Contemporanul, iulie-decembrie 1952 (Anul 6, nr. 27-52)

1952-12-12 / nr. 50

Avântul literaturii noastre pe drumul realismului socialist Decernarea Premiilor de Stat într’un mo­ment de mare însemnătate din viaţa poporu­lui nostru, în preajma alegerilor de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională, a căpătat semnificaţia unei victorii a culturii noastre socialiste. In domeniul literaturii au fost premiate 23 de lucrări, au fost distinşi cu premii un nu­măr de 25 de scriitori. Atât calitatea artistică a lucrărilor premiate, cât şi numărul lor mare vorbesc în mod limpede despre avântul con­tinuu al literaturii noastre pe drumul realis­mului socialist. Premiile acordate pentru lite­ratură ne arată că în anii regimului nostru de democraţie populară, în cadrul renaşterii întregii noastre vieţi culturale, desvoltarea unei largi mişcări literare se face într’un ritm tot mai susţinut. Ceea ce caracterizează lite­ratura noastră nouă este identitatea de inte­rese dintre scriitor şi popor, marele ctitor al oricărei literaturi. Poporul este un cititor exigent dar drept, adânc recunoscător pentru valorile artistice create, pentru că el însuşi este un artist şi deci un iubitor entuziast al oamenilor de artă. Astăzi poporul patriei noastre, prin partidul şi guvernul său, recom­pensează cele mai bune strădanii ale scriito­­­­rilor. Cât de uriaşă ni se pare distanţa care ne desparte de timpurile întunecate, dar totuşi nu atât de îndepărtate, când unul „din cei zece mii din pătura de sus, su­ferind de plictiseală şi obezitate“, cum îi ca­racteriza Lenin pe duşmanii poporului, îşi putea permite să-şi arunce dispreţul în faţa scriitorului, spunându-i, ca în poezia „tu eşti poet" a lui Al. Vlahuţă : ,,De-ţi plâng ai tăi, în sărăcie, Şi-i vezi murind — ce-mi pasă mie? Tu du-mă ’n alte lumi senine Căci singura-ţi chemare sfântă E să mă’nveseleşti pe mine. Tu eşti poet — deci cântă !" împotriva acestei odioase „chemări" au luptat în trecut cei mai buni creatori ai lite­raturii noastre, proslăvind prin scrisul lor geniul poporului. Literatura noastră de astăzi, îndrumată de partid, continuă şi ridică la un nivel mai înalt patrimoniu­ progresist al lite­raturii noastre naţionale. Etapa înaintată pe care o reprezintă literatura noastră actuală este caracterizată prin efortul unanim al scriitorilor de a reflecta în operele lor viaţa, luptele, victoriile maselor muncitoare care construesc socialismul. Întreaga noastră lite­ratură tinde a fi o oglindă fidelă în care po­porul să-şi poată vedea chipul în toată mă­reţia lui. Spiritul de partid al literaturii noastre de astăzi se manifestă în tendinţa tot mai pu­ternică de a crea cu ajutorul cuvântului fi­guri luminoase de eroi populari, de a le ex­prima întreaga bogăţie sufletească, pentru a fi exemplu şi îndemn întregului popor. Ur­mând această tendinţă, cei mai buni scriitori acordă o atenţie deosebită nu numai studierii atente a vieţii, în lumina învăţăturii marxist­­leniniste, dar şi perfecţionării artei lor, care este o artă a cuvântului şi a imaginii. Des­voltarea măestriei literare, care continuă să fie o misiune de seamă a fiecărui scriitor, a înregistrat succese importante, prin operele distinse cu Premiile de Stat. Se cuvine, astăzi, când sărbătorim o vic­torie a noastră în domeniul artei, să ne ex­primăm admiraţia şi dragostea pentru stră­lucitul model care ne călăuzeşte în perma­nenţă pe drumul glorios al realismului so­cialist: literatura sovietică, literatura cea mai înaintată. Ca scriitori, vorbim în aceeaşi mă­sură despre ajutorul sovietic când privim grandioasele construcţii ale socialismului din ţara noastră, ca şi atunci când sărbătorim succesele literaturii noastre. Care este elementul nou pe care-l prezintă operele premiate în anul aceştia ? Un nu­măr de lucrări au în centrul preocupării lor artistice tema ridicării cu mari eforturi, şi în condiţiile unei aprige lupte de clasă, a Industriei grele din ţara noastră, lupta şi munca eroică pe şantierele marilor construcţii ale socialismului. Cu o parte a lucrărilor pre­miate, tematica aceasta atât de importantă pentru viaţa noastră socială, a început să-şi deschidă un drum larg în literatură. Lucrul acesta este important pentru că literatura noastră începe astfel să fie preocupată de figurile nobile, pline de măreţie şi frumuseţe sufletească ale clasei noastre muncitoare, forţa socială cea mai înaintată, cea mai re­voluţionară. A aborda această temă minunată, în­seamnă să capeţi posibilitatea unei reflectări artistice largi, multilaterale, a realităţii, po­sibilitatea creării unei literaturi care să ofe­re maselor marele exemplu al cuceritorilor îndrăzneţi al lumii noi. In domeniul romanului a fost distins cu pre­miul de clasa I-a „Drum fără pulbere" de Petru Dumitriu, largă frescă a construcţii Canalului Dunăre-Marea Neagră. Cu acest ro­man, Petru Dumitriu desvoltă tendinţa princi­pală a operei sale şi anume aceea de a fi o cronică vie a luptei maselor muncitoare pentru construirea socialismului în ţara