Contemporanul, iulie-decembrie 1952 (Anul 6, nr. 27-52)

1952-12-26 / nr. 52

Rolul lui Nicolae Bălcescu în desvoltarea ideilor progresiste în ţara noastră Se împlinesc o sută de ani de la moartea marelui patriot revoluţionar şi democrat al ţării noastre, Nicolae Bălcescu. Poporul muncitor al Republicii Populare Române cinsteşte memoria marelui fiu al său, care şi-a închinat viaţa luptei pentru binele şi propăşirea poporului. Aproape un veac memoria lui Bălcescu a fost falsificată de către istoriografia burghe­­zo-moşierească. Măreaţa lui figură a fost pusă în umbră, iar pe piedestalul monumen­telor au fost ridicate nişte figuri de bancheri şi afacerişti burghezi. Era în interesul regi­mului burghezo-moşieresc ca sa fie ascuns sau falsificat conţinutul revoluţionar al vie­ţii şi operei lui Bălcescu. Nicolae Bălcescu a fost un revoluţionar şi un democrat care a luptat pentru înlăturarea asupririi feudale prin revoluţie, prin descătu­şarea forţelor populare. Bălcescu a luptat pentru eliberarea ţărănimii de iobăgie, pen­tru înfăptuirea unor reforme democratice. El a desfăşurat lupta pentru independenţa na­ţională, împotriva jugului turcesc şi habsbur­­gic, arătând că cucerirea şi apărarea inde­pendenţei naţionale nu sunt posibile decât prin înarmarea poporului. In opera lui Băl­­cescu întâlnim ideea înaintată a luptei co­mune a popoarelor asuprite, idee opusă şo­vinismului, înţelegând însemnătatea luptei de clasă, a luptei dintre asupriţi şi asupritori, dintre clase desmoştenite şi tiranie, Băl­cescu se ridică până la ideea revoluţiei, pe care o considera­ într’un sens­ larg, dincolo de cadrul naţional. N. Bălcescu a fost un mare patriot, care şi-a iubit poporul şi a luptat pentru libertatea poporului, care avea încredere în forţele poporului şi lua poziţie hotărîtă împotriva ideilor cosmopolite. Prin ideile sale înaintate, prin lupta sa pa­triotică pentru eliberarea socială şi indepen­denţă naţională, moştenirea ideologică a lui Bălcescu reprezintă un aport preţios la te­zaurul tradiţiilor progresiste ale culturii noa­stre naţionale. In timp ce clasele exploata­toare au tăinuit şi denaturat opera lui Băl­cescu — pentru că ea periclita însăşi exis­tenţa regimului lor bazat pe exploatare, cla­sa muncitoare şi partidul ei cultivă tradiţia înaintată a acestui mare luptător pentru li­bertatea poporului. Tovarăşul Gh. Gheorghiu- Dej arată : „Istoria ne învaţă că păstrătorii şi moştenitorii adevăratelor tradiţii naţionale ale poporului nostru, a tradiţiilor luptei sale pentru un viitor mai luminos, suntem noi, oamenii muncii, noi partidul oamenilor mun­cii —■ şi nu exponenţii acelor clase care au trădat revoluţia în 1848, iar apoi timp de un veac, au împiedicat realizarea cerinţelor ei“. Este o datorie de cinste a istoriografiei noastre de a valorifica moştenirea ideologică a acestui mare patriot şi revoluţionar, care a fost unul din cei mai buni fii ai poporului nostru. Cultivarea mândriei naţionale pentru tradiţiile revoluţionare ale poporului, culti­varea interesului şi dragostei pentru opera lui Nicolae Bălcescu, ca şi a altor mari înaintaşi ai culturii noastre progresiste, face parte integrantă din activitatea de educare comunistă a tinerei generaţii. „învăţătorii şi profesorii—a arătat tovarăşul Gheorghiu-Dej la Congresul învăţătorilor — trebue să cultive mândria naţională pentru tradiţiile revoluţio­nare progresiste ale­ poporului nostru, intere­sul şi dragostea pentru opera lui Nicolae Bălcescu, Victor Babeş, Gh. Marinescu, Au­rel Vlaicu, pentru operele realiste ale unor scriitori şi artişti ca Mihail Eminescu, I. Luca Caragiale, Ion Creangă, Gheorghe Coşbuc, Teodor Aman, Nicolae Grigorescu“. Bălcescu a fost exponentul marilor fră­mântări politico-sociale din epoca sa. In primele decenii ale secolului XIX, pro­blema socială fundamentală în Ţările Româ­neşti era lupta pentru desfiinţarea iobăgiei. In urma păcii de la Adrianopole (1829),des­­fiinţându-se monopolul turcesc asupra