Ateneu, 1989 (Anul 26, nr. 1-12)

1989-12-01 / nr. 12

N ATENEU • ştefan DINCESCU MAMA ţara Mumă, toate-s ale tale ! Cerul Instalat şi mina mea, mina mea purtînd în vîrf o stea, pomul roditor şi libertatea, buciumul din văile natale, zorile ,eternitatea, mumă, toate-s ale tale / Mumă, toate-s ale tale ! Cimitirele preapline din Vaslui pîn'la Rovine, cunele zglobiu păzind mioara, fluierul de os şi cel de fag, steaua mea purtîndu-te în steag, mumă, toate-s ale tale ! SAT OLTENESC Sub zalele crailor plîngînd în pămînt cu capul pe şeile cailor, seminţele încolţise lăcrimînd. Cinci se întîmplă de mor,­­ aici bărbaţii se preschimbă în stîlpi de pridvor şi-n cumpene de fîntînă. Alăptînd soarele şi doinele noastre, înfiind izvoarele, mumele se preschimbă în dealuri cu vii şi-n iazuri albastre, în fluiere cîntînd într-o limbă în care Orfeu zilnic se schimbă în curcubeu. HYPERION Numai visîndu-l, pîinea mi se coace pe vatră. Numai visîndu-l, iarba mă strigă din piatră. Numai visîndu-l, Ahile îngenunchează în faţa izvorului. Numai visîndu-l, marca devine văzduhul condorului. DOJANA DE COPIL Dormi cu sabia la şold, iubeşti cu armura pe tine. Visezi să lucrezi cu cure pentru săgeţi din guşile privighetorilor. Domnule Gengis-Khan, matale urăşti iarba şi fluturii, ploaia şi cîntecul morilor! U V A D I — Amphion, sînt pe aici, la două veşnicii de tine aproape ! Soarele meu îţi dogoreşte mereu pe gură, pe sînge şi pleoape. — Dragostea mea, să aşterni patul în oul Căii Lactee, din coarne cerbii să-ţi răstoarne la uşă maci şi orhidee. — Vino, bărbate! Sînt, pe aproape, noapte cu basme între coperţi. Cînd urşii mei dau iama în vis, c-o pană pe înger să-i cerţi. — Uvadi, păcatul mă soarbe ! Mi-e carnea beată de sîngele tău. Ploaia şi vîntul mi te împrăştie aur peste munţi, peste rîuri şi hău. EBBraKEBBssRSEsseMaHtssssB® DECEMBRIE 1989 © PAG. 8 @ mass1. Colocviu „Ateneu“ Creanga -contemporanul nostru Despre Creangă se discută adesea fără sentimentul angajării, al confruntării opi­niilor. Valoare clasică, el e elogiat pentru merite faţă de care cititorul obişnuit nu se arată întotdeauna sensibil. Acesta, după ter­minarea şcolarităţii, îl citează, eventual, dar — lucru ce poate fi dovedit statistic — nu-l şi citeşte. în cele mai multe din ca­zuri, de vină e prejudecata că autorul Amintirilor şi al Poveştilor ar fi, exclusiv, un „scriitor pentru copii“, de care tu poţi despărţi la vîrsta maturităţii. Din păcate, nu e singura neînţelegere faţă de opera sa. Anumite articole festive nu ne pot înşela asupra acestei situaţii. Mai puţin consis­tentă decit cea impusă de Eminescu sau Caragiale, tradiţia literară instituită de Creangă scapă, apoi, nu o dată, anu­­m cercetătorilor. Permanenţa operei humu­leşteanului nu e un aspect vizibil cu ochiul liber, ci unul de demonstrat, lată, formulate pe scurt, cîteva din motivele ce ne-au de­terminat să organizăm alăturatul „colocviu“, la care am invitat trei critici de vârste di­ferite, un povestitor şi un etnolog, cu toţii binecunoscuţi publicului, şi legaţi prin di­ferite contribuţii de tema noastră. 1. Scriitor „unic“. Creangă poate fi con­siderat, asemenea lui Eminescu şi Caragiale, „contemporanul nostru“ ? 2. Care din valorile etice şi mijloacele ar­tistice afirmate prin opera sa au supra­vieţuit pînă astăzi ? 3. Cum păşeşte Creangă în „al doilea se­col al nemuririi“ sale ? Trecerea vremii îl măreşte sau îl micşo­ează ? Sper ca răspunsurile lor să aibă ecou şi ca discuţia începută acum să continue. (C. Cn.