noastră. Meritul deosebit al romanului „Drum fără pulbere" constă în faptul că desvălue cu ascuţime greutăţile pe care trebue să le învingă poporul pe drumul construirii socia­lismului, dintre care cea mai mare este ac­ţiunea criminală, perfidă şi perseverentă a duşmanilor clasei muncitoare. In roman sunt realizate cu mult talent o serie de figuri de sabotori ai muncii pentru construirea Ca­nalului. Adevărul vieţii, aşa cum a fost prezentat în roman, a fost validat de însăşi Ion Vitner faptele realităţii. Procesul grupului de sabo­tori ai construirii Canalului, josnice rămă­şiţe ale lumii exploatatorilor, a confirmat mesagiul de ascuţire a vigilenţei de clasă, transmis miilor de cititori prin prezentarea unor personagii ca Mateica, Gruescu, domnul Caraman, Dona Vorvoreanu ş. a., duşmani înrăiţi ai poporului muncitor şi ai cauzei so­cialismului. „Drum fără pulbere" creiază şi o imagine multilaterală a figurilor de construc­tori ai socialismului, arată forţa care nimiceşte uneltirile duşmanului, vigilenţa revoluţionară a comuniştilor, elanul constructiv al miilor de muncitori. Cu mult relief artistic, romanul redă în culori vii şi complexul proces moral prin care trece un intelectual cinstit, în dru­mul său către conştinţa înaintată a construc­torilor socialismului. Tema marilor construcţii ale socialismului este tratată şi de scriitorul N. Jianu în ro­manul „Cumpăna luminilor", care reflectă un colţ al vastului proces de electrificare a ţării şi anume construirea unei hidrocentrale. „Cumpăna luminilor" ne arată cum în focul marilor greutăţi implicate de o asemenea construcţie, se căleşte materialul cel mai preţios necesar operei de electrificare: omul, ■devotat cu trup şi suflet cauzei socialismului, pătruns de ideia că orânduirea socialistă pre­supune un nivel de viaţă superior cu nepu­tinţă de realizat fără electricitate. Literatura noastră actuală a atacat cu cu­raj şi problema industrializării ţării, a con­struirii industriei grele siderurgice. Un aspect istoric al problemei este cuprins în romanul „Oţel şi pâine" de Ion Călugăru, care redă viaţa muncitorilor de la combinatul Hunedoara, în perioada 1946—48. In „Oţel şi pâine" lupta împotriva sabotajului organizat de uneltele fostului regim, rămase în întreprindere, este surprinsă cu vigoare, romanul arătând în a­­celaş timp cum din masa ţăranilor refu­giaţi din regiunile înfometate prin secetă, se ridică forţe puternice care vin să îmbogăţească rândurile muncitorilor metalurgişti. Aceiaşi temă este privită într’o altă latură a ei de dramaturgul Mihail Davidoglu, în piesa sa „Cetatea de foc". Problema pe care şi-a pus-o dramaturgul a fost de a înfăţişa eroismul simplu al muncitorilor reşiţeni în rea­lizarea şi depăşirea sarcinilor de producţie trasate de partid şi guvern, modul în care se desvoltă conştiinţa lor de clasă, în însuşi pro­cesul muncii şi în lupta împotriva sabotaju­lui organizat de elemente duşmănoase, unelte ale forţelor imperialiste. Mihail Davidoglu a reuşit să redea specificul vieţii muncitorilor metalurgişti, dragostea lor pentru furnalele devenite proprietatea poporului. O realizare remarcabilă a acestei piese este zugrăvirea procesului de transformare a bătrânului maestru Arjoca, tributar încă vechii menta­lităţi sădite în conştiinţa muncitorilor de pu­terea patronală şi de reformismul social-de­mocrat, dar care în violentă ciocnire cu viaţa, sub influenţa comuniştilor, devine un om nou, cu o conştiinţă superioară. Problema muncitorului de tip nou, a comu­nistului gata să-şi dăruiască nu numai în­treaga putere de muncă dar şi viaţa pentru făurirea vieţii noi, socialiste, stă în centrul poemului de mari proporţii „Minerii din Ma­ramureş" de Dan Deşliu. Poemul prezintă ci­titorului o serie de admirabile figuri de mun­citori mineri ca Toader „Coinarul", Remeş, Roman, secretarul de partid, ş. a. care între­prind acţiunea foarte anevoioasă de urcare a unui compresor la gura unei mine situată în vârful muntelui. întreprinderea este plină de primejdii şi până la urmă Toader, pentru a salva maşina de la prăbuşirea în prăpastie, o opreşte cu propriul său trup. Dan Deşliu a creiat eroi bine individualizaţi în procesul muncii, reacţionând fiecare într’un mod per­sonal faţă de greutăţile pe care le au de în­tâmpinat, dar uniţi într’un bloc monolit în jurul ideii de a duce la capăt misiunea care le-a fost încredinţată. Dan Deşliu a căpătat în acelaş timp Pre­miul de Stat clasa l-a pentru volumul de poezii „In numele vieţii", în care exprimă mesagiul de luptă pentru viaţa nouă a celor ce muncesc. Poezia a ocupat un loc de frunte în cadrul Premiilor de Stat pentru literatură. Au fost premiaţi poeţii M. Beniuc pentru poeziile pu­blicate în anii 1950—1951, Eugen Jebeleanu pentru poemul „In satul lui Sahia", Veronica Porumbacu pentru volumul „Mărturii", Eu­­gen Frunză pentru volumul „Zile slăvite" şi Horvath Imre pentru volumul „Versuri". Pro­cesul de identificare a poeţilor cu viaţa de fiecare zi a oamenilor muncii, cu marea lor bogăţie intelectuală şi