comer­ţului exterior al principatelor — boierii in­tensifică şi mai mult exploatarea ţăranilor; a­­ceasta a făcut ca ţărănimea să desfăşoare cu o forţă sporită lupta contra iobăgiei. Desvoltarea capitalismului în Ţările Româ­neşti, formarea pieţii naţionale şi a braţelor de muncă libere necesare desvoltării indus­triei, erau împiedicate de existenţa iobăgiei. Aceste trăsături ale epocii sale se reflectă în opera lui N. Bălcescu. Lupta împotriva io­băgiei, împotriva reacţiunii şi obscurantis­mului feudal îşi găseşte expresia în lupta şi în lucrările lui Bălcescu. Burghezia română, temându-se de mişcarea maselor, caută să cadă de acord cu boierii şi în ceea ce priveşte problema ţărănească, tră­dând cauza revoluţiei burghezo-democratice. Prea târziu, în emigraţie, Bălcescu se în­treabă (Scrisoarea din 4 Martie 1850): „In loc să le strig (conducătorilor guvernului provizoriu, Eliade, Brătianu — n. r.) mereu că fac rău, n’aş fi făcut mai bine, dacă lucram fără ei şi chiar contra lor ?“ Bălcescu rămâne toată viaţa credincios cau­zei eliberării poporului muncitor, cauzei eli­berării ţăranilor din iobăgie. In lucrarea sa „Chestiunea economică a Principatelor dună­rene" (datele cărţii acesteia au fost citate în „Capitalul" lui Marx şi în studiile unor de­mocraţi revoluţionari ruşi), Bălcescu înfăţi­şează în culori vii îngrozitoarea stare a ţăra­nilor şi luxul provocator al clasei stăpâni-Prof. Victor Cherestssiu toate: ...„singurul muncitor producător al bo­găţiilor ţării este ţăranul, cel ce trăieşte în bordee şi clădeşte palate... Acest mic produ­cător este fără încetare despuiat şi despuiat cu totul de aceeaşi oameni, când în numele statului, când în numele proprietăţii... cel ce nu posedă nimic, nici drepturi, nici avere, nici măcar proprietatea braţelor sale, cea mai din­tâi şi mai­ sacră proprietate — dă tot: şi tri­but şi bani, şi tribut şi muncă, şi tribut şi persoană, — în vreme ce acei ce au tot: şi pământ şi capital şi drepturi şi Statul, nu plătesc cu nimic, nu ajută cu nimic Statul... călătorul străin ori­cât de rece inimă ar avea nu se poate împiedeca să înfiereze această totală lipsă de dreptate şi să se indigneze împotriva acestei clase parazite care suge prin toţi porii sângele acestui popor neno­rocit“. Cu ură clocotitoare vorbeşte Bălcescu îm­potriva boerilor. „Boerul nu cunoaşte amorul pământului, trăieşte departe de domeniul său... Pentru el pământul nu e decât o închi­soare în care-l închide pe ţăran pentru a-l ex­ploata cu slugile sau cu arendaşii lui. Ura lui asupra revoluţiei nu vine, dar din temerea că va pierde pământul, dar că va pierde mono­polul de a trăi în trândăvie din sudoarea ţă­ranilor. Pentru a-şi salva dreptul la nedrep­tate, a vândut independenţa patriei şi şi-a pus monopolul la adăpostul baionetelor străine“. „De la boeri trebue să te aştepţi la orice“ constată Bălcescu în altă parte a lucrării. Singura soluţie, pentru a pune capăt stării îngrozitoare a imensei majorităţi a poporului, Bălcescu o vede în desfiinţarea iobăgi­ei. Ţăranilor împroprietăriţi trebue să li se asi­gure capitalul necesar prin credite de stat, pentru a feri ţărănimea de exploatarea băn­cilor şi cămătarilor. Desigur, era o iluzie a lui Bălcescu că într’un stat burghez, banca de stat ar putea să servească alte interese decât ale clasei capitaliste — totuşi şi în preocuparea aceasta se vede frământarea ma­relui patriot de a asigura bunăstarea po­porului muncitor, de a-l feri de exploatare. A doua problemă fundamentală, care se pune în veacul al XIX-lea în Ţările Româ­neşti, e problema naţională, problema unirii şi independenţei ţării. Jugul turcesc şi cel habsburgic împiedeca desvoltarea economică, împiedica şi unirea Ţărilor Româneşti. Din fragedă tinereţe, Bălcescu luptă pentru unitatea naţiunii, pentru independenţa patriei. In scrierile sale istorice arată lupta de veacuri a poporului pentru libertate şi inde­pendenţă, împotriva asupritorilor. Astfel, prin evocarea măreţelor figuri