­ Centenar Creangă 1. In materie de artă, ideea de con­temporaneitate, astfel formulată, se con­fundă aproape cu cea de actualitate. Vedem­ cu ochii noştri tot felul de lu­crări perfect contemporane nouă, dar practic inactuale. Cărţi şi spectacole de o zi !... Pe un Stendhal, pe un Van Gogh ori pe Mozart îi simţim însă alături, mereu vii. Ei sunt nu numai contempo­ranii noştri, dar vor fi şi ai celor din mileniul ce vine. Vedem în ei, în fond, valori supratemporale , permanente, în poziţia lui Eminescu ca auto-subiect, în atitudinea sa existenţială, cu reacţii re­velatoare, recunoaştem manifestările u­­nui Ego universal. Statornic preocupat de proiecţia în eternitate, un asemenea Eu universal, implicînd întreaga condi­ţie umană, nu va înceta niciodată să atragă atenţia. Intră în calcul atît can­titatea de viaţă care respiră din ma­rile opere, cît mai ales calitatea artei —, aceasta hotărîtoare. Permanenţa lui Creangă, contemporanul nostru, mi ţine de anecdotica în sine —, întîmplările din amintiri neavînd nimic senzaţional ; poveştile, la rîndul lor, urmează tipare date (desigur regîndite, în distribuţii personale), dar dincolo de acestea ac­ţionează un duh sclipitor, inanalizabil, un puls interior unic, nemaiîntîlnit. Verva bine strunită nu cunoaşte go­luri ; voia bună aduce culoare şi vi­braţie ; dacă greşelile sînt pe oameni, proverbele — în torent continuu — în­deamnă la o filozofie practică echili­brată, avînd rădăcini în experienţa mi­lenară. Nimic arid, nici o notă falsă... Pe scurt, autorul lui Harap-Alb crede în rînduieli de mult verificate, în prin­­cipii cărora generaţii în şir le-au dat audienţă, cu sentimentul unei solida­rităţi tonifiante. Latura emotivă, cită există, e pusă sub surdină, de unde ab­senţa patosului şi mîhnirii, o mitologie avînd ca suport seninătatea iar ca ar­gument consonanţa cu datele eterne. Iată de ce Creangă — cel care ne-a în­­cîntat copilăria — ne însoţeşte benefic toată viaţa. Fenomenul Creangă nu în­registrează sincope. 2. S-a spus despre Creangă că e omul­­proverb. Nu e prilej la care naratorul să nu scoată din turbinca lui un ada­giu, o zicere, o observaţie consacrată. Mobilitatea „omului-proverb“ excelează în modul aplicării lor suple, de la un caz la altul. Rîsul cu subînţeles, voia bună, acestea sînt trăsăturile unui co­mentator slobod la gură, deloc rigid ori dogmatic, tinzînd cu dezinvoltură spre înţelepciune şi măsură. Prioritare în rostirea lui sînt faptele, de unde vi­­ziunea­ plasticizantă, viaţa ca succesiune de întîmplări, de acte pe marginea că­rora se glosează inteligent. Simţim ne­încetat că naratorul — apelînd progra­matic, ritmic la statutul moral moşte­nit, la vorba (experienţa) ceea — se vrea un exponent, un purtător de cu­­vînt­­ — că îndărătul „ţăranilor“ lui e o lume. El trage esenţele, fără a-şi a­­suma vreun merit. Sub raportul artei, vorbim de eminescianism ori de ca­­ragialism —, nu şi de crengism, dar, oricine ştie, există un cîmp stilistic, mai exact o categorie Creangă, aşa cum există o distinctă categorie Eminescu. Prin 1922, cînd la Viaţa românească se reactualiza discuţia antebelică des­pre specificul naţional în literatură, se trimitea la limba „perfect românească“ a lui Creangă ; argument în sprijin : învăţatul lingvist A. Philipiide dădea în sintaxa lui „exemple aproape numai din Creangă“, deoarece „numai fraza lui nu e influenţată de nici o sintaxă străină“... Farmecul lui Creangă s-a exercitat, cum era de prevăzut, asu­pra multora, dar stilul Creangă, inimi­tabil, rămîne deasupra oricărei contra­faceri, în Calistrat Hogaş, originalul hălăduitor prin munţii Neamţului, Tu­dor Vianu vedea „un Creangă trecut prin cultură“. Elemente dialogice în ge­nul