sufletească, proces fără de care poezia realismului socialist nici nu poate fi concepută, este pe un drum bun. Ca­racteristică pentru etapa actuală a poeziei noastre este orientarea ei puternică spre te­matica atât de înseminată a luptei pentru pace, a demascării forţelor întunecate ale im­perialismului. Imaginea concretă a acestei tendinţe o găsim în reflectarea artistică a foarte variate momente ale vieţii noastre so­ciale ca şi în exprimarea dragostei poporului nostru pentru Uniunea Sovietică şi pentru marele Stalin. Asemenea poeme sunt mesagii de dragoste către apărătorii veţii şi ai con­strucţiilor noastre socialiste. Premiile de Stat au distins şi acele opere create în anii 1950—1951 care au în centrul preocupării lor tematica atât de însemnată a transformării socialiste a agriculturii noastre. In lumea satelor noastre se petrece o trans­formare de proporţii vaste. Trecerea de la să­răcie la viaţa îmbelşugată, de la gospodăria individuală la cea socialistă, colectivă, în mij­locul unei lupte aspre, necruţătoare, împotriva chiaburimii, generează zeci şi zeci de aspecte noi de viaţă, pe care literatura noastră le-a consemnat în opere valoroase. Romanul „Te­melia“ de Eusebiu Camilar redă momentul culminant al luptei dintre ţărănimea munci­toare şi chiaburime, în jurul unei gospodării agricole colective recent înfiinţate. Necesitat­ea aspră a luptei generează forţe capabile să apere bunul obştesc al gospodăriei, să dema­şte şi să înfrângă forţele ostile ale chiabu­rimii, „Temelia" este primul roman al lite­raturii noastre în care găsim oglindit acest larg proces al socializării agriculturii în ţara noastră. Romanul „Brazdă peste haturi" al scriitorului de limbă maghiară István Horvath ne oferă un tablou, impresionant prin realis­mul lui puternic, al trezirii la o viaţă şi con­ştiinţă nouă a satului ardelean. István Hor­vath a creiat câteva personalităţi bine con­turate de eroi din lumea ţărănimii muncitoare maghiare şi a surprins cu măestrie viclenia duşmanilor poporului, în câteva tipuri de chiaburi care rămân întipărite în mintea ci­titorului. Premii de Stat au fost decernate şi unor piese de teatru ca „Vad nou" de Lucia De­­metrius şi „Mireasa desculţă" de scriitorii în limba maghiară A. Sütő şi Z. Hajdú, care tra­tează aceiaşi temă a luptei pentru socialism în lumea satelor. O parte a operelor premiate au în centrul preocupării lor evocarea unor momente im­portante din trecutul istoric al poporului no­stru. Interesul și dragostea cititorilor se în­dreaptă astăzi în mod firesc în primul rând spre istoria recentă plină de fapte eroice a partidului clasei muncitoare din ţara noastră. Lupta ilegală a partidului nostru constitue un isvor inepuizabil de teme măreţe. O astfel de temă stă la baza romanului lui Alexandru Jar, „Sfârşitul jalbelor“, începutul unei tri­logii în cadrul căreia romancierul intenţio­nează să descrie lupta clasei muncitoare din ţara noastră în epoca din jurul anului 1933, luptă care a culminat cu marea grevă de la Griviţa a muncitorilor ceferişti, reprimată cu sălbăticie de exploatatori. „Sfârşitul jalbelor" cuprinde epoca de început a marii mişcări a muncitorilor ceferişti în care, în urma muncii politice a comuniştilor, masa ceferiştilor este smulsă de sub influenţa nefastă a social­­democraţilor de dreapta. Aceiaşi temă a luptei ilegale a partidului este tratată cu măestrie în piesa „Pentru fericirea poporului" de N. Moraru şi A. Baranga, care zugrăvind o ac­ţiune de luptă împotriva exploatatorilor, con­dusă de comunişti, creiază admirabile figuri de luptători revoluţionari devotaţi până la sacrificiul vieţii, cauzei înalte a partidului. O epocă ceva mai îndepărtată este reconstituită în romanul „Zorii robilor" de V. Em. Gaian, care descrie un episod din răscoalele ţărăne­şti ale anului 1907, insistând în mod deose­­bit asupra ajutorului dat ţărănimii răsculate de către clasa muncitoare. Frânturi din isto­ria recentă dar atât de frământată de lupte şi de suferinţi a patriei noastre, găsim în ro­manul „Cu ghiarele şi cu dinţii" de G. Ko­vács, care redă momentele pline de eroism ale eliberării Ardealului de către Armata So­vietică. Piesa de teatru „Ultimul mesagiu" de Laurenţiu Fulga redă epoca neagră a cri­minalului război antonescian. Piesa deschide o perspectivă largă asupra viitorului, prin în­făţişarea biruinţelor comune împotriva fas­cismului ,ale armatelor sovietice şi române, după zdrobirea regimului antonescian. Premiul de Stat a fost decernat şi piesei „Matei Millo" a dramaturgului Mircea Şte­­fănescu, în care se face legătura între tradi­ţiile progresiste ale începutului teatrului ro­mânesc şi epoca noastră, când poporul glori­fică amintirea acelor străluciţi oameni, de teatru din trecut care au contribuit în chip ho­­tărîtor la desvoltarea dramaturgiei originale. In domeniul literaturii pentru copii a fost distins basmul în versuri „Nică fără frică" de Nina Cassian. Au fost premiate deasemenea traducerea poemului ,,Ruslan şi Ludmila" de A. Puşkin, realizată de poetul Miron Radu