îşi povesteşte aici şi viaţa, dar nu această urzeală dă perenitate scrie­rii sale, ci imaginea atît de vie a vieţii sufleteşti a oamenilor în mijlocul că­rora el vieţuieşte. Această lume respiră prin toţi porii fiinţei sale de ţăran, îm­brăcat, mai mult fără voia lui, în haine de tîrgoveţ, dar a cărui fire a rămas funciarmente rurală. S-a întîmplat, fericita întîmplare, ca lui să-i fi dat să arate lumii la ce ra­finament artistic au ajuns semenii săi, cîtă înţelepciune şi frumuseţe au strîns de-a lungul veacurilor. A fost destul să-şi deschidă sufletul ca acestea să se reverse, să se aştearnă pe paginile albe. Lui Creangă, desigur, nu-i lipseau în­văţăturile de carte şi el ar fi putut, cu­­strădanie, să zicem, să scrie ca alţi scri­itori din timpul lui, dar simţul său ar­tistic a hotărît calea ce-avea de urmat. Procedînd astfel a atins genialitatea, iar opera sa a devenit un semn distinctiv al neamului său. Fiind foarte român, ca şi Eminescu, cum a remarcat atît de pătrunzător G. Călinescu, Creangă e universal. Opera lui e contemporană cu noi şi va fi de-a pururi cu cei care vor urma, pentru că vorbeşte original şi profund despre sufletul omenesc şi se adresează eternităţii acestuia. 2. Nu e deloc lipsit de semnificaţie faptul că fiecare generaţie se regăseşte în paginile lui Creangă că de-a lungul vieţii acelaşi om simţea nevoia să se întoarcă la Creangă, la Amintiri sau Poveşti, găsind noi prilejuri nu doar de încîntare, ci şi de meditaţie, de întă­rire sufletească în anevoiosul drum al existenţei. Valorile etice la care se ra­portau humuleştenii, trăiesc, deci, şi a­­cum. Credinţa în bine şi frumos i-a tutelat pe consătenii lui Creangă şi i­­radierea acestor valori nu e nici în vre­mea noastră mai puţin intensă. Aceasta, este în fond, proba de foc pe care orice mare creator trebuie să o treacă. Creangă o face cu strălucire. S-a vorbit mult de modernitatea teh­nicii narative a scriitorului. Poate fi adevărat în măsura în care această teh­nică corespunde sensibilităţii noastre de azi. Dar ar fi de întrebat dacă şi celor de dinaintea noastră această teh­nică li s-ar fi părut la fel? Cred, mai degrabă, că s-a înfăţişat ca firească, cum, de altfel, ne apare şi nouă acum, însă şi în materie de mijloace artis­tice Ion Creangă n-a procedat ca alţi scriitori din vremea sa. El s-a folosit de arta înaintaşilor săi din popor, pe care a urcat-o însă spre sublim. Orali­tatea scrisului lui nu e căutată, ci cît se poate de naturală, ţine de fibra cea mai specifică a mediului său artistic, al cărui genial exponent a fost. Pito­rescul zicerii, plasticitatea unică a a­­cesteia, sînt ale vorbirii populare, pe care Creangă, bineînţeles, n-a repro­dus-o, şi i-a ales nestematele, ceea ce în timp s-a decantat ca „nepereche“, fără a se atinge cît de puţin de auten­ticitate. Aşadar, valorile sale etice sînt la fel de grăitoare şi în vremea noastră ca şi în urmă cu peste un secol, cum vor fi de bună seamă şi peste un altul. Cît despre mijloacele artei sale cred că, deşi ne sînt date nouă tuturora, ele ră­­mîn potrivite doar pentru uzul scriito­rului. Din lecţia sa artistică se poate învăţa, dar aceasta n-are cum fi ur­mată. Creangă e unul din acei scriitori unici. Unicitatea vine de la viziunea atît de particulară asupra lumii, cît şi de la singularitatea uneltelor şi mij­loacelor sale de expresie. Universul in­vestigat, sufletul omenesc, e, altfel, ac­cesibil oricui. Dar cîţi au izbutit’să-l vadă ca dînsul ? 