Contemporanul, iulie-decembrie 1968 (Anul 22, nr. 27-52)

1968-11-22 / nr. 47

Miteratură ACEST GEST... PROBABIL că manifestarea noastră de aici va fi o manifestare înălţătoare. Dar eu cred că o putem face mai înălţătoare, că putem să ne dăm nouă înşine o dimensiune în plus, o dimensiune pe care o avem de altfel, dar acum o putem face cunoscută tuturor, dacă toți cei care vom veni aici vom aduce o floare şi o vom aşeza pe so­clul statuii lui Eminescu, în aşa fel ca toţi locui­torii acestui oraş care vor trece prin faţa Atene­ului să ştie nu numai după inscripţia de pe faţadă că aici sunt adunaţi scriitorii români. Acest gest va fi o opţiune a noastră pentru ge­niul poporului român și, după cum de multe ori au fost florile în istoria omenirii, un protest îm­potriva celor ce ar vrea sâ denatureze acest ge­niu. Din cuvîntul rostit de GEO BOGZA la Ateneu în timpul Adunării generale a scriitorilor. Iulian Vesper la 60 de ani • FIU de ţărani din­­tr-un sat de lingă Ră­dăuţi, Iulian Vesper (pseudonim al lui Teo­dor Grosu, născut la 22 noiembrie 1908) a ve­nit în literatură cu o poezie şi o proză care, transfigurînd într-o vi­ziune modernă viaţa oamenilor şi privelişti­le acelor locuri, izbu­teşte să îmbogăţească a­­ceastă zestre spirituală şi s-o înalţe. Faptul e atestat atît de volumele sale de versuri: Echi­nox in odăjdii (1933), Constelaţii (1935), Poeme de nord (1937), Izvoare (1942), Poezii (1968) cît şi de scrierile în proză (Pri­­măvara în Ţara fagilor, 1938 ; Viaţa lui Mihai Viteazul, 1939 ; Chipuri domneşti, 1944 ; Glasul, (1957) la care se adaugă şi o serie de traduceri şi o vie activitate pu­blicistică. G. M. Premii literare la Paris • PREMIUL Gon­­court, instituit cu 65 de ani în urmă, a fost a­­tribuit la începutul aces­tei săptămîni lui BER­NARD CLAVEL pentru romanul său Les fruits de l’hiver (Fructele ier­nii), apărut în editura Lafont. Cartea lui Cla­­vel este aproape o au­tobiografie. In vîrstă de ■*5 ele­ctui. ^iitoru­l «.. dă« mit mult din propria sa viaţă eroilor suitei sale romaneşti La grande pa­tience (Răbdarea cea mare), din care Fructele iernii reprezintă ultimul tom. Ca şi eroii săi, el vine din Jura ; la fel cu doi din ei, Clavel a pă­răsit şcoala la 14 ani pentru a munci la un brutar. Părinţii eroului Julien Dubois deţin ro­lurile principale, cu tra­gedia lor de oameni bă­trâni, care ar vrea să în­ţeleagă, dar pe care îi devorează măruntele lor griji, micile lor neferi­ciri, cotidiene în toiul dramei războiului. Ei vor muri din această cauză. O carte ce rămîne fi­delă tradiţiilor de ro­man poporanist. Clavel a publicat pri­mul său roman L’ou­­vrier (Muncitorul) în 1956 (în editura Jul- Hard). De atunci el pu­blică aproape în fiecare an cîte un roman. Academia Goncourt a cîştigat astfel un nou laureat dar a pierdut totodată pe unul din membrii săi cei mai va­loroşi , pe scriitorul şi poetul Aragon. El şi-a dat demisia înainte de anunţarea deciziei ju­riului. Preferinţa sa era vădită pentru alt can­didat, Frangois Noubb­­­ier, care a obţinut nu­mai cinci voturi din to­talul de şapte necesare (din numărul celor pre­zenţi) pentru romanul ■său Le maître de mai­son (Stănunul casei) apă­rut în editura Grasset. Aragon a­ demisionat ca protest împotriva unor afirmaţii considerate de altfel de el ca fiind calomnioase şi potrivit cărora el ar fi „mane­vrat“ la Goncourt pen­tru succesul lui Nourl­­­fer şi eşecul lui Cla­vel. Aragon se ridică totodată contra „caniba­lismului“ care ar domni între anumiţi membri ai Academiei Goncourt, în care el a fost