Paraschives­­cu, precum şi volumul „Poeme alese" de Lermontov, în traducerea poetului AL Philip­­pide. Victoria de astăzi a literaturii noastre se cere continuată şi desvoltată. Pe scriitorii care şi-au închinat efortul creator cauzei mă­reţe a poporului, laurii câştigaţi nu-i îmbie la sterilă somnolenţă, ci la noi cuceriri în dome­niul literaturii. Avem de împlinit goluri care se fac resimţite mai ales în domeniul schiţei, nuvelei şi reportajului literar şi de lichidat rămânem­ în urmă cum sunt acelea din dome­niul criticii literare. Partidul nostru este acela căruia îi datorăm succesele literaturii noastre. îndemnul parti­dului ne luminează — prin cuvintele tovară­şului Gheorghe Gheorghiu-Dej, adresate con­ferinţei scriitorilor din R.P.R. din Martie 1949 — misiunea noastră în viitor : „In faţa scrii­torilor din ţara noastră stau astăzi sarcini de onoare, dar şi de mare răspundere. Ei sunt chemaţi să creeze o literatură care să oglin­dească profundele transformări prin care trece ţara noastră în drumul ei spre socialism, o li­teratură pare să fie ea însăşi un factor activ al acestor transformări... Ei trebue să arate cum în procesul luptei pentru transformarea societăţii şi construirii socialismului se naşte în ţara noastră omul nou — omul socialist“. In decretul pentru pace era. A I" t ! C C borât de Lenin şi adoptaii de Congresul al ll-lea al Sovietelor din în­treaga Rusie în noaptea zilei de 25­ Oc­­tombrie/7 Noembrie 1917, în clipele măreţe când se făurea o nouă orânduire socială, cuvintele , puterea sovietelor stăteau alături de cuvintele : pace popoarelor. Ţara Sovietică este ţara construcţiei. Eroii literaturii sovietice sunt oamenii care con­struesc în libertate, sunt luptătorii pentru pace. Titanicul Gorki este deschizătorul de dru­muri al literaturii sovietice- Gorki a adus în literatură o întreagă lume de idei noi, de chipuri, teme, subiecte, norme sociale, mo­rale, estetice. Eroii operelor lui Gorki visează să construiască cu îndrăzneală, visează o muncă fericită, liberă. Ei se aruncă în vâl­toarea vieţii, a cărei lege va deveni dragos­tea măreaţă pentru om: „omul — ce mândru sună acest cuvânt". Nu există niciun colţ pe întreg globul pă­mântesc unde oamenii să nu cunoască renu­mita­­ legendă a tânărului Dance, cel care şi-a smuls inima din piept şi a ridicat-o ca pe o făclie ca să lumineze oamenilor drumul spre lumină şi libertate. Aidoma eroului său Dance, tânărul scrii­tor a luminat drumul de început al noii lite­raturi cu făclia unui nou şi adevărat umanism în lupta activă pentru fericirea oamenilor. — Stăpân este cel ce munceşte! — spune mecanicul de locomotivă Nil din piesa „Micii burghezi“ a lui Gorki. Poate că niciodată înainte de aceasta nu s-au rostit în literatură cuvinte atât de simple şi cu atâta înţeles. Munca devenită creaţie înseamnă dragoste faţă de oameni, înseamnă apărarea păcii pe pământ, pentru că nu există nimic mai opus decât munca şi războiul de jaf, decât creaţia şi distrugerea. Acestea sunt temele perma­nente ale creaţiei artistice şi ale publicisticii lui Gorki. Dacă eroul operei lui Gorki îşi dedică toate forţele luptei pentru a face posibilă şi nece­sară pe pământ munca liberă constructivă, eroul din operele urmaşilor lui Gorki, ale continuatorilor săi, a devenit omul care a ştiut să cucerească dreptul la muncă, omul care a început să înfăptuiască acţiuni eroice străbătute de patosul fericirii de a-şi trans­forma radical Patria. Poezia celui mai talentat poet al epocii so­vietice, Vladimir Maiacovschi, este străbătută de tema eroismului şi a fericirii de a construi. „Pe pământ noi suntem toţi soldaţii unei singure oştiri care crează viaţa“ — prin a­­ceste cuvinte Maiacovschi a definit rolul scriitorului, acela de a fi un soldat al păcii. Un asemenea soldat a fost Vladimir Maia­covschi în viaţă; el i-a biciuit pe duşmanii construcţiei, pe aţâţătorii la război şi fiecare vers al lui este o chemare la lupta pentru pace în întreaga lume. Pe întreaga planetă, tovarăşi oameni, Declarăm , nu va fi război ! Aceste cuvinte ale lui Maiacovschi sunt un apel plin de patos pe care-l face întreaga literatură sovietică. Prin fiecare cuvânt, opera clasică a litera­turii sovietice „Pe Donul liniştit“ de Mihail Şolohov a afirmat triumful asupra constrân­gerii, asupra urii feroce a hrăpăreţilor impe­rialişti. Eroul acestei epopei cu adevărat populare este însăşi viaţa, însăşi dragostea. Numai un popor puternic, un popor iubi­tor de pace putea să creeze o asemenea operă. Simţi în romanul „Pe Donul liniştit“ durerea pentru soarta acelor oameni simpli pe care duşmanii muncii paşnice izbutesc să-i înşele, înveninându-i cu otrava lor şi, distrugându-le fără milă viaţa, îi svârle în­ groaznicul iad al războiului împotriva po­porului. „Pe Donul liniştit“ este străbătut de la un capăt la altul de năzuinţa biruitoare spre o viaţă armonioasă, nouă, spre o mun­că eroică, năzuinţă pe care Grigori Melehov erou­ tragic al romanului, a pierdut-o fărâ nădejde. Literatura sovietică a arătat cu câtă pa­siune