humuleşteanului sunt vizibile în sa­vuroasa povestire hogaşiană Părintele Ghermănuţă şi în alte fragmente. Cu Creangă a fost comparat modestul pro­zator fălticenean Ion Dragoslav, căruia, la recomandarea lui Duiliu Zamfirescu i se atribuia un important premiu al Academiei Române. Distanţele între Creangă şi Dragoslav sunt însă enorme­­ în cele unsprezece evocări şi comen­tarii, consacrate de Sadoveanu ilustru­lui înaintaş revine de mai multe ori mărturia că acesta a fost „învăţătorul“ său. Oarecum surprinzătoare este de­claraţia lui Rebreanu, care într-un in­terviu din 1923 număra printre „maeş­trii“ săi români pe Creangă şi Caragiale, pe Sadoveanu, de asemenea. Istorisirea sadoveniană despre „un ţăran cam nă­­tîng“ şi despre un lup ucis de nişte boi pare o prelungire din Creangă —, episodul din Lupii de la Cucoara ur­mează un război crîncen fiind probant. Impresia să ne găsim în atmosfera lui Creangă are şi un alt temei. Nu lim­bajul lui Creangă în exclusivitate a servit ca model, ci limba vie, din zonă, aceeaşi în ţesătura şi nuanţele ei spe­cifice. Sadoveanu utilizează acelaşi vo­cabular, dîndu-i o altă pulsaţie. Deşi la autorul Amintirilor din copilărie teh­nica fragmentaristă obnubilează ideea de construcţie, lăsînd să pară că pre­ocuparea de compoziţie e minimă, ni­mic nu e lăsat în voia condeiului. Mi­racolul prozelor lui Creangă, recunos­cut de toţi comentatorii, e de a fi păs­trat în forma lor scriptică un profund aer de oralitate, de spontaneitate, de gata-făcut. 3. Situaţia lui în posteritate e una dintre cele mai clare. Secolul care s-a scurs de la dispariţia lui fizică n-a fă­cut decît să-i confirme, în diverse mo­a­duri, dimensiunile de excepţie. Tradus în peste patruzeci de limbi (anul acesta şi în Japonia), menţionat în marile en­ciclopedii din toată lumea, studiat în numeroase monografii — începînd cu cea din 1930 a francezului Jean Bou­­tiére­­, valorificat în scenarii de tea­tru şi film şi comparat cu celebrităţi ca Rabelais şi Charles Perrault, cu Fra­ţii Grimm şi alţii. Timpul lucrează pentru Creangă. Constantin CIOPRAGA 1-3. Aş observa, mai întîi, că toate întrebările par să aibă drept sorginte o anume îngrijorare faţă de opera lui Creangă, faţă de soarta operei lui a­­cum şi mai tîrziu. Aceasta înseamnă că se bănuieşte un recul în receptarea ei, pe care ar fi bine să-l prevenim şi că­ruia de asemenea, ar fi bine să-i con­statăm cauzele. Se recunoaşte de multă vreme cît de dificil este să se fixeze individualitatea lui Creangă. Mai mult decît oricare alt scriitor, humuleşteanul refuză interpre­tarea după criterii standardizate, ceea ce incită critica şi o îndreaptă — sper — către eventuale şi viitoare aproxi­mări verosimile. Mai ales că critica „de intuiţie“ şi-a spus cuvîntul, fără a fi epuizat cîtuşi de puţin esenţa unei o­­pere singulare. Istoria literară a adus şi ea precizările necesare, pentru situ­area în epocă a omului. Rămîne ca abia de acum înainte să se caute o combinaţie a celor două aspecte — cri­tic şi istoric — pentru aflarea unei căi specifice de abordare a unui univers care se lasă atît de greu pătruns. Dacă pentru Eminescu şi Caragiale avem aproape anual la îndemînă­ cîte un studiu monografic, pentru Creangă abia dacă apare unul la cîţiva ani bu­ni. Inaderenţă ? Adică ne­contempora­­neitate ? Să „dateze“ atît de mult A­­mintirile ori Dănilă Prepeleac ? Sau mai curînd intervine acelaşi motiv, a­­nume dificultatea demersului ? Ne-am întors deci la întrebările „Ate­neului“, pentru a confirma nu inactu­­alitatea unei opere, ci mai curînd inac­­cesibilitatea ei. Aş vorbi, din această cauză, de un „complex Creangă“, vizi­bil deocamdată în critica românească începînd chiar cu Maiorescu, atît de neîndemînatic în împrejurarea de faţă. Toate acestea se petrec pentru că nu putem găsi atît de lesne, în cazul lui Creangă, acel „punct de vedere“, un­ghiul din care să ni se ofere o prive­lişte insolită şi aceasta, repet, din cau­za neajutorării noastre, a criticilor. Căci pentru cititori problema este re­zolvată. Diversele circuite de lectură l-au adoptat pe Creangă de multă vre­me şi continuă să-l considere un bun cîştigat pentru totdeauna, din diverse motive (educaţionale, etice, etnice). Aici se manifestă fisura dintre cititori şi critici şi tot aici, cred, îşi află răspun­sul cea de a doua întrebare a revistei: au supravieţuit şi vor supravieţui abso­lut toate mijloacele artistice afirmate prin opera lui Creangă. Nu scriu a­­ceasta din considerente de ordin con­­junctural, ci afirm o realitate şi toto­dată un adevăr curent. Cititorul român de proză şi prin el implicit şi scriitorul nostru se folosesc de mult timp şi se vor folosi încă de a ceea ce numiţi „mij­loacele artistice“ ale lui Creangă, de­oarece acestea exprimă nemijlocit e­­senţa limbajului, nu a cuvîntului. Lim­baj pe care fiecare membru al etniei îl deprinde şi cu ajutorul lui Creangă. Marin Preda susţinea, în convorbi­rile sale cu Florin Mugur, că humuleş­teanul face parte dintre scriitorii care nu pot fi cu adevărat preţuiţi decît la maturitate. Aprecierea, venită din par­tea unui scriitor căruia, pe bună drep­tate, îi repugna provincialismul, dove­deşte că Ion Creangă a aflat o anume cale de evitare a acestuia, situîndu-se într-o actualitate perenă. Poate că aici ar trebui căutată şi o modalitate de in­vestigare mai proprie a Amintirilor şi povestirilor, anume la confluenţa dintre etnie şi individualitate. Este atît de complex Creangă, încît demersul nu poate fi decît unul pluridisciplinar sau, mai exact, interdisciplinar. Pentru că, în opinia mea, marele scriitor a aflat o cale proprie, un răspuns particular la chestiunea atît de dificilă a rapor­turilor dintre individ şi colectivitate, dintre ins şi etnie. Un răspuns marcat de istorie, fără nici o îndoială, expli­cabil din punct de vedere istoric. Dar­, tot fără nici o îndoială, impresionînd profund modalitatea de exprimare prin cuvînt. Creangă înfăţişează, după pă­rerea mea, o dată cu Eminescu, Maio­­rescu şi Caragiale, cei dinţii răspuns modern din literatura noastră referitor la integrarea în societate. Lucru semni­ficativ, întrucît ne aflăm îndată după revoluţia paşoptista, care a făcut loc unei rapide modernizări, unei rapide sincronizări a noastră cu lumea con­temporană. Din această perspectivă, Creangă, o dată cu cei amintiţi mai sus, dobîndeşte statutul de întemeie­tor. Acesta fiind, în colectivităţile con­­temporane, unul dintre cele mai res­pectate. Pentru a nu interveni cu afir­maţii de ocazie, aş susţine că, înainte de toate, aici este de căutat răspunsul la ultima întrebare : în al doilea lui secol, scriitorul intră fără a-şi micşora locul cîştigat. Dimpotrivă, el îşi con­solidează, cu trecerea vremii, piedes­talul. Nu este mai puţin adevărat însă că sîntem şi noi datori a face mai mult în acest sens, cu deosebire printr-o co­rectare a manualelor şcolare, unde se perpetuează o imagine stereotipă şi pe­rimată. în acest fel, ne vom ajuta şi pe noi înşine să-l re­descoperim pe Creangă. Dan MANUCA 1-3. Ca în majoritatea cazurilor, şi întrebările acestei binevenite anchete privitoare la destinul operei lui Ion Creangă în actualitatea noastră litera­ră îşi conţin răspunsurile : măcar la două dintre aceste