coop­tat acum un an. Premiul Théophraste Renaudot a fost atri­buit, la al doilea tur de scrutin, scriitorului ma­­linez YAMBO OUOLO­­GUEM pentru romanul său Le devoir de vio­lence (Datoria violenţei) apărut în editura Seuil. Este primul roman al unui tînăr scriitor din Mali, în vîrstă de 28 ani, care a consacrat patru ani pentru plămădirea sa. Tema romanului : A­­frica şi problemele ei, aservirea unui popor şi greutăţile sale de exis­tenţă. A. G. TRANSILVANIA PEISAJUL spiritului românesc. Transil­vania reprezintă rigoarea. Este ca şi cum aş spune : în peisajul românesc, Transilvania repre­zintă munţii. Munţi au şi Moldova şi Muntenia, Ol­tenia însăşi are munţi, dar crestele sînt strînse­ în jurul Ardealului intr-o afinitate geologică fără în­ceput. Munţii aparţin Transilvaniei pentru că Tran­silvania se numeşte teritoriul aspru şi grav al su­fletelor noastre. În spaţiul desfăşurat intre Mureş, Tîrnave şi Cri­­ţuri, în timpul desfăşurat între Gelu, Inochentie Micu şi Iancu, noţiunea de joc este neconţinută. Spiritul mobil şi strălucitor, atît de propriu sudului, este aici nedorit şi inexistent, o seriozitate strngace stăpîneşte totul, gata de a stîrni compasiunea,­ sintem mai aproape de Lună decit de porţile Ori­entului. Casele se lasă împrejmuite cu ziduri şi oa­menii se lasă împrejmuiţi cu tăceri, la fel de greu de străpuns. O gravitate aproape greoaie şi o nola­­bilitate aproape magică compun sentimentul cons­tanţei, puternic cum puţine popoare îl ştiu. Totul este veşnic, cuvîntul însuşi e neschimbător şi nu trebuie să ne mirăm că aici te poţi sprijini într-o vorbă precum în alte locuri in peretele stîncii. Stabilitatea ideilor şi sentimentelor este atit de mare incit eroarea nu intră în socoteli — atunci cînd apare, ea nu poate fi decît cutremurătoare Dacă vreodată cineva, un spirit fantast şi neli­niştit, ar căuta să intuiască rădăcinile miraculoasei unităţi a poporului român, le-ar găsi poate răsucite şi în coordonatele noastre sufleteşti, care nu se aseamănă ci se adaugă una alteia. Muntenia şi Mol­dova îşi izvorăsc exuberanţa şi visul din Ardealul tăcut, pentru că, dincolo de porţile înalte şi de tă­cerea creaţiei. Transilvania este leagănul. Ana Blandiana ale lui G. Călinescu ]­ATA, în sfîrşit,­­ un volum care strînge cele mai importante scrieri de estetică ale lui G. Călinescu, de la „cursul de poezie“ din 1937—1938, la Universul poeziei, publicat în 1947, de la Simţul critic din 1927, la Tehnica criticii şi a istoriei literare din 1938..., dar nu ştiu ce să citez şi ce să las deoparte : sînt aici Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică, Domina bona, Poezia „realelor“, Clasicism, ro­mantism, baroc, Sensul clasicismului. Nu mă pot opri, tocmai fiindcă e vorba de o carte extraordinară, să nu fac cîteva remarce mărunte, dar care mi-au tulburat bucuria. Citim pe co­pertă : George Călinescu. Acest George, cînd e ştiut că autorul semna cu iniţială, dă numelui un aspect gra­fic neobişnuit. Volumul e însoţit de prefaţa lui Ion Pascadi. Să-mi fie iertată întrebarea, dar de ce această lipsă de modestie ? Are nevoie G. Că­linescu de prefeţele noastre? Sau este mai degrabă vechea preocupare a edi­turilor de a ne lămuri cum stăm cu „principiile de estetică“ ale autorilor clasici ? A doua supoziţie pare a fi mai aproape de adevăr, fiindcă în prefaţă (vagă descriere a artico­lelor) furnică propoziţiile de tipul : „e drept, nu totdeauna întîlnim opinii inedite, iar formulările nu excelează uneori prin rigoare“, „în procesul clarificării concepţiilor sale filozofice şi sociol­o­­gice...