ale trecutului şi figurii celei mai mari , poporul luptător, ţine sa deslănţuie forţele naţiunii pentru câşti­garea unităţii, libertăţii şi independenţei na­ţionale. Pornind din teza că „orice naţie are o misie a îndeplini în omenire“ — Bălcescu combate cu toată energia şovinismul, ura în­tre naţiuni. „Principiul nostru politic e sim­plu — îi­­scrie lui Ghica —: respectul, cu­noaşterea, calitatea şi solidaritatea naţiona­lităţilor“. Bălcescu ştie să facă deosebire între o pă­tură conducătoare coruptă şi între popor — între regimul despotic ţarist şi poporul rus, între fanarioţi şi poporul grec. „Prin cuvân­tul Greci — scrie Bălcescu — în cursul ace­stui articol trebue a înţelege... numai pe cei cunoscuţi mai deobşte sub numirea de fa­narioţi. Zdravănă naţie elenică de astăzi pe care noi o iubim şi o respectăm, se deose­beşte de fanarioţi, pe care însăşi ea îi ură­şte şi-i depărtează de sânul ei". Bălcescu a fost un militant înflăcărat pen­tru democraţie, pentru republica democrată, un duşman neîmpăcat al monarhiei. Subli­niind că poporul nu-şi poate cuceri libertatea decât vărsându-şi sângele în luptă, Bălcescu arată în lucrarea sa „Manualul bunului ro­mân“ necesitatea republicii democrate şi de­mască caracterul tâlhăresc al monarhiei: „Cea mai mare dobitocie ar fi ca Românii, după ce îşi vor câştiga cu sângele libertatea, căci altfel nu se poate câştiga libertatea, să meargă de bună voia lor să se dea pe veci­­nicie sau pe viaţă unui domn crai sau îm­părat, care să-i joace, să-i chinuiască şi să-i despoaie după cum i-o fi voia şi după firea cea rea a domnilor, a crailor şi a împăraţi­lor, care cred că ţin stăpânirea lui Dumne­zeu, că domnesc din mila lui...“. Multe decenii după ce a scris Bălcescu a­­ceste cuvinte, acum 5 ani, poporul nostru, sub conducerea partidului proletariatului, cu­­cerindu-şi cu sângele libertatea, a înlăturat monarhia, îndeplinind acest vis al marelui Bălcescu. Bălcescu a pus şi istoria în slujba progre­sului. Pentru el istoria nu este o înşiruire de fapte şi date: istoricul trebue­ să pătrundă în miezul lucrurilor, să vadă bine linia des­voltării, progresului. Istoria, scrie Bălcescu, „nu trebue să se ocupe numai de oarecari personagii privilegiate, dar să ne arate po­porul român cu instituţiile, ideile, simţămin­tele şi obiceiurile lui în diferite vremuri“. In­dicând linia desvoltării „studiul istoriei ne va face să avem mai multă încredere în viitor, să lucrăm cu mai multă inimă la o reformă politică şi socială“. Istoria ne dă învăţămin­tele trecutului şi ne indică sarcinile pentru­ viitor. Astfel se leagă la Bălcescu studiul istoriei cu lupta pentru binele poporului, punând­ ştiinţa istoriei în slujba poporului. Prin toate scrierile sale, Bălcescu mobilizează la un pa­triotism conştient. Prin concepţia sa s-a ri­dicat mult deasupra istoricilor români con­temporani şi cu atât mai mult deasupra isto­ricilor burghezi care i-au urmat. In lucrările lui Bălcescu întâlnim expri­mată ideia luptei de clasă. „Istoria omenirii — scrie Bălcescu în articolul „Trecutul şi prezentul“ — nu ne înfăţişează decât lupta necontenită a dreptului în contra tiraniei, a unei clase desmoştenite de dreptul său con­tra uzurpatorilor ei, luptă arzătoare care a­­desea avu caracterul unei răzbunări, luptă fără sfârşit, căci se urmează încă în timpu­rile de azi şi se va urma până când nu va mai fi urmă de tiranie, până când popoarele n-or fi întregite în drepturile lor şi egalitatea nu va domni în lume“. Ideia cea mai înain­tată în opera lui Bălcescu este realizarea pro­gresului social prin violenţă, prin revoluţie, arătând că la baza progresului social stă lupta maselor populare. Bălcescu subliniază că poporul e creatorul istoriei. In lucrările sale din exil mai ales, atrage atenţia tinere­tului să nu facă comploturi ci să deştepte masele („Trecutul şi prezentul"). Zdrobirea privilegiilor blestemate, arată Bălcescu, se va face numai prin ridicarea maselor, prin re­voluţie. „In