13. în vreme ce mă gîndeam cum să răspund la această întrebare, mi-am a­­mintit de remarcile lui George Panu, tipărite în Amintiri de la „Junimea“ din Iaşi. Memorialistul îl priveşte cu sim­patie pe Creangă, dar n-are intuiţia să vadă pe marele scriitor, care se as­cunde sub personajul pitoresc ce ani­ma salonul Junimii. Pentru George Panu, Creangă, a cărui venire la Ju­nimea o socoteşte o sărbătoare, rămîne doar un povestitor, unic e drept, dar atît şi nu mai mult. între timp critica, mai ales de la C. Călinescu încoace, pus în lumină complexitatea creatoru­lui, statura sa universală. Iată deci că timpul a lucrat şi lucrează în favoarea lui Ion Creangă. Lumea Amintirilor sale a dispărut, dar el a vorbit atît de adevărat despre simţirea, despre firea acelor oameni de demult, încît intere­sul pentru acea lume e mai viu ca nici­odată. Nu ne mînă într-acolo curiozita­tea pentru ceva dispărut, ci voluptatea de a ne regăsi în valorile acelei spiri­tualităţi, ce sunt veşnice. Grigore ILISEI 1. Calificativul „unic“ atribuit unui scriitor îl detaşează de ceilalţi scriitori conaţionali la modul particular etnic, un general uman de scriitorii de va­loare internaţională. Totul depinde de încărcătura semantică pe care o atri­buim unicităţii, în timp şi spaţiu ro­mânesc, şi prin acestea în timp şi spaţiu internaţional : domeniul tema­ticii, genul literar, fabulaţia, anecdo­tica, stilul şi mesajul umanist etico-is­­tetic. Unicitatea în literatură, nu este eminamente globală, ci diferenţial pre­dominantă. M. Eminescu este­ înainte de toate poet genial, dar a scris şi tea­tru şi poveşti şi eseuri şi romane ; I. L. Caragiale este şi el înainte de toate dramaturg genial, dar a scris şi schiţe umoristice, şi pamflete şi poezii; Ion Creangă este şi el un povestitor de geniu, dar a scris şi versuri şi litera­tură didactică, încărcătura semantică a unicităţii acestor trei scriitori geni­ali români (şi numărul lor ar putea fi mult mărit) ţine de irepetabilitatea lor istorică, de concepţia lor inedit şi com­­prehensiv-etnică despre viaţă şi lume,­­de viziunea artistică a acestei concep­ţii, de reprezentabilitatea categoriilor estetice promovate de scrierile lor, de captivitatea, puterea de sugestie şi­­far­mec sau strălucirea stilului lor. Unici­tatea etnică a unui scriitor în creati­vitatea ei este componentă a geniali­tăţii receptive universalităţii. Cît lim­ba, cultura şi poporul român vor dăi­nui în istoria omenirii, Ion Creangă va fi calificat un geniu naţional de factură „rurală“, dublat de subtilităţile unui autentic cărturar elevat al seco­lului al XIX-lea. 2. Valorile etice şi mijloacele artis­tice afirmate în opera lui, emerg din tematica satului românesc văzut în structura lui social-istorică proprie se­colului al XIX-lea , sat care coboară adînc pînă la­ rădăcinile genetice ale poporului român. Concepţia despre via­ţă şi lume de substrat creştin-arhaic, îmbibată de datini şi tradiţii mitolo­gice străvechi, evocă evenimente şi per­sonaje mitice arheculturale. Viziunea lui artistică promovează un realism fantastic sui generis, folcloric cît şi fol­­clonzant. Din opera lui se degajă o estetică subiacentă care schiţează cate­goriile unei ideaţii ţărăneşti asupra co­micului, humorului, bucolicului, satiri­cului, graţiosului şi sublimului, însă 1. Creangă rămîne un povestitor dublat de un moralist firesc şi decent de e­­senţă etnoculturală. Foloseşte conflic­tul epic prin excelenţă pe plan dra­matic. Psihologia eroilor lui pendulea­ză între anodin şi miraculos, între fap­­ta banală şi excepţională. Pendularea emerge dintr-o mitologie comunitară transfigurată într-o mitologie perso­nală. Fabulaţia nu e ambiguă sub ra­portul valorilor contradictorii. Numai anecdotica contrariază pe cititorul ne­avizat ca şi pe criticul cu ochelari dog­matici. înapoiaţii mintali, proştii, ză­naticii, îndrăciţii, viclenii, naivii, devin uneori mai omenoşi decît s-ar crede. La el absurdul nu e tot una cu non­sensul epic Şi absurdul este etic la creangă. Copii hipostaziaţi în „A­­mintiri“ şi muierile în „Povestiri“ nu sînt personaje rele decît conjectural, nici absurde din preconcepţie, poate numai din incapacitatea de a distinge uneori binele de rău, din contrarietă­­ţile­ acumulate