creatoare şi-a început omul sovietic opera sa fericită de construcţie, îmbrăcat într’o manta de soldat al Armatei Roșii, el a venit într’o uzină pe jumătate distrusă, s’a înapoiat în satul său natal, și oricum s’ar numi — Gleb Ciumalov din „Cimentul” de Fedor Gladcov, Kirill Jdarkin, eroul romanului „Bruski” de Fedor Pante-I scris pentru „Contempo de Vladimir Ermilov­rov, Uvadiev, directorul şantierului combi­natului de hârtie din romanul „Soţi“ de Leonid Leonov — acest erou a concen­trat în el o energie şi un eroism în opera de construcţie care nu puteau fi inspirate decât de noua societate sovietică, liberă. Această particularitate a eroului literaturii sovietice, dorinţa lui de a construi şi credinţa în faptul că el construeşte pe vecie, în ciuda zvârcolirilor tuturor duşmanilor, este expri­mată cu profunzime în operele scriitorilor sovietici. Cel care construeşte pe vecie, nu poate să nu fie un luptător pentru pace trainică în întreaga lume. Puterea de atracţie pe care o exercită asu­pra omului sovietic munca paşnică, pasiunea cu care face el această muncă, ura faţă de cei ce deslănţue războaiele, mânia stârnită de faptul că omul epocii noastre trebue să dea războiului atâtea jertfe pentru a-şi apăra patria de duşmanii păcii — iată teme care ocupă un loc important in literatura sovie­tică din perioada Marelui Război pentru Apă­rarea Patriei: întreaga amărăciune şi grozăvie a răz­boiului, dorinţa puternică, imperioasă de pace — toate acestea s’au îmbinat într’una din cele mai puternice poezii ale lui A. Sur­­cov „Pe linia de demarcaţie". Pe un morman de secară arsă zace cadavrul unui om îm­puşcat de hillerişti El a fost ucis pentrucă n’a vrut să dea duşmanului această secară, pe care o arsese. In mintea cititorului va rămâne veşnic întipărit chipul plugarului ucis, chip al păcii ucise. Poeziile acestea în­ care liniştea este mai violentă decât toate cuvintele pline de ură, răsună ca un cântec popular de tristeţe şi ţitanie. Romanul „Tânăra gardă“ d­e A. Fadeev dovedeşte în mod convingător că dorinţa de pace inspiră pe scriitorii sovietici nu nu­mai în ceea ce priveşte tematica, ci din ea iz­vorăşte însăşi frumuseţea literaturii sovietice. „Tânăra gardă“ este o dovadă a originali­tăţii literaturii sovietice, a noutăţii ei pe plan istoric. Nu este oare uimitor ca o operă , care redă tot întunericul ocupaţiei fasciste, pieirea unor oameni dragi, ca un roman în care îndurăm alături de eroi chinurile închi­sorilor, în care mergem alături de ei la moarte, nu este oare uimitor că, totuşi, acest roman-tragedie afirmă în acelaiş timp, cu o rară profunzime şi vigoare lumina, dragostea de viaţă, bucuria vieţii ? Dar nu numai dragostea pentru tot ceea ce este viu şi minunat dă frumuseţe romanului lui Alexandr Fadeev. L­egătura indisolubilă dintre dragoste şi setea de luptă pentru trium­ful frumuseţii vieţii şi al farmecului ei dă o deosebită forţă romanului. Unul din principiile fundamentale ale este­ticii realismului socialist, este unitatea omu­lui cu natura. Stăpânul pământului cunoaşte valoarea frumuseţii pământului. Iată de ce figura tinerei eroine Uliana Gromova se reflectă atât de firesc, de luminos în imagi­nea vie, minunată, a florii. O minunată însuşire a literaturii sovie­tice, care luptă cu hotărîre pentru pacea întregii lumi, este aceea că ştie să afirme frumuseţea vieţii, a luminii, a fericirii, în ciuda forţelor negre ale războiului şi distru­gerii, că ştie să pună imaginea poetică a păcii mai presus de imaginea războiului. In nuvela „Curcubeul“ de Wanda Vasi­­lievskai, nuvelă care zugrăveşte în chip realist grozăviile ocupaţiei hitleriste în Ucraina, dea­supra forjelor negre, îngrozitoare, se înalţă imaginea curcubeului, care se întinde vast de la Răsărit la Apus: e imaginea minunată­ a păcii în întreaga lume! Această imagine străbate şi luminează întreaga nuvelă a Van­dei Vasilievska, apărând la început şi ivin­­du-se din nou la sfârşitul ei. In aceaistă a­­pariţie circulară a luminii, care deschide şi închide nuvela, în imaginile luminii, victo­riei ale păcii, conţinute în operele scriitori­lor sovietici stăruie o profundă lege poetică: încrederea în victorie pe care şi-au păstrat-o oamenii sovietici în zilele cele mai grele ale războiului şi confirmarea acestei încrederi. Să ne amintim un episod din nuvela Wandei Vasilievska. O tânără fată-ostaş moare, r â n U I“ „Tânăra fată brunetă cu ochii negri zăcea întinsă, cu braţele desfăcute, cu faţa s­pre cer... Viaţa o părăsea, scurgându-se din trupul ei odată cu sângele. Degetele îi înţepeneau, picioa­rele i se răceau, trupul încremenea Dar ochii ei fericiţi priveau spre curcubeu, spre drumul luminos ce se întindea de la un capăt la altul pe cerul îndepărtat. Cărarea lumi­noasă ducea nu se ştie unde, drumul bucuriei era tot mai luminos, pe el se aşternea mereu soarele cerului, albastru... Pe această cărare a bucuriei începea să păşească tânăra fată, cea mai frumoasă fată din sat, cea mai buna muncitoare din colhoz". Nu, strălucirea curcubeului nu era