zadar veţi îngenunchia şi vă veţi ruga pe la porţile împăraţilor, pe la uşile miniştrilor. Ei nu vă vor da nimic, căci nici voi, nici pot. Fiţi gata, dar, a lua voi, fiindcă împăraţii, domnii şi boierii păr­ântu­­lui nu dau fără aceia ce smulg popoarele" („Mersul Revoluţiei în Istoria Românilor“). Scrierile lui Bălcescu, pătrunse de dra­goste înflăcărată pentru popor şi patrie, sunt arme puternice împotriva cosmopolitismului , care vrea să distrugă patriotismul, să rupă legăturile poporului cu tradiţiile sale cele mai bune. Bălcescu a ţinut să prevină pe re­voluţionarii români să nu se încreadă în simpatia guvernelor apusene, a arătat că drepturile şi libertăţile se pot dobândi numai prin luptă şi „în solidaritate ■ cu toate po­poarele împilate“. Apelând la izvoare, la în­săşi scrierile lui Bălcescu, praf şi pulbere se alege din toate minciunile şi calomniile isto­riografilor burghezi, care au încercat să de­natureze în spirit naţionalist, şovin, opera lui Bălcescu. ★ Lenin scrie că meritele istorice nu se judecă după ceea ce personalităţile istorice nu au dat în comparaţie cu cerinţele­ contemporane, ci după ceea ce au dat ele nou, în comparaţie cu precursorii lor. Bălcescu a fost un utopist. El a proclamat idei înalte despre egalitarism, despre lichi­darea oricărei exploatări, fără însă a-şi da seama că atingerea acestor scopuri presu­pune lichidarea capitalismului. El a crezut că desfiinţarea iobăgiei, cu menţinerea pro­prietăţii private, va rezolva situaţia mizeră a ţărănimii. Dar utopismul lui N. Bălcescu s’a situat deasupra poziţiei altor teorii utopice din Oc­cident prin faptul că el era pătruns de idei revoluţionare şi democrate şi vedea reali­zarea acestor idei prin lupta revoluţionară a maselor. Prin ideile sale înaintate, prin devotamen­tul său fără rezerve faţă de revoluţie, prin patriotismul său înflăcărat, prin lupta sa îm­potriva şovinismului, pentru înfrăţirea­­între popoare, Bălcescu a adus un aport nespus de preţios la tradiţiile noastre progresiste. Grav bolnav, presimţindu-şi moartea, Băl­cescu scrie în Decembrie 1851 : „Cred că va veni ziua fericită, ziua izbăvirii, când ome­nirea întreagă se va scula... Atunci nu va fi nici rob, nici naţie roabă, nici om stăpân pe altul, ci domnirea Dreptăţii şi Frăţiei! Ace­ste cuvinte de odată am dat de deviză na­ţiei mele, va domni lumea ; atunci toţi Ro­mânii vor fi una, liberi şi fraţi ! Vai ! Nu voi avea noroc a vedea această zi, deşi eu asemeni am muncit şi am pătimit pentru dreptate şi cel din urmă al meu cuvânt vă fi încă un imn ţie, ţara mea mult dragă“. Azi, la o sută de ani de la moartea lui N. Bălcescu, cuvintele lui profetice se realizează. In „ţara lui mult dragă“, în scumpa noastră Republică Populară Română, sub înţeleaptă conducere a partidului nostru, poporul nostru desfăşoară lupta pentru lichidarea oricărei exploatări a omului de către cont. Poporul nostru a răsturnat puterea asupri­torilor şi tiraniei, a domnilor şi boierilor — de care vorbea Bălcescu — şi luptă pentru lichidarea tuturor exploatatorilor. Poporul nostru şi-a cucerit pentru prima oară în istorie adevărata independenţă naţională şi dreptul de a-şi făuri singur istoria. Construirea socialismului, a societăţii unde nu mai există exploatarea omului de către om, e monumentul cel mai frumos pe care-l putem ridica pentru marele patriot, Nicolae Bălcescu, care a muncit şi a pătimit pentru dreptate şi care a contribuit din toate pute­rile sale la lupta revoluţionară, la progresul poporului nostru muncitor. „Poporul suveran", ziar revoluţionar, apărut în 1848 sub îndrumarea lui N. Bălcescu. In clişeu: prima pagină din Nr. 1 al ziarului „Poporul suveran’’ care se subin­titulează „gazeta politică şi literară” şi are ca deviză „libertate, egalitate, frater­nitate". Dăm în transcriere cu litere latine con­ţinutul articolului introductiv : „Ţinta acestui jurnal este a sprijini drepturile poporului român. Glasul său se va ridica cu energie in contra