ale vieţii săteşti prea necăjite sau prea tihnite, din plictis şi poate din tendinţa de îndreptare a lu­crurilor, în comportamentul eroilor principali sau auxiliari, predomină eti­ca sătească degajată din datini şi tra­diţii­ morale, din legea ţării sau legea pămîntului, incitate de impulsuri tem­peramentale sau numai de caracter. *Făpturi miraculoase, binefăcătoare sau răufăcătoare luptă între ele, după re­guli prestabilite, pentru dominarea e­­roilor. în general, răul este înfrînt de bine, diavolul de îngerul păzitor, cu­surgiul de înţelept, femeia îndărătni­că de nora isteaţă. Dintre valorile etice Cei ce predomină în opera lui se remar­că cele scoase în evidenţă de toţi etno­logii români: omenia, ospitalitatea, sîr­­guinţa, rabdarea angelică, încrederea în soartă, hazul de necaz, voioşia, iubirea de glie şi de neam, păstrarea limbii şi a datinilor sărbătoreşti de peste an. Mijloacele artistice afirmate constant de Ion Creangă ţin, în parte, de limba lui dulce şi insinuantă a povestirii, de dialectul moldovenesc şi, în parte, de spiritul ager, plin de isteţime, ale po­vestitorului. Limba potenţează sau di­minuează la maximum, fenomenele, faptele şi evenimentele narate; este cînd sobră, cînd hîtră, cînd colocvială, cînd echilibrată, cînd sprintenă, cînd’ şovăielnică, după cum solicită tema, fabulaţia şi mai ales anecdotica. Dia­logul predomină asupra monologului. Totuşi nu lungeşte vorba. Este scurt, un obiect, fără artificii de calcul sau de logică formală, fără procedee cos­metice afective, deşi abundă de meta­fore, transsimboluri şi alegorii prover­biale. Fantezia lui creatoare se grefea­ză pe înţelepciunea statornică a popo­rului român. I. Creangă este prieten cu eroii lui, se plimbă peripatetic cu ei la braţ, îi sfătuieşte cum să se comporte pentru a fi şi a rămîne omenoşi. 3. Trecerea vremii consacră sau in­­itra­ă valoarea literară impusă de cri­tică sau de opinia oscilantă a cititori­lor ; ratifică gradul de virtuozitate, de talent sau genialitate , consideră pe creator desuet sau demodat. Ion Crean­gă a trecut prin cele două categorii de furci caudine literare ale secolului al XIX-lea şi al XX-lea, ale criticii şi opi­niei româneşti şi în parte străine. Deşi considerat de unii critici străini ca un scriitor exotic, s-a dovedit de alţii a fi­­un demn reprezentant clasic al ro­mânismului pe plan cultural interna­ţional. Consideraţiile primilor sunt tra­se din traducerile improprii ale ope­rei lui, de altfel greu traductibilă. Ade­renţa la textele lui rămîne inoperantă chiar pentru străinii care cunosc lim­ba română. E recunoscut şi apreciat mai ales de­­ specialişti străini , roma­nişti şi lingvişti, etnopsihologi, etnologi şi esteticieni. De altfel acesta este şi căzut lui I. L. Caragiale şi a fost pînă nu de mult şi al lui Mihai Eminescu. în prezent, I. Creangă face parte din galeria marilor scriitori ai lumii care folosesc humorul generos, inteligent şi accesibil tuturor vîrstelor şi popoarelor ca procedeu catarctic de emancipare a spiritului uman. Romulus VULCANESCU • ATENEU • Ion Creanga - un veac de la intrarea în eternitate (Umare din pag. 3) înainte de a frecventa societatea „Ju­nimii“, Creangă avea conştiinţa ope­rei şi el va deveni mare scriitor exclu­siv prin explorarea cu o inepuizabilă energie voliţională a propriului fond de creativitate. Conştientizarea voca­ţiei creatoare se cristalizează aproape imediat după renunţarea la preoţie. Acum, sesizează deosebirea dintre au­torul de manuale şcolare şi scriitor. Cel dintîi sintetizează un volum determi­nat de cunoştinţe, constrîns de preve­derile unei programe analitice ; cel de al doilea creează o operă şi libertatea lui imaginară este ilimitată, în spaţiul cuprins între începutul anului 1874 şi vara celui următor, Creangă avea în felurite faze de finisare Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani, Dănilă