înşelă­toare. Curcubeul n’o minţea pe tânăra fată în ultima clipă a vieţii ei! Dar acesta era preţul cu care ea obţinea nemurirea poporu­lui său. Cea mai iubită, cea mai frumoasă fată din sat murea pentru ca deasupra în­tregii lumi să se înalţe curcubeul păcii. Şi viaţa care o părăsea se strecura încet, ca o picătură cristalină în această strălucire, pentru ca viaţa omenirii să fie în veri luminată de curcubeul păcii. Când şi ce poezie, când şi ce muzică au afirmat pacea în întreaga lume cu atâta pasiune, cu atâta încredere, cu atâta vigoare! Mesteacănul alb, — Copacul rusesc atât de cântat — dă lumină întregului roman cu acelaş titlu, pe care M. Rubennov l-a dedi­cat Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Modestul mesteacăn se împotrivește peisa­­giului trist al retragerii, ca un simbol preves-­ titor al victoriei apropiate, un simbol curat, încărcat de bucurie, aidoma cuvântului „pace“. Poate fi oare considerat întâmplător faptul că în literatura sovietică a fost creată o poezie ce nu poate fi numită altfel decât poezia păcii? Dacă imaginea porumbelului lui Picasso este generală pentru mişcarea mondială a luptei pentru pace, fiecare din­tre popoare, fiecare dintre artiştii înrolaţi în această mişcare măreaţă, oferă la rândul său, imaginile create de ei, întruchipând dorința de pace a popoarelor. Modestul mes­teacăn rusesc este de tot atâta folos ca și imaginea crinului minunat ce se reflectă în ochii veşnic vii ai Ulianei Gromova­, sa­u ca imaginea curcubeului fericirii ce se întinde de la un capăt la altul al lumii. Imagini ca acestea reprezintă mesajul de pace al poe­ziei, înmânat tuturor ţărilor, tuturor posi­poarelor. Niciodată însă oamenii sovietici nu au simţit atât de profundă bucuria muncii libere, creatoare, ca după război. Şi tocmai acele opere care slăvesc poezia muncii, se bucură de dragostea lor cea mai fierbinte- Cititorul sovietic iubeşte „Fericirea“ şi „Soarele în stepă“ ale lui P. Pavlenko, străbătute de patosul fericirii de a construi, romanele lui S. Babaevschi, T. Sâdâkbekov, G. Lebereht, B. Kerbabaev, nuvela-poem „O primăvară la Saken“ a lui G. Gulia şi alte opere care cântă munca. Munca socialistă înseam­nă lupta pentru pace. Şi în literatura sovietică de după război, imaginile păcii pot fi întâlnite tot mai des, melodia păcii răsună tot mai puternic, îm­­pletindu-se cu melodia muncii. Operele scriitorilor sovietici iau parte la lupta înflăcărată pentru pace în întreaga lume. Dar scriitorii sovietici luptă şi ca autori de opere publicistice combative şi ca activişti politici. Şi creaţia artistică, şi publi­cistica, şi activitatea politică nemijlocită a scriitorilor sovietici sunt deosebit de impor­tante, pentru că decurg din însăşi esenţa, din însăşi natura literaturii sovietice — literatura păcii şi a muncii In acest spirit educă Parti­dul lui Lenin­ Stalin pe scriitorii sovietici. In Raportul C.C. al P.CU.S., pre­zentat la Congresul al XIX-lea al Partidului, tov. G. M. Malencov a arătat că sarcina lite­raturii sovietice este de a da o luptă mărea­ţă „de creştere a ceeace este nou, luminos şi de extirpare a ceeace este învechit şi anchi­lozat în viaţa socială“. ....... Partidul Comunist şi marele Stalin,­­­dra­­gotea sa neţărmurită pentru omenire, însu­fleţesc pe scriitorii sovietici în lupta lor de zi cu zi pentru pace. SOLD­ATI AI PA Cil Ştefan Heym „Cruciaţii“ (E. S. P. L. A.) Romanul lui Ştefan Heym, „Cruciaţii“, este o carte despre târziul război purtat de armatele americane în Normandia, pe Rin, în Germania, atunci când victoria se hotă­­rîse de mult pe câm­piile sovietice; un roman despre gene­ralii şi despre ofiţerii americani, ca şi des­pre simplii soldaţi a­­duşi în Europa de dincolo de Atlantic. Lupte mărunte sau încleştări sângeroase ; cucerirea dramatica a unei cazemate; un grup de prizonieri masacraţi de fascişti ; morţi inutili din cauza ordinelor absurde ; generali fanfaroni, avizi de reclamă ; imagi­nea oraşelor distruse, arse, cu zidurile goale şi dezolante care mai rămân după bătălie; brutalitatea şi pofta de câştig, de jaf, de afaceri — acestea sunt faptele. Şi apoi oamenii, oameni buni şi răi, cinstiti şi ticăloşi, cu gândurile şi frământările lor. Unii dintre ei ştiu pentru ce fac acest război, la ce foloseşte războiul fiecăruia dintre ei : generalul Farrish, pentru glorie şi pentru putere, lucruri care mai târziu vor cântări greu, cât un post de senator; maiorul Wil­loughby, pentru ca să poată face afaceri şi să­­se îmbogăţească ; şi aceşti doi nu sunt singurii turnaţi pe acelaş calapod. Dar pen­tru alţi eroi ai lui Ştefan Heym, pentru alţi oameni pe care războiul i-a transformat în militari, nimic nu e limpede. Pălăvrăgeala despre „libertatea“ şi despre „democraţia” americană nu ajunge. Ei se îndoiesc ; simt că sub aceste sforăeli se ascunde ceva ce nu este adevărat. Un astfel de om este loco­tenentul Yates de la serviciul de propagandă al unei divizii americane. Când este pus să scrie un manifest adresat soldaţilor germani, un manifest prin care să le explice