tiranii, dar nu va rămânea mut nici împotriva po­porului când va fi ca să-l lumineze şi să-l întoarcă de la orice urmare i-ar compromite libertatea... Redacţia acestei foi va primi orice plângere dreaptă a ce­tăţenilor şi va face să răsune coloanele sale cu favorul celor nedreptăţiţi. Va avea drept ţintă asemenea unirea provinciilor Române şi tot ce va putea duce România la fericire şi mărire". m 3 Sute de oameni ai muncii se perindă zilnic prin fața standurilor bazarului de cărți organizat la Librăria Noastră (sediul­­central) din București. Cu prilejul Săptămânii Cărţii O sărbătoare a culturii noastre Poporul nostru este bine înzestrat sub ra­port intelectual şi artistic şi a dat, din sânul­­ său mari oameni de ştiinţă şi mari creatori: pe Victor Babeş şi Gh. Marinescu, pe Emi­nescu­ şi Creangă,­ pe Grigorescu şi­ Andreescu şi pe mulţi alţii. Şi cu toate astea, nu s‘a putut bu­cura de bunurile’culturale produse de el însuşi, precum îndeobşte nu s’a împărtăşit în vremurile nedrepte de altădată de roadele muncii sate, smulse de la gură ş i de clasele exploatatoare. Ce om muncitor dela sate n‘ar fi privit cu nesaţ ciobanii şi ţărăncile lui Grigorescu? Dar aceste, pânze erau păstrate în casele câtorva avuţi la scările cărora­­ feciorii ar fi oprit speriaţi tocmai, ţărăncile şi ciobanii. Muncitorii ar fi râs din toată inima la tiradele pseudo-progresiste­­ale lui­­Caţavencu, învăţând din ele prăpastia dintre partidele burgheze şi popor. Insă teatrul,­ foarte neîncăpător, era hărăzit unei lumi înmănuşate şi înjobe­­nate, mai poftitoarei de spectacole frivole în limba franţuzească. Punctul de gravitate al Teatrului Naţional îl forma nu­­ scena ci pero­nul, sub care defilau­ capelele capitonate cu atlaz. Azi tablourile lui Grigorescu, Andreescu şi ale altor artişti realişti pot fi contemplate în muzeele de artă ale Republicii Populare Ro­mâne, cuprinzând mii de opere plastice şi pe care le-au, văzut anul acesta - cam un milion de oameni ai muncii. Acum ,merg la numeroa­sele teatre de stat spre a vedea pe Caragiale, pe marii dramaturgi universali şi operele dra­maturgiei contemporane, un număr uimitor de spectatori. Au păşit în teatre în stagiunea 1951/52, peste 3 milioane de cetăţeni. Opera lui Caragiale a fost tipărită în anul acesta, cu prilejul centenarului, în 400.000­ de exem­plare. Socotind că sub regimurile vechi o edi­ţie nu trecea de 4—5.000 exemplare şi pre­supunând că s’ar fi tipărit un asemenea nu­măr anual — ceea ce în trecutele împrejurări n‘ar fi fost cu putinţă — putem afirma cu mo­destie că după norma burgheză lucrăm cel puţin în contul anului 2000. Concerte de un ridicat nivel artistic sunt azi audiate de ma­se, şi marii clasici precum Bach, Beethoven, Mozart, Borodin, Mussorgschi, devin familiari oamenilor muncii. Versurile poetului, aplicate la trecutul pe care l-am biruit, sunt amen­dabile. S-a întors maşina lumii, cu noi viitorul trece . Voi sunteţi în veci trecutul fără inimi, trist şi rece. Partidul Muncitoresc Român învaţă pe oa­menii de cultură şi de artă să valorifice cri­tic tot ceea ce e progresist în cultura trecu­tului, să scoată la iveală marile tradiţii cla­sice ale literaturii şi artei române. Pe ace­eaşi linie, operele marilor clasici ai­ literaturii universale Shakespeare, Balzac, Dickens, Whitman şi alţii sunt publicate în ţara noastră în tiraje care întrec pe cele atinse în ţările lor de origine. De fapt,­ tipărirea clasicilor români era o­­dată o afacere strict mercantilă. Cu toată va­rietatea unor ediţii, numărul de exemplare în trecut rămânea mic şi unii autori nu se citeau. Repulsia de lectură a publicului de educaţie burgheză devenise foarte acută şi când la Universitate am obligat studenţimea să ci­tească toată opera lui Caragiale, am stârnit o vizibilă­­indignare. De altfel, am fost învins. Azi, am constatat la aceiaşi Universitate că operele lui ,Caragiale, ale lui Creangă şi ale altor clasici sunt familiare studenţilor. Ideia de a ceti pe Bălcescu, pe Filimon, pe Anton Pann, pe Alecsandri, sufoca­ pe tinerele bur­gheze. Cele mai îngăduitoare socoteau invi­taţia drept o glumă izbutită. Ideia de „peri­mat“ le obseda şi cuvântul „reconsiderare“ le-ar fi şocat. Se căutau romane inextricabile cu multe senzaţii şi­ care se citeau din două capete deodată, de la început şi de la fine, spre a se ghici cum sfârşeşte aventura. Cât despre literatura­­ străină, nu am prea văzut lume cu operele lui Moliére, Balzac şi Gogol şi ale altor clasici la subsoară. Cel mult cu vieţile romanţate ale­ unora din ei.