Prepeleac, Povestea porcului. La amiaza vieţii, personali­tatea lui Creangă reprezenta rezultatul latent proiectat al devenirii sale lăun­trice : singur ajunsese în pragul marii creaţii artistice. Trebuia numai ca ci­neva, cu indiscutabilă autoritate, să-i confirme propria-i înzestrare. Rolul a­­cesta l-a jucat Eminescu. Întîlnirea dintre cei doi a avut loc la consfătuirea cadrelor didactice, or­ganizată de Eminescu, revizor şcolar, în august 1875. înainte de a-1 cunoaşte personal, Eminescu s-a întîlnit cu Ion Creangă prin intermediul operei lui di­dactice. Dar ascultîndu-1 vorbind la consfătuiri, Eminescu a fost cucerit de neaşteptata asociere a cuvintelor, de spontaneitatea zicerilor şi inepuizabila paremiologie a genialului humuleştean, de ambiguitatea frazelor sale, de exu­beranţa revărsării verbale. în debitul nestăvilit al lui Creangă, poetul citea ca într-o carte toate resorturile trăiri­lor sufleteşti. Mai cu seamă, trebuie să-l fi încîntat disponibilitatea ului­toare cu ajutorul căreia Creangă stră­­bătea registrele stilurilor funcţionale ale limbii de la nostalgia profundă la grotescul irepetabil, numai prin intro­ducerea unei sintagme ce va deveni, prin intermediul operei, celebră : „vor­ba ceea". . Creangă nu a scris la îndemnul lui Eminescu, afirmarea lui ca scriitor nu se subordonează unei instanțe exteri­oare, ci numai aceleia interioare, ce­rută de înzestrarea lui nativă. Emines­cu a fost doar cel ce a văzut în Creangă „scriitorul“, pe care nu-l văzuse T. Ma­­iorescu, nici înainte de debutul la Con­vorbiri literare şi, aproape incredibil, nici după aceea. Pentru că geniile, a­­firma G. Călinescu, „chiar cu unele a­­parente discordanţe, se admiră şi se stimează“, Eminescu l-a invitat pe Creangă să citească la „Junimea“, sin­gurul salon literar ce îi oferea şansa maximei valorificări a vocaţiei lui crea­toare. Creangă va fi protestat, măgulit, şi va fi revăzut iarăşi manuscrisul Soa­crei cu trei nurori, rescriindu-l cu o caligrafie ce devenea cu trecerea anilor tot mai intelectualizată, încercase să provoace opinia lui Eminescu, sugerînd „să fie citit şi corijat“, acolo unde pri­virea pătrunzătoare a prietenului cre­dea de cuviinţă. Dar poetul refuză cu delicateţe: „Lasă, Creangă, ...tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni“. Seara aceea de septembrie, în care Creangă şi-a citit povestirea, a rămas în memoria „junimiştilor“ ca un eveni­ment de excepţie. Şi de acum încolo, activitatea creatoare devine pentru Ion Creangă act reflex vital şi străduinţa de a-­şi materializa gîndurile în ima­gini artistice cu ajutorul cuvintelor con­stituie modalitatea sa de existenţă în lume. Creangă are sentimentul că nu poate trăi fără să scrie şi munca se transformă într-o permanenţă a preo­cupărilor, pe care au cunoscut-o sub varii nuanţe toţi marii artişti. Indife­rent de stările sufleteşti trăite, creaţia rămîne îndeletnicirea dominantă, de­oarece activitatea corespundea tendin­ţelor profunde ale fiinţei sale. Continua să-şi îndeplinească zilnic, cantitativ şi calitativ, cu identică conştiinciozitate, îndatoririle de serviciu, în afara ori­căror constrîngeri, fiindcă aceasta-i era firea, dar dincolo de cadrele exercită­rii profesiunii, pasiunea creatoare îi mobiliza în totalitate energia, împingîn­­du-1 continuu spre obiectul ei. După cum în Humuleşti, gospodarul începea munca istovitoare a cîmpului dis-de-dimineaţă, tot astfel, în bojdeu­ca lui, Creangă se trezea „de la 4—5 dimineaţa“, începea să lucreze şi con­tinua să scrie într-un ritm constant, pînă la orele opt sau nouă seara. Mun­ca pe text, selecţia cuvintelor în enun­ţuri, aşezarea propoziţiilor în frază, in­cluderea frazelor în arhitectura com­plexă a textului devenise pentru Crean­gă o exigenţă imperativă, fiindcă, ase­menea lui Eminescu, el are conştiinţa utilizării