“ (dar Călinescu e perfect cla­­rificat din 1927 !), „reabilitînd din punctul de vedere ştiinţific inefabilul artei“... etc. Ah, ponei­tel­e astea ! Ar fi să cad, la rîndu-mi, în vani­tatea de a scrie în cinci pagini des­pre cele mai frumoase eseuri ale lui G. Călinescu, dacă aş încerca să vor­besc despre toate. Unii cititori le cu­nosc, alţii le vor citi acum. Mai inte­resant ar fi să descoperim în ce constă darul speculativ al lui G. Că­linescu. Talentul lui de evocator, de portretist, în proză sau în critică, fi­neţea analizelor sale critice, au fost adesea relevate. Dar despre „esteti­cianul“ O. Călinescu s-a scris cu ne­drepte rezerve, aceleaşi din cazul „esteticii“ lui. Pe scurt, nu doar i s-a refuzat originalitatea gîndirii estetice, dar s-a convenit cu destulă greutate că are măcar spirit speculativ. în­doiala aceasta a fost întreţinută cu grijă mai ales de profesorii de este­tică, ameninţaţi în însăşi raţiunea lor de a fi. Căci G. Călinescu nu ştie să fie blind cu ei: „Estetica, declară el din capul locului, este o disciplină sau mai bine zis un program de pre­ocupări care s-a născut, inconştient sau nu, din nevoia simţită de o în­tinsă clasă de intelectuali de a vin­deca lipsa sensibilităţii artistice prin judecăţi aşa-zise obiective, adică în fond străine de fenomenul substan­ţial al emoţiei“. Ca tocmai un profe­sor de estetică să prefaţeze acum Principiile lui G. Călinescu — iată un paradox la care s-ar cuveni să medi­tăm ! Fireşte, am în vedere categoria, nu persoana prefaţatorului. Singura estetică posibilă fiind, prin urmare, pentru G. Călinescu, ura a posteriori, nu o ştiinţă, ci o sumă de observări şi reflecţii asupra operei, o experienţă a operei generalizată. — eseurile vor deveni analize ale lec­turii noastre, valabile condiţionat şi fără a întruni cerinţele unui sistem. Cu mult înainte de Gaetan Picon în L’écrivain et son ombre, a vorbit des­pre estetică ca despre o experienţă nemijlocită a valorii. Cititor excep­ţional, nu se putea ca G. Călinescu să nu fie şi un cunoscător excepţional al obişnuinţelor, al surprizelor şi al ticurilor lecturii. Talentul lui teore­tic nu-i cu nimic mai prejos decît acela critic. O pagină de G. Călinescu rămîne totdeauna o pagină de G. Căli­nescu : «Prin simbol înţeleg tocmai ceea ce se raportează la destinul meu de om şi socotesc că e poetic orice lucru care vorbeşte despre mine [...] Poezia e un animism reducînd lumea la persoana mea. In acel al doilea Cosmos al poe­ziei nu intră prin urmare decît ele­mente de biografie, nimic inert şi fără semnificaţie [...] Oricum, e greşit să considerăm lucrurile in sine, tre­buie mereu sâ le raportam la ideea ge­nerală. Cineva îmi va spune poate că aparatul de radio este eminamente prozaic. Ca orice invenţie tehnică. Insă obiectul nu-i contrastant, zic eu, ideii. Trebuie să vie numai poetul să accentueze simbolul in­clus. De ce dacă îngerii «'estese catastrofa finală prin trimbiţă, n-ar vesti-o prin radio : „Atenţiune, atenţiune !! Vae, vae, vae, incolis terrae“ şi celelalte ? De ce pîlnia apa­ratului în legătură cu eterul n-ar primi mesagii din cerul însuşi ? Este evident că dacă Isus ar fi apărut într-o vreme ca cea de azi, limuzina şi radioul ar fi fost imagini sacre. Răstignirea pe cruce era atunci o pe­deapsă banală. Astăzi Tsus ar fi fost împuşcat şi puşca ar fi devenit obiect sfînt [...] Eu îmi iau ca motto versu­rile lui Eichendorff : In fiecare lucru doarme un cîntec...» G. Călinescu introduce şi în limba­jul estetic