­Erau anume ma­nufacturieri moderni, facili, agreaţi pentru spuma cărţilor lor. Lectura era echivalentă cu triste mătănii învârtite între degete spre a se uita­, scurgerea timpului, ■ atât de preţios pentru noi, cu o narghilea producând o fumi­­gaţie a intelectului; şi operei nu i se­­cerea nicio învăţătură despre viaţă, niciun îndemn spre fapte,­precum nici cititorului nu i se re­clama vreo sforţare cerebrală. O carte era primită dacă procura­ legănare şi moliciune; o carte e bună pentru noi dacă dă conştiinţă şi vigoare. Opera de tip vechi era un narcotic; opera în spirit nou este o baie înviorătoare în stropii unei cascade. Marile tiraje de capodopere universale şi de clasici români, ca de pildă 100.000 de exem­plare din „Mitrea Cocor“ de M. Sadoveanu, şi dispariţia din circulaţie în folosul acestora a cărţilor de­­ duzină, se explică prin aceea că a apărut un cititor nou,, masele , din ce în ce mai luminate ale clasei muncitoare, educate în concepţia socialistă de Partidul Muncito­resc Român. Clasa muncitoare consideră creaţia­ sub un dublu aspect: , întâi o so­coteşte, o oglindă a vieţii şi deci un fel de operă de­ ştiinţă despre devenirea dialectică, a istoriei,­ despre lupta de clasă şi propăşirea necontenită,şi­ ineluctabilă a omenirii înscrisă în legile­ naturii, o operă de ştiinţă, uneori mai clari, mai vie şi mai pilduitoare decât Acad. G. Călinescu cunoaşterea abstractă, verificată întrucât pri­veşte prevestirea prezentului în operele ge­niale din trecut şi evocatoare cu anticipaţie a feţei de mâine a lumii şi ca atare îndemni­­toare la fapte, aşa precum desenul în creion al unui monument incită pe arhitect să-l traducă în blocuri de granit. Omul nu poate să în­frângă legile firii, dar e în stare să le folo­sească şi când un lucru ţi se reprezintă ca posibil, actualizarea lui îţi scurtează terme­nul. Fantezia creatoare a artistului nu este o irealitate, ci un factor al realismului. Câtă vreme nimeni nu vedea alt Bucureşti decât acela burghez, cu străzi înoroiate sau colboase, cu zigzagul de blocuri şi bordeluri, fără­ co­lumne, fără statui, fără arcade, fără cupole, fără pilaştri, fără porticuri, fără fântâni mo­numentale cu ţâşniri geometrice de ape, fără palate publice, sclipind de marmură sau de lumini, fără turnuri, fără grădini, fără lespezi de piatră pe drumuri, fără bulevarde gândite dintr'un capăt la altul ca un decor de nouă Renaştere, fără pieţe rotunde sau rectangulare împrejmuite de edificii cu faţada unitară în cerc sau în patrulater, fără metropolitan, d­in Bucureşti operă de artă şi de civilizaţie nu era cu putinţă, deşi legile fizice nu se împo­triveau acestei închipuiri. Azi, Hotărîrile partidului şi ale guvernului, rezultate în chip natural din noua structură a statului de democraţie populară, au înscris construcţia şi reconstrucţia în spirit socialist a Capitalei şi a oraşelor şi acest lucru se va îndeplini cu atât mai repede cu cât imaginea faptei de mâine va fi sculptată mai adânc­ de scriitori şi de artişti în sufletele noastre, aşa încât chipul oraşului de mâine, devenind a­­proape prezent, să dărâme oraşul de azi. Cre­aţia aduce mai repede spre noi realitatea vii­torului, făcându-ne să ne grăbim paşii spre ea; prin reprezentarea artistică, planurile de cinci ani se săvârşesc voios în patru ani. In al doilea rând, clasa muncitoare consi­deră creaţia ca frumuseţe producând­­ferici­rea. Socialismul nu-şi