acestora de ce nu mai trebue să lupte, Yates îşi dă seama că nici el însuşi nu ştie ce caută în acest război ; el îşi dă seama de sunetul fals al formulelor despre „libertatea şi democra­ţia“ americanilor şi nu găseşte să le spună oamenilor din partea cealaltă a frontului, soldaţilor abrutizaţi de anii de dominaţie fascistă, altceva decât: „predaţi-vă, altfel veţi fi nimiciţi“. Aşa începe cartea lui Ştefan Heym, cu nedumerirea unui om cinstit pe care întâm­plările din jurul său îl fac să înceapă să se îndoiască de valabilitatea cuvintelor în care se obişnuise să creadă. Lupta împo­triva nazismului, a asupririi ? Sergentul Dondofo îl persecută pe soldatul Abramovici, fiindcă acesta nu e american sută la sută ; maiorul Willoughby îl trimite la moarte pe fruntaşul Tolachian, pentru că acesta are o conştiinţă mai înaltă despre ceea ce înseamnă adevărata libertate şi adevărata democra­ţie , căpitanul Loomis îl împinge până la nebunie pe soldatul Thorpe, pentru a-şi as­cunde afacerile şi pentru că Thorpe vedea primejdia noului fascism care se năştea. „Nu vedeţi că pierdem războiul ?“ spune la un moment dat Thorpe. „II pierdem în fiecare zi. Suntem împresuraţi de fascişti... Văd cu ochii mei cum se furişează printre noi. Chiar aici, în camera asta, în castelul ăsta, în armata asta, în patrie...“ Şi apoi, capitol cu capitol, pagină cu pa­gină, Yates Troy şi ceilalţi eroi cinstiţi ai lui Heym se conving de adevărul pe care îl întrevăzuse soldatul simplu Thorpe. Fanfaronada generalilor are nevoe de alte şi alte succese, de reclamă. Şi aici în­cepe farsa „eliberării“. La Paris, americanii se purtaseră brutal ca nişte cuceritori. Pe Rin, femei şi copii cad sub focurile artileriei americane, dintr’o greşală absurdă, crimi­nală. Un detaşament de soldaţi e trimis să elibereze un lagăr de prizonieri , acţiune plină de glorie pentru generalul „elibera­tor“, care trebuia să apară la momentul priel­nic însoţit de o întreagă echipă de ziarişti şi fotografi. Dramatismul, tristeţea profundă pe care o degajă evocarea acestei acţiuni, se datoresc faptului că ea e poruncită cu indi­ferenţă pentru om, cu nepăsare pentru cei chinuiţi şi torturaţi de nazişti, numai şi numai pentru gloria generalului, pentru ca numele lui să fie înconjurat de o aureolă de eliberator. Dar totul nu este decât o si­­nistră farsă ; pe ofiţeri­ americani, demni re­prezentanţi ai băncilor şi ai trusturilor, nu-i interesează în fond nici un fel de eliberare, nici un fel de democraţie. După izgonirea gardienilor nazişti, prizonierii sunt lăsaţi în părăsire, daţi uitări­. Oamenii deportaţi din ţinuturile lor — aşa numitele „persoane de­plasate“ — sunt trimişi din nou la muncă, în mine, pentru interesele aceloraşi concer­­nuri; numai că, de data asta, nu cei de la SS îi păzesc, ci poliţiştii americani. Nici n’au încetat bine ostilităţile şi au şi început afacerile. Cât mai multe din acţiu­nile uzinelor şi fabricilor germane trebuiau să treacă în buzunarele proaspeţilor cuceri­tori. Aici, în această a doua parte a cărţii sale, Heym vorbeşte despre pacea care a urmat războiului : o pace jalnică, în care ocupanţii au trecut peste toate idealurile pentru care spuneau că luptă. S-au împăcat cu cei care puteau să le fie cel mai mult de folos, cu aceeaşi oameni care-i slujiseră pe nazişti şi se îmbogăţiseră de pe urma na­ziştilor. Willoughby, devenit acum guverna­tor militar al unei regiuni, face afaceri cu acţiuni ale industriei de oţel ; căpitanul Loo­mis percepe suprataxe pe care le bagă în propriul său buzunar ; alţii, mai mărunţi, se ocupă de bursa neagră sau jefuiesc în dife­rite chipuri populaţia locală. Schiţând tabloul josnic al cârdăşiei dintre imperialiştii americani şi fasciştii germani, Stefan Heym nu arată însă destul de clar locul pe care-l ocupă Germania în planurile monopoliştilor din Wall­ Street. Scriitorul american nu desvălue cu destulă putere le­gătura adâncă dintre politica internă fas­cistă a cercurilor conducătoare ale S.U.A. şi politica lor externă expansionistă. Dease­­meni, comuniştii, luptători adevăraţi şi cei mai hotărîţi pentru democraţie, nu au — aşa cum ar fi trebuit — locul cuvenit, în „Cru­ciaţii“. Sunt în roman soldaţi care detestă războiul. II fac totuşi pentru că simt vag că pri­mejdia de moarte a fascismului trebue înlă­turată. Şi acest sentiment al lor devine cu atât mai puternic cu cât pătrund mai adânc în miezul ororilor săvârşite de fascism, cu cât simt mai puternic cum pericolul ame­ninţă pe fiecare dintre ei. Pe măsură ce de­vine mai limpede că printre ei, în armata lor, în patria lor — aşa cum spusese când­va simplul şi eroicul soldat Thorpe —■ se naşte un nou fascism, oameni ca Bing, Ya­tes. Troy se ridică la luptă împotriva duş­manului înfrânt pe front, dar renăscut în rândurile lor. Concluzia cărţii este că Yates, Troy, De Witt vor continua lupta în patria lor. Va fi greu. Persecuţii. Lagăre de concentrare. Ei cunosc viitorul, dar nu se tem de el. II pri­vesc cu încredere. Ştiu că vor izbuti. Vorbindu-ne despre război şi