libertatea cuvîntului şi imaginaţia creatoare : cele mai abs­tracte noţiuni se însufleţesc şi se leagă în chip neprevăzut. G. Călinescu umple de viaţă spaţiul ideilor ; între două definiţii estetice ne aşteptăm la o lovitură de teatru. O concluzie ne taie răsuflarea ca o cortină căzută brusc peste finalul piesei. Chiar cînd dă eseului un aer de „seminar“ (Uni­versul poeziei), G. Călinescu ştie să fie aşa de puţin profesor, încît nu încape nici o umbră de pedanterie. Elevul nu e, nici el, elev, după cum profesorul nu e profesor, unul este un alter-ego al celuilalt, o fantasmă intentată din raţiuni retorice. Căci vorbind mereu cu sine, G. Călinescu nu se dedublează realmente, din în­doială sau din prudenţă, totul rămîne gratuit, ca un joc al inteligenţei, mai degrabă un spectacol decît un dialog. Aceasta şi este nota „esteticii“ lui G. Călinescu : spectacolul. Ideile ca­pătă la el o prezenţă aproape fizică, sunt personajele unei comedii, se cos­tumează, se deghizează, se mişcă în­­tr-un decor studiat minuţios. Piesele de teatru ale lui G. Călinescu nu sunt deosebite structural de eseuri , mate­ria fiind alta, spiritul intern e acelaşi. In Poezia „realelor“, G. Călinescu împarte pe scriitorii români în două categorii : didactici şi gnostici. Dacă ar fi să-i încadrăm pe el însuşi într-o categorie ar fi în cea de a doua, a gnosticilor, a „realiştilor“, alături de Caragiale, de exemplu. Nu pur și simplu din cauza „teatrului" înrudirea e mai profundă. In Domina bona, G Călinescu în­cearcă să descrie literatura română prin spiritul lui Caragiale. De ce toc­mai Caragiale, ne putem întreba. Por­nind de la cîteva tipuri ale lui Ca­ragiale, G. Călinescu ajunge la con­cluzii paradoxale. Poate că nu răs­turnarea tuturor judecăţilor noastre este lucrul cel mai uimitor în Domina bona, dar o mare similitudine dintre mecanismele descrise de G. Călinescu la Caragiale şi la eroii lui şi propriul chip de a gîndi. G. Călinescu „reabi­litează“ pe Zoe, pe Pristanda şi pe ceilalţi care, ca şi Caragiale însuşi, sunt „inteligenţi", adică mobili, minţi dialectice, sărind cu uşurinţă peste contradicţii, deloc dogmatici. Fireşte, ei sunt caricaturali şi asta ne împie­dică să-i judecăm just. Leonida, de exemplu, se caracterizează prin această eliminare sistematică a con­tradicţiilor, acolo unde le întîlneşte . „Astfel a declarat că nu-i revuluţie, pentru că nu e voie de la poliţie să se tragă cu pistoale. Cu toate astea s-a tras cu pistoale. Conu Leonida gă­seşte un distinguo. Nimeni n-are voie să dea cu pistolul afară de poliţia în­săşi, şi, în cazul acesta a fost poliţia în persoană“. Caragialismul lui G. Că­linescu constă în absenţa oricărei ri­gidităţi dogmatice, în această emoţie (pe care o are şi Leonida) de a în­toarce noţiunile pe partea cealaltă, de a găsi senzaţionalul în locurile co­mune. Pentru noi, nimic nu e mai fix, mai înrădăcinat, mai aproape de pre­judecată şi schemă decît eroii lui Ca­ragiale. Ei bine, un Titircă profund şi mistici, un Ipingescu cartezian, un Trahanache avînd despre femeie fi­lozofia lui Dante, un Caţavencu com­parabil cu Hasdeu — sînt observări paradoxale şi care, de n-ar fi dove­dite de geniul lui Călinescu, ar rămîne un fel de „revuluţie făcută de poliţia în persoană“. Raţionamentul nu di­feră , şi pentru unul şi pentru altul, totul atîrnă de interpretare. Ceea ce spune Leonida despre stand de­mocratic e plauzibil dacă îi admitem premisa. Acest oaragialistM av­ut G. Călinescu, acest geniu al paradoxu­lui, această plăcere de a dovedi pro­funzimea locurilor