face scop din mijloc, nu socoteşte munca productivă de marfă şi bunuri de consum ca suficientă sieşi, îndes­tularea nevoilor materiale prin economia so­cialistă îngădue omului deslegat de grijile existenţei de a-şi consacra răgazurile sale petrecerii intelectuale. Ştiinţa şi arta nu sunt lux, lipsa lor a fost tot atât de a­dânc simţită de clasa muncitoare ca şi puţinătatea­ hranei şi a înveştmântării ; omul scăpat de sub asu­prirea omului vrea deopotrivă pâine şi bucu­ria de a vedea desene de Lonardo da Vinci. Dreptul la frumuseţe e tot atât de legal ca şi dreptul la muncă — şi de altfel este prevăzut în Constituţie. Dacă scrierile lui Shakespeare, Puşchin, Balzac, Eminescu şi alte opere de valoare se cer şi se tipăresc, precum vedeţi în tiraje uimitoare, pentru un editor capitalist nu este decât o explicaţie foarte simplă: s’a ivit un nou public, imens şi exigent : poporul. Partidul A­uncitoresc Român răspândeşte larg în mase concepţia materialistă despre lume şi adevărul ştiinţific despre viaţă şi na­tură. De aci popularizarea din ce în ce mai mare a cărţii ideologice şi tehnice. Operele lui Lenin şi Stalin au apărut în româneşte în­­tr'un tiraj total de peste 7.500.000 exemplare. Acestea sunt opere care îmboldesc mintea să gândească şi o deprind cu tezele înalte ale concepţiei despre viaţă şi cu întrebările des­pre rânduiala lumii. Membrii Partidului Mun­citoresc Român precum şi oamenii muncii din afară de partid studiază atent concepţia mar­­xist-leninistă, iau parte la colocvii. Avea oare un adept al partidelor vechi vreo idee de contrazicere în însăşi esenţa lucruri­lor, de­­ dialectică ? Ştia vreun onorabil senator despre saltul calitativ determinat de o mărire,sau micşorare pur cantitativă ? Cerea cineva unui poliţai ca Pristanda să distingă între filosofia ideilor veşnice şi concepţia is­torică a fenomenelor şi să formuleze raportul între gândire şi existenţă, între spirit şi na­tură? Auzise vreodată nu un funcţionar ci chiar un student care nu urma filosofia, de Hegel sau de Feuerbach ori de greşelile de gândire ale domnului Dühring? Dar în ce con­gres de partid burghez s’a analizat vreodată, aşa cum a făcut G. M. Malencov în Uni­unea Sovietică, noţiunea creaţiei literare, afir­mând că tipic nu este neapărat ceea ce se în­tâlneşte mai des după o medie statistică, ci exprimarea esenţei unui fenomen social-istoric dat, fie şi prin exagerarea conştientă spre a se sublinia figura şi că problema tipicului în artă este o chestiune politică, interesând a­­dică statul şi fericirea poporului ? Ce guvern burghez în loc să împartă slujbe în dreapta şi în stânga a distribuit solemn premii de stat muncitorilor evidenţiaţi pe şantiere, oamenilor de ştiinţă, artiştilor şi scriitorilor ? Chestiunea de a întocmi mai­ bine un manual şcolar de literatură, dând locurile ce se cuvin scriitorilor clasici şi analizei lim­pezi şi bine întemeiate, e o sarcină de partid. Niciun guvern din vremea burgheză nu şi-a bătut capul cu ortografia sau cu gramatica, arătând o desăvârşită răceală faţă de modul cum se­ îmbrăţişează subiectul cu predicatul, pentru vocale şi consoane, prefixe şi sufixe. Cărţile de ştiinţă apărute recent, sau­ pre­miate arată preocupările planificate ale parti­dului şi guvernului în privinţa exploatării bo­găţiilor subsolului, a producţiei agrare şi in­dustriale, a construcţiei de ma­ri lucrări şi edi-­ ficii, a sănătăţii poporului. Manualul ingine­rului de mine stă alături de studii asupra fe­lului de a vindeca malaria, de tratate despre iluminatul electric, despre stilul arhitectonic românesc, despre betonul armat şi­­tencueli, de manualul de agronomie, înţelegem îndată că Statul nostru doreşte să învăţăm cum să cultivăm ştiinţific pământul, cum să extragem cărbunele şi metalele, cum să electrificăm­­ sa­tele, cum să ridicăm noile oraşe socialiste, cum să ne îngrijim sănătatea. Noi putem să facem studii de folclor medical, dar nu mai lăsăm, cuprinşi de o ipocrită admiraţie