limbajului cu destinaţie ar­tistică. El sesizase că, în propoziţie şi frază, cuvîntul are, în funcţie de con­text, o forţă de expresivitate sporită, iar el, asemenea unui demiurg, prefă­cea realitatea în ficţiune, modela su­veran ambiguitatea funciară a enunţu­lui, imprimînd naraţiunii valenţe spo­rite, atît prin ceea ce cuvintele exte­riorizau, dar într-o anume măsură şi prin tăcerile latente incluse. Ion Creangă a fost declarat de „ju­nimişti“ „admirabil scriitor poporal“. In acest calificativ intra o concesivă acceptare, cei mai mulţi nutrind con­vingerea că poveştile şi povestirile sale nu intrau în sfera literaturii culte. Nimeni dintre contemporani, cu ex­cepţia poetului naţional, nu a bănuit că personalitatea „primitivului“ Crean­gă se aşeza lături de acelea ale lui T. Maiorescu, I. L. Caragiale, Ioan Slavici şi a lui Eminescu însuşi, că toţi cinci reprezentau suprema dezvoltare a spi­ritualităţii autohtone din a doua ju­mătate a secolului trecut. Pe toţi cinci îi apropie încrederea în raţiune şi viziunea clasică asupra vieţii şi literaturii. Toţi tindeau către reali­zarea unor opere de valoare perenă. Critica prezentului, la Maiorescu şi Creangă este severă, ea atinge excesele şi diformităţile civilizaţiei şi societăţii româneşti ; în schimb, Eminescu­­şi Ca­ragiale întreprind o critică totală a con­temporaneităţii. Toţi cultivă ironia şi umorul, cu încredinţarea că nu se poate construi nimic durabil fără a înlătura, mai întîi, prin sarcasm şi ironie, ideile greşite şi prejudecăţile. Toţi aduc un constructiv spirit critic în cultură, ati­tudine generală, ce primeşte totul sub rezerva discuţiei şi argumentaţiei te­meinice, şi toţi se caracterizează prin­­tr-o mare severitate artistică, printr-o exigenţă faţă de propriile lor opere dusă pînă la minuţie. Creangă aducea o cultură superioară multor contemporani. G. Călinescu a a­­tras atenţia supra erudiţiei folclorice a scriitorului. In anii din urmă, au fost relevate cunoştinţele lui Creangă în domeniul literaturii autohtone şi infor­maţiile lui sistematice în universul li­teraturii europene. în acest context ideatic, Eminescu şi Creangă au intuit, fiecare în parte, că se preţuiesc reciproc. Prietenia lor a suscitat comentarii diverse şi, intri­gaţi, „junimiştii“ căutau motivele apro­pierii sufleteşti atît de adînci dintre cei doi. Trecerea timpului a reliefat complexi­tatea operei lui Creangă, deschiderea ei spre semnificaţiile multiple ale eter­nului uman. Studiile ultimului sfert de veac au dezvăluit structurile de adîn­­cime din poveşti şi povestiri şi au rele­vat existenţa unei riguroase disocieri între elementul autobiografic şi ficţiu­ne în Amintiri din copilărie. Printr-o pluralitate de modalităţi stilistice, Creangă recreează limbajul artistic şi-l toarnă în tiparele unei exprimări indi­vidualizate, inconfundabile. Prin inter­mediul schemei universale a basmului, realizează o imagine complementară a lumii rurale autohtone, cu tradiţiile şi obiceiurile ei specifice, cu tipologia mo­rală caracteristică : ipocritul, persona­jul anapoda, omul cîinos la suflet, ino­centul, prostul, păţitul... Şi peste toate se aşterne, numai aparent surprinzător, viziunea clasicului ce a intuit unul din elementele esenţiale ale esteticii clasi­ciste : de la Nică, la cei cinci tovarăşi ai lui Harap-Alb, toate personajele se caracterizează printr-o trăsătură domi­nantă de caracter, în jurul căreia se ordonează celelalte elemente caracte­­riale. Creangă însuşi întruchipează, în textele lui scrise, înţeleptul, tipologia milenară a „clasicului“, care „pă­truns de stabilitatea celor omeneşti, în ciuda aparenţelor înşelătoare, nu se simte ispitit — arăta N. Manolescu — să reia experienţe de mii de ori con­sumate spre a ajunge la adevăruri vechi asupra omului“. A OCTAV BANCUL. — „EMINESCU ȘI CREANGA“ , DECEMBRIE 1989 • PAG. 9­9

Next