comune, nu tre­buie totuşi absolutizate fiindcă există și un „dogmatism“ foarte pu­ternic la Călinescu, (de exemplu, în tot ce are atingere cu romanul sau cu specificul naţional). Interesant este să vedem şi ce se întîmplă cînd G. Călinescu scrie des­pre un, de data aceasta, integral dog­matic, ca Titu Maiorescu. Numeroase pagini din Poezia „realelor“ sau Do­mina bona îi sînt consacrate. Dacă eroilor lui Caragiale, aşa de des în­vinuiţi de lipsa fondului, de carica­tură goală, de mecanism pur, Căli­nescu le găseşte tocmai un fond pu­ternic (aceasta este şi demonstraţia lui), lui Maiorescu i se tăgăduieşte acest fond. „Fondul era, înaintea lui Maiorescu, un fond fără formă gra­maticală, în timp ce el pretindea că e o formă fără fond. Cînd citeşti dis­cursurile, remarcabile, ale lui Maio­rescu, constaţi cu surprindere carenţa fondului“. Cu alte cuvinte, paşoptiştii sunt haotici, dar au fond, adică ten­siune, viaţă spirituală. Maiorescu e formalist întrucît se ocupă exclusiv de expresie. Aici sînt două întîmpi­­nări posibile. Prima este aceea că prin expresie Maiorescu nu înţelege formă, ordine de suprafaţă, ci structură adîncă. El este un „structuralist* iden­­tificînd, înaintea lui Claude Lévi- Strauss, expresia, cu acea savoare inefabilă prin care structura se deo­sebeşte atît de elementele ce o com­pun cît şi de suma lor. Aşadar, pa­şoptiştii, n-au fond, pentru Maiorescu, întrucît n-au expresie; ei împrumută de la alţii formele superficiale. În acest caz formele lor vor fi, fireşte, poate. In al doilea rînd, Maiorescu face o curioasă (dar explicabilă) ex­tindere : lui, „inteligenţa“ paşoptişti­lor şi a eroilor lui Caragiale i se pare nu doar semn de mobilitate spirituală, ci şi un semn de mobilitate morală. G. Călinescu găseşte filozofia lui Ca­­ţavencu în uşurinţa cu care „se re­pliază“ moral. Pentru Maiorescu acest punct de vedere este inadmisibil şi „caragialismul“ generaţiei de la ’48 i se înfăţişează ca o lipsă de fermitate şi de consecvenţă. Acesta este ..fon­dul“ pe care Maiorescu îl caută la el şi nu-l găseşte: gravitatea, simţul tragicului istoric, linearitatea morală dusă pînă la rigiditate. E curios că nu şi-a dat seama cît de aproape era Bălcescu de idealul lui. Pentru „inte­ligenţa“ lui Călinescu (perspectivă în­toarsă) Maiorescu e linear, adică inuman, mai bun etic, dar sărăcit ca experienţe morale ! Doctorul Hergot din Bietul Ioanide care înseamnă în jurnalul său cînd află că a murit Gonzalo Ionescu: „Cerul extrem de senin. Privit steaua polară“ este un astfel de tip impersonal, abstras, si ne face să ne gîndim la Maiorescu cel ce notează în ziua înnebunită lui Emi­nescu : „Foarte crad !“ Maiorescu u­­răşte bufoneria, tocmai fiindcă con­fundă labilitatea intelectuală a lui l­eonida cu labilitatea morală a lui Caţavencu. Pentru el, fond înseamnă, în ultimă instanţă, constanţă şi serio­zitate, refuzul tranzacţiilor, indiferent de sensul lor. Nicolae Manolescu Coincidenta face ca în timp ce, la îndemnul lui Geo Bogza, scriitorii omagiau cu flori monumentul lui Eminescu din fața Ateneului Român, în revista craioveană Ramuri să se publice această imagine inedită a marelui poet. (Fotografia datează din 1868 și a fost găsită in albumul unei familii din Florești) DETALII DE FRESCĂ Intr-o oră de unt Pe ziduri s-a pogorît De pe cărarea de lapte Ori poate de mai departe, De unde neundeva Tocmai sub pensula mea, O arătare înaltă, Nici baiețandru, nici fată, Cu o fluieră crestată Cu găuri ca de pe vale, Cu sunet vechi de chimvale . Psalmul se face