pen­tru fantezia superstiţioasă a poporului, trata­rea inflamaţi­ilor ganglionare şi a amigdalitei în grija empiricilor prin descântece de­ acest soiu . Au plecat gâlcile să pască Trei babe să le păzească Una oarbă nu vedea . ■ Una surdă, n'auzea. Sau vindecarea boalelor cu erupţii (pojar, scarlatină, poate chiar sifilis) prin homeopatie magică . Plecat la pădurea roşie Să tai lemne roşii Cu topor roşu Să fac uşi roşii Avem azi manuale populare de medicină şi chiar unul de Farmacologie după D. M. Scer­­bacov tipărit în Editura de Stat, redacţia me­dicală. Dacă, precum sunt încredinţat, toate planurile noastre se vor înfăptui, „însemnările Călătoriei“ lui Dinicu Golescu ce văd din nou lumina tiparului în această săptămână vor ră­mâne un strigăt îndepărtat de durere al unui suflet cinstit din vremuri depăşite. Fără îndoială că nu trebue să uităm cu acest prilej ajutorul pe care ni l-a dat exem­plul măreţ al Uniunii Sovietice. Poeţii şi scriitorii de bune simţiri patriotice şi progresişti din epoca burgheză au avut o vină dar şi desvinovăţirea ei. Mulţi erau ..isto­viţi de lupta cu o societate rău întocmită şi de aceea scriau o poezie a resemnării şi în­chipuiau eroi învinşi la întâia atingere cu viaţa, oameni de zăpadă neputând suferi tăria soarelui. Şt. O. Iosif, ale cărui valoroase poe­zii se află acum şi ele la locul de cinste, era câteodată doborît de tristeţă. Când mă gândesc la viaţa-mi din trecut îmi pare­ un parc sălbatec şi tăcut în vreme ce poeţii de azi sunt­ clocotitori şi plini de optimism. Eroul pozitiv pe care se străduesc să-l creieze prozatorii de azi este antiteza învinsului de ieri, omul care subjugă natura şi înfrânge inerţia din sine şi din alţii. Insă şi viaţa s’a schimbat. Minerii cu lămpile atârnate în piept, metalurgiştii dogorâţi de paral fontei, ţesătoarele staha­noviste cu­ ochii spre o sută de fuse, tractoristul caligrafiind ogoarele, cititorii, în fine, de azi, ai poeziei şi prozei, nu înţeleg sentimentul descurajării! Ei cer poeziei răcoarea sănătoasă a unei adieri pe fruntea îmbrobonată de sudoare. Scriitorii români în general, vârstnici şi ti­neri, şi-au înţeles datoria lor faţă de popor şi de vremea de azi. Scriitorii naţionalităţilor conlocuitoare se alătură şi ei operei noastre. Este o înfrăţire în ingineria cea mai delicată care fabrică rotiţele şi pârghiile morale ale oamenilor noi, un adevărat front al muncii pentru construcţie şi pace. Cât de surprinzătoare sunt rezultatele unei astfel de fapte şi cât de deosebite de acelea pe care esteţii vechi le aşteptau de la opera o ferită în concepţia lor de orice compromis cu viaţa, ne arată mărturisirile numeroase ale cititorilor. Ţăranul muncitor Barbu Budeată din Dobrogostea zice: „Citind cărţile „întovă­răşirea— formă a cooperaţiei agricole de pro­ducţie“, „Să arăm cu tractorul“, „Nopţile din Iunie“ şi altele, m’am încredinţat de superio­ritatea lucrului cu unelte mecanizate şi de a­ceea eu mă înscriu cu toată convingerea in întovărăşire“. Dar nu este oare sentimentul de frumos scopul esenţial al literaturii? ar fi zis critica de altădată. Şi ce are de a face întovărăşirea cu arta? Cu toate acestea, ges­tul cititorului n’a fost cu putinţă decât prin puterea de sugestie a frumosului şi arta a dat ultimul impuls spre o faptă înţeleaptă. Dacă un cântec eroic întăreşte poporul spre a-şi apăra patria sau a ridica un oraş măreţ, nu cunosc bucurie mai mare decât a fi au­torul fie şi necunoscut al unui asemenea cântec. Citind operele literare şi tehnice tipărite în cinstea sărbătoririi a 5 ani de la proclamarea Republicii Populare Române, sunt încredin­ţat că tot mai mulţi îşi vor da seama că pen­tru ridicarea viitorului măreţ şi paşnic al pa­triei noastre este necesară unirea mereu mai strânsă a tuturor cetăţenilor conştienţi sub călăuza­ Partidului Muncitoresc Român şi a tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, precum şi a poporului nostru paşnic cu toate popoarele iubitoare de pace.

Next