despre sol­daţi, — despre acei soldaţi americani pentru care ţelurile luptei împotriva fascismului au fost reale —„despre generalii venali şi ofi­ţerii corupţi, ca şi despre elementele cinstite din cadrele aceleiaşi armate, vorbindu-ne des­pre femeile şi despre bărbaţii din Franţa şi din Germania care urăsc fascismul şi răz­boiul, scoţând la iveală ce este pozitiv şi de­­mascând puternic putreziciunea din rându­rile armatei americane, Ştefan Heym a dăruit o carte utilă tuturor celor care se ridică azi şi luptă împotriva renaşterii fascismului, îm­potriva războiului de cotropire şi jaf, împo­triva aţâţătorilor la un nou război mondial — imperialiștii americani. Zaharia Stancu F­IȘIER Calistrat Hogaş Pe drumuri de munte (E. S. P. L. A.) In „Biblioteca pentru toţi“ a apărut de cu­rând o culegere din operele lui Calistrat Hogaş, scriitorul can în timpul vieţii n’a a­­vut fericirea să şi,vadă operele înmănunchiate în volum. Contemporană mari­lor creaţii ale clasicilor noştri Mihail Emines­­cu, Ion Creangă şi I. L. Caragiale , opera lui Hogaş a fost igno­rată şi denaturată de critica literară burghe­ză. Explicaţia ostilităţii lui Titu Maiorescu, de pildă, pentru­ acest umil dascăl de latină pe care guvernele ce se succedau la cârma ţării îl mutau dintr’un târg Într’altul, pentru scriitorul care a zu­grăvit În pagini nemuritoare măreţia oame­nilor şi priveliştilor din munţii Neamţului, o aflăm într’o proiectată prefaţă a lui Calistrat Hogaş, adevărat crez literar al scriitorului. „Nu ştiu dacă dumneata pui mănuşi sau nu, când faci literatură — scrie Calistrat Ho­gaş. Eu insă, n- am făcut şi nici nu am de gând să fac vreodată înaltă şi subţire litera­tură de salon ; am dat oamenii şi locurile aşa cum se găsesc ele in măreaţa lor sălbăticie ; şi poate prea bine să strâmbe din nas finul estei X şi mult prea sensibilul decadent­­". Urmaşii „finului estet”, în care cu uşurinţă îl ghicim pe Titu Maiorescu , s-au străduit să ascundă caracterul democratic şi patrio­tic al operei lui Calistrat Hogaş, real­im­ul puternic al eroatei sale, critica pe care el o face societăţii burghezo-moşiereşti. Ei au vorbit despre Hogaş ca despre un descriptiv pur, atunci când el era un cântăreţ înflăcărat al naturii Patriei noastre, au vorbit despre râsul lui „homeric" şi despre reminiscenţele sale livreşti dar n’au suflat un cuvânt despre tristeţea care răzbate din paginile zugrăvind mizeria neagră în care se sbătea poporul. Ei l-au prezentat pe neobositul călător din munţii Neamţului, ca pe un diletant pentru care li­teratura este doar un joc. Ei au­­văzut în Ho­’­gaş doar un primitiv exotic şi nu un scriitor, care istorisindu-şi cu mare artă peregrinările nesfârşite, critica stările de lucruri existente atunci. „Râsul homeric", ironia fină nu pot ascunde amărăciunea, sentimentul greu al tristeţii pe care scriitorul îl trăieşte atunci când poposeşte în colibele goale ale munteni­lor sau când sfătueşte cu moş Alisandru Co­­şo­leată, care-i mărturiseşte cu obidă că roata lumii, „nu se'nvărteşte ; a'mpiedecat-o nu ştiu cine şi merge de-a săniuşul ; cei de deasupra tot deasupra şi cei dedesubt tot dedesubt. Ş'apoi bat-o întunericul de roată... că prea te curmă’n două când te-apucă dedesubt..." Câtă tristeţe se ascunde în­ fraza bătrânului baci, care, cu glasul lui aşezat, dar clocotind de indignare, demască caracterul de clasă al justiţiei burghezo-moşiereşti : „D'apoi vezi că regea-i proastă­, eu chitesc că giuraţii a­­ceia îs puşi acolo numai ca să le dee drumul hoţilor". De aceşti oameni simpli şi curaţi sufleteşte Hogaş se apropie cu căldură. Atunci însă, când e nevoit să poposească în saloanele unde tronează îngâmfatul domn Georges, scriitorul se simte stingher şi nu-şi ascunde dispreţul pentru aceşti „stâlpi ai societăţii", care n’au deprins în Occident decât bunele maniere sub care să-şi ascundă vidul sufle­tesc, meschinăria, răutatea şi dobitocia. In mănăstirile pe care le colindă, Calistrat Ho­gaş, scriitor profund ataşat vieţii, format la şcoala literaturii clasice şi a literaturii popu­lare, nu poate vedea un loc de izbăvire, de pocăinţă, căci ideia ruperii de viaţă, a asce­tismului, nu poate fi concepută de autor. El socoate că „virtutea nu capătă preţ şi strălu­cire decât atunci când iese biruitoare din lupta făţişă cu răutatea şi stricăciunea ome­nească". In mânăstie, Hogaş vede cu indig­nare cum stareţii şi economii burduhănoşi se îndoapă cu toată dulceaţa pământului. . Scriitor patriot, care demască vech­ea o­­rânduire, Calistrat Hogaş cântă entuziast­­frumuseţile ţării noastre, priveliştile măreţe ale munţilor Neamţului. Priveliştile răpitoare care i se desfăşoară înaintea ochilor nu-l fac însă pe scriitor să uite cruda realitate. Editarea cel­or mai bune lucrări din opera lui Frogaş, studiul documentat care prefa­ţează culegerea, ca şi articolul scriitorului Gala Galaction cu care se deschide volumul, constitue o contribuţie serioasă în opera de popularizare şi reconsiderare a înaintaşilor, literaturii noastre. Eugen Luca 3

Next