culoare. Veronica Porumbacu FANTEZIE Noaptea, noiembrie cucereşte cetatea - sala tronului, sala balului, treptele , fug regii în aurării de bal, cu măşti de bal, ori sunete de bal. Doar capetele de bufoni 'nălţate-n ţepe solemn aliniate pe creneluri , arată lumii fata, fără mască — le luminează luna plînsu-nmărmurit. Din cînd în cînd, răsună clopoţeii tichiilor svîrlite şi părâsite-n arbori; cînd trece vîntul se aud rîzînd subţire de cine ştie ce, de cine ştie cînd. Florenţa Albu RĂSFOIND LILIECI ALBI Pe drumurile parcurse anii au crescut ca nişte copaci bâtrini pe lingă care am trecut şi am lăsat zilele ca pe nişte lumini stinse-n fîntîni. Am lăsat privirile pribege atît de veş­ede acum ca, însorendu-ne pe acelaşi drum să ne regăsim în statuile de fum cu nopţile tot mai obosite tot mai grele clipele mai plînse stelele și mai închise în urma noastră porţile. SUPERBA INSOMNIE Asta-noapte, sufletele noastre au gonit ca două trenuri în direcţii contrarii şi, locomotivele spaimei, ţipau, ţipau. Mîinile întîlnite pe coridoarele ur­letelor pitulau, în drumul lor, apele. Trezire rupînd stăvilarele sărutului au prefăcut florile albe în scrum. Dimineaţa, ambulanţele soarelui ne-au dus în sanatoriile luminii cu ne două portrete zîmbindu-şi unul­ altuia. Ştefan Roll JURNAL DE ■ LECTOR CORNELIA STEFANESCU, Mihail Sebastian • PRIN lucrarea aceasta Se­bastian are exegeza ce i se cuvenea : sistematică, informata şi obiectivă, unitară ca ton şi ţi­nută critică. Autoarea proce­dează metodic, înfătişîndu-ne mai întîi viata scriitorului (Eta­pele unui destin ingrat), apoi Formele de manifestare ale eseistului (pe care îl reliefează îndeosebi), activitatea de roman­cier (Romanul — confesie in­directă) și de dramaturg (Un tea­tru al evaziunii lirice), pentru a trasa, în final, un profil al aces­tuia, la care se poate subscrie fără ezitări: „El rămîne în epocă unul din exponenţii cei mai fini ai spiritului de inovare în atmos­fera literară de la noi, aducînd în acest sens o contribuţie fără ostentaţie, semnificativă în­­sen­­sul adine şi autentic al cuvîntu­­lui : modernitatea lui Mihail Se­bastian este a unui spirit lucid, care rămîne, în ultimă instanţă, un clasic decantat“. Depăşit în roman­­.,cu excepţia unei cărţi ca De două mii de ani, pe care nimeni nu o editează însă !), ne­­revoluţionînd ..în vreun sens ho­­tărîtor“ în teatru, el se impune atenţiei noastre mai ales prin activitatea eseistică, unde ne în­tâmpină „vibraţia unei inteligenţe personale, care îl face să nu fie mai prejos de nici unul din spiri­tele ideative ale generaţiei sale.“ Totul e argumentat prin operă şi scrierile despre ea, prin convin­gătoare referinţe la epocă şi cli­matul ei la biografie reprezenta­tivă întregeşte, de altfel, cartea), prin sondaje semnificative în psihologia autorului. Se degajă astfel impresia unei cercetări active, a­­ unei structu­rări organice a rezultatelor înche­ind o plauzibilă imagine a lui Mihail Sebastian. Ceea ce nu e deloc puţin. GEORGE MUNTEAN CONSTANTIN SALCIA: „Liniştea furtunii" • O LINIE melodică, mereu a­­ceeaşi, suavă şi melancolică, sugerînd uneori tristeţi calme te întîmpină încă din primele poeme ale antologiei recente din lirica lui Constantin Salcia. Poet a­­proape necunoscut astăzi, notoriu însă între cele două războaie, cul­tivă depresiunea si nostalgia după un „ce“ fără obiect precis, in maniera intimiştilor cărora le a­­daugă­ din cînd în cînd note so­ciale din arsenalul traditionalist : „Tăcerea ni se-nfige în linişti a­­dînci ! Cînd apele dorm culcate pe sini, / Cînd cade-ntunericul greu în fîntîni / Cu inima spartă de stînci­­/ Aş vrea obosit să cad unde cern / Stelele cerul to­pit în mărgele, / Şi plînsul mul­ţimii să-l smulg în inele / în calea neliniştii mele s-aştern...