întrebări (1 şi 3) se pot prevedea răspunsuri afirmative, op­timişti de care nu ducem lipsă făcîn­­du-le chiar răspicat afirmative (gen „sigur că da , Creangă e şi el contem­poranul nostru“ şi „desigur, trecerea vremii nu scade cu nimic valoarea o­­perei humuleşteanului“). Oricît le-am voi de clare, aceste răspunsuri com­portă însă numeroase nuanţări, nu din­tre cele mai luminoase, pentru că, iată, simpla inventariere a titlurilor din fi­şierele bibliotecilor ne pune în faţa unei realităţi care poate deconcerta pe au­torul răspunsurilor de mai sus : bibli­ografia critică a prozei lui Creangă este, întîi cantitativ, cu mult sub aceea a operei lui Eminescu şi Caragiale (faptul e cu atît mai semnificativ cu cît tex­tele lui Creangă nu s-au bucurat de acelaşi „tratament“ aplicat, în deceniul şase, creaţiei eminesciene). Curioşi şi, poate, contrariaţi, să răsfoim puţin a­­ceastă bibliografie : cele mai multe tit­luri privesc viaţa humuleşteanului şi numai în al doilea rînd opera sa. Ast­fel, prin scăderi succesive (progresia poate lucra şi în sens invers !), ajun­gem la nu mai mult de zece titluri care ar putea conta în ceea ce numim exegeza operei. Subiect dificil, „rotund“ cum a zis G. Călinescu . ..epuizat“, du­­pă contribuţia călinesciană, cum au crezut mulţi. Explicaţia, una dintre ele, constă în convingerea că scrisul lui Creangă este unul cît se poate de „transparent“ , prima nuvelă realistă (cum a categorisit G. Călinescu pe Moş Nichifor) şi cea dinţii autobiografie de anvergură (pentru că prima în ordine cronologică rămîne Istoria vieţii mele a lui Teodor Vrânov, datată 1845) nu par a pune probleme deosebite de­ in­terpretare ; singura dificultate ar fi des­crierea, rezumarea lor. Apoi, Creangă este ceea ce se cheamă un scriitor „popular“, cunoscut de elevi încă din primele zile de şcoală (şoimii din cla­sa I se întrec, după aranjarea în bănci, în a povesti Capra cu trei iezi) ; cum se ştie, popularitatea în exces creează nu puţine obstacole în calea exegetului (între altele, marele public, amator de fapte senzaţionale, caută „legendele“ vieţii pe care destui autori le-au creat şi susţinut vîrtos) ; în acest fel, opera este mereu povestită nu şi interpretată, iar majoritatea celor care dau amintitele răspunsuri optimiste sunt gata să rela­teze, cu risipă de amănunte, diverse episoade, din biografia humuleşteanu­lui adus de telegarii lui moş Luca în rohatca Păcurarilor din Iaşi. Atunci, în ce fel este Creangă, în adevăr, „contemporanul nostru“ şi, mai mult, a reprezentat el un model activ pentru generaţiile de prozatori din se­colul XX ? Şi încă : receptarea în epo­că a creat premisele necesare, a croit făgaşul apropierii de operă ? A fost socotit Creangă scriitor, atunci şi mai tîrziu ? Alte întrebări la care nu se mai poate răspunde atît de repede ,şi atît de răspicat afirmativ. Starea bi­bliografiei critice a operei humuleştea­nului trebuie explicată prin baza de pornire ; iată : „talent primitiv şi ne­cioplit“ (L. Negruzzi), „vîrtosul glumeţ“ (T. Maiorescu), „felul pitoresc, cam vul­gar“ şi „nimic din ceea ce formează elementul cel mai interesant în sufle­tul omului modern“ (N. Iorga) — ju­decăţi de valoare, să recunoaştem, nu prea favorabile operei ; în schimb, o­­mul... Apoi, ce fel de conştiinţă de scri­itor poate avea cineva care e adus „de mină“ în cercul marii literaturi a epo­cii (se suţine greşit mai departe şi ele­vii învaţă în continuare că Eminescu l-a îndemnat să scrie şi tot el l-ar fi introdus pe Creangă în saloanele „Ju­nimii“, cînd, de fapt, humuleşteanul frecventa societatea ieşeană cu cel pu­ţin patru