“. Sentimente, peisaje şi culori amintind de pastelurile lui Fun­­doianu dar şi de lamentourile lui Goga fac poezii întregi, cu imagini deseori neaşteptate prin­­concreteţe şi asociere a cuvinte­lor, peste care pluteşte un aer prăfos şi din care ies cîteodată mici perle, în special de poezie rurală, precum Casa părintească, al cărui final e antologic : „Şi parcă văd sub lespezi de cenuşă / Doi ochi aprinşi ce mă privesc mereu ! O umbră se strecoară după uşă ! S-adune-n urmă tot trecutul meu II Şi-apoi cînd satu-n somnu-i de metal­­ închide poarta grea de la răscruce / O văd nu mama coborînd din deal / Cu mîinde ne mont făcute cruce". In schimb, poeziile din ciclul ine­dit Dragoste suferă de un anume prozaism care te face a trece nebăgate în seamă, în ciuda blîn­­deţii si suavităţii structurale de care sînt pline. M. RUJAN 3 Răspundere­ al NA din cele mai nobile caracteris­tici ale scriitorului este răspunderea faţă de acei ale căror gînduri şi as­piraţii trebuie să le exprime. O altă întrebare, mai puţin comună, este : cum anume se manifestă această răspundere şi cum cuprinde în spa­ţiu şi timp, în mod integral, tot ceea ce trebuie să cuprindă ? Răspunsul cel mai simplu la aceas­tă întrebare pe care poate s-o dea li­teratura, este­ geniul Un geniu de talia lui Shakespeare, de exemplu. Dar marile genii ale unei literaturi nu acoperă de obicei toate epocile şi împacă foarte rar cu certitudine con-» ştiinţa prezentului Literatura con­temporană de totdeauna caută să îndeplinească în mod colectiv această sarcină Şi de obicei predă cu modes­tie epocilor următoare munca de cla­sificare a valorilor, bilanţul oglindirii integrale a frescei prezentului. Totuşi nu ne putem lipsi nici de judecăţile contemporane. De treceri în reviste, de totalizarea răspunderi­lor individuale deseori intime ale scriitorilor Nu ne putem lipsi de confruntarea zonelor descoperite sau în cercetare ale epocii, de examina­rea suprapunerii unora dintre ele. O astfel de sarcină primordială văd eu după Adunarea generală a scriitorilor. Nici unui scriitor în care nu i se poate pretinde turul total de orizont în viaţa contemporană a so­cietăţii sale. Dar se poate pretinde acest lucru obştei scriitoriceşti în ansamblu. Şi trebuie s-o pretindă în­săşi ea: obştea scriitoricească a răspunderii colective Iată ce aştept în primul rînd după Adunarea pe ţară a scriitorilor, ope­re care să răspundă la întrebările imperative puse de acest bilanţ co­lectiv al răspunderii Munca literară presupune de ase­menea o seamă de condiţii aparent extra-literare, în primul rînd contac­tul înte scriitor şi cititor, care se realizează prin reviste, dar mai ales prin cărţi — deci prin edit­uri, libră­rii, difuzare, biblioteci şi multe alte componente tehnice Alături de cali­tatea şi forţa de exprimare a unei li­teraturi, un rol deosebit îl deţine ecoul ei total şi nestăvilit In sensul acesta Adunarea generală a scriitori­lor s-a transpus puţin şi în rolul unei adunări generale a cititorilor, spunîndu-şi într-un anumit fel cu­vîntul în ceea ce priveşte soarta post tipografică a operei literare Iar în încheiere încă odată : ce aş­tept ? Roade optime, roade îmbelşu­gate ale literaturii noastre comune, ale răspunderii noastre indivizibile pentru ziua de azi şi de mîine a a­­cestei ţări ! Majtényi Erik

Next