ani mai înainte de a-l fi cunoscut pe marele său prieten , Ma­­iorescu însuşi a spus-o !), care e mereu dispus să facă „pe prostul“, care scrie greu şi îşi ascultă fiecare cuvînt („cînd scrie, parcă aude fraza că i-o repetă cineva la urechi, apoi şterge, scrie şi iar şterge“, spune un contemporan), care n-are simţ critic şi nici conştiinţa propriei valori („Arabul cel mai fa­natic socot că n-a avut mai multă ad­miraţie şi devotament pentru Mahomed decît Creangă pentru Titu Maiorescu“ sub influenţa căruia „Creangă a deve­nit scriitor“, zice un alt contemporan), care nu are şcoală, nu a fost pe la Viena, nici la Berlin sau Paris şi des­pre a cărui bibliotecă nu ştim mai ni­mic ? Să spunem că şi ulterior noţiu­nea de scriitor (cu tot ce implică ea) l-a ocolit discret dar sigur pe humu­­leştean : „unul din marii povestitori“, „sinteză a geniului popular“, folclorist chiar (Amintiri din copilărie este pen- * tru francezul Jean Boutiére „un fel de culegere folclorică foarte originală“) — acestea sunt judecăţile de valoare cele mai frecvente ale exegeţilor operei. în liniile acestui tablou, foarte general e adevărat, se află însă destule elemente ce pun în va­loare modelul activ pe care l-a re­prezentat ^opera lui Creangă, Amintiri din copilărie, mai ales, pentru proza secolului nostru. Această carte a func­ţionat nu atît ca un spaţiu de identi­ficare, cît, mai cu seamă, ca un reper de delimitare pentru autorii de texte autobiografice de mai tîrziu . G. Ibrăi­­leanu (Amintiri din copilărie şi adoles­cenţă), N. Iorga (O viaţă de om, aşa cum a fost), Mihail Sadoveanu (Anii de ucenicie şi Cele mai vechi amintiri), Lucian Blaga (Hronicul şi cîntecul vas­telor), Marin Preda (Viaţa ca o pradă), Livius Ciocîrlie (Complotul scufundat), Valeriu Cristea (După amiaza de sîm­­bătă), pentru a mă referi doar la căr­ţile importante, jalonează evoluţia unei specii literare al cărei început se pla­sează în opera lui Creangă, în condi­ţiile în care nu avem încă o conte să se ocupe de prezenţa şi formele de manifestare ale acestui model în proza noastră (cum, pentru poezia eminescia­nă, a publicat recent o remarcabilă exegeză Ioana Em. Petrescu , Emines­­cu şi mutaţiile poeziei româneşti), o schiţă fie şi foarte sumară ar putea fi instructivă în acest sens. Putem cre­de că fiecare autor de text autobiografic s-a întors spre trecut cu grija de a nu repeta, de a se delimita de experienţa naratorului din Amintiri ; astfel, ra­portat la modelul literar al acestora. Hronicul lui Blaga prezintă cîteva par­ticularităţi de construcţie care indivi­dualizează textul autobiografic în cu­prinsul operei blagiene. Cronologia este, ca şi la Creangă, una extraordinară, fapt marcat şi grafic în carte : auto­biografia comentează ceea ce viaţa „a scris“. Secvenţele evenimenţiale amin­tesc de „scenele“ din Amintiri ; numai că aceste segmente, în care se descrie existenţa copilului din Lancrăm, nu păstrează acelaşi interes întrucît între cele două texte este o deosebire fun­damentală . Amintirile lui Creangă se structurează prin epic, în vreme ce Hro­nicul lui Blaga îşi găseşte principiul construcţiei în poetic. Atmosfera „cer­cului“ copiilor din Lancrăm este mult deosebită de aceea a Humuleștilor : aici, după amiezele sînt largi, suverane ră­­mînînd istorisirea, comentariul unor fapte din cronica erotică a satului, ciu­­gulirea din ciorchinii închipuirii , co­lectivitatea, elementul de prim-plan (spre deosebire de textul lui Creangă, care impunea individualitatea), repre­zintă, într-o altă ordine, spaţiul secu­­rizant al visărilor eului narator. Blaga naarasHwesaa

Next