Contemporanul, iulie-decembrie 1968 (Anul 22, nr. 27-52)
1968-11-22 / nr. 47
Miteratură ACEST GEST... PROBABIL că manifestarea noastră de aici va fi o manifestare înălţătoare. Dar eu cred că o putem face mai înălţătoare, că putem să ne dăm nouă înşine o dimensiune în plus, o dimensiune pe care o avem de altfel, dar acum o putem face cunoscută tuturor, dacă toți cei care vom veni aici vom aduce o floare şi o vom aşeza pe soclul statuii lui Eminescu, în aşa fel ca toţi locuitorii acestui oraş care vor trece prin faţa Ateneului să ştie nu numai după inscripţia de pe faţadă că aici sunt adunaţi scriitorii români. Acest gest va fi o opţiune a noastră pentru geniul poporului român și, după cum de multe ori au fost florile în istoria omenirii, un protest împotriva celor ce ar vrea sâ denatureze acest geniu. Din cuvîntul rostit de GEO BOGZA la Ateneu în timpul Adunării generale a scriitorilor. Iulian Vesper la 60 de ani • FIU de ţărani dintr-un sat de lingă Rădăuţi, Iulian Vesper (pseudonim al lui Teodor Grosu, născut la 22 noiembrie 1908) a venit în literatură cu o poezie şi o proză care, transfigurînd într-o viziune modernă viaţa oamenilor şi priveliştile acelor locuri, izbuteşte să îmbogăţească această zestre spirituală şi s-o înalţe. Faptul e atestat atît de volumele sale de versuri: Echinox in odăjdii (1933), Constelaţii (1935), Poeme de nord (1937), Izvoare (1942), Poezii (1968) cît şi de scrierile în proză (Primăvara în Ţara fagilor, 1938 ; Viaţa lui Mihai Viteazul, 1939 ; Chipuri domneşti, 1944 ; Glasul, (1957) la care se adaugă şi o serie de traduceri şi o vie activitate publicistică. G. M. Premii literare la Paris • PREMIUL Goncourt, instituit cu 65 de ani în urmă, a fost atribuit la începutul acestei săptămîni lui BERNARD CLAVEL pentru romanul său Les fruits de l’hiver (Fructele iernii), apărut în editura Lafont. Cartea lui Clavel este aproape o autobiografie. In vîrstă de ■*5 electui. ^iitorul «.. dă« mit mult din propria sa viaţă eroilor suitei sale romaneşti La grande patience (Răbdarea cea mare), din care Fructele iernii reprezintă ultimul tom. Ca şi eroii săi, el vine din Jura ; la fel cu doi din ei, Clavel a părăsit şcoala la 14 ani pentru a munci la un brutar. Părinţii eroului Julien Dubois deţin rolurile principale, cu tragedia lor de oameni bătrâni, care ar vrea să înţeleagă, dar pe care îi devorează măruntele lor griji, micile lor nefericiri, cotidiene în toiul dramei războiului. Ei vor muri din această cauză. O carte ce rămîne fidelă tradiţiilor de roman poporanist. Clavel a publicat primul său roman L’ouvrier (Muncitorul) în 1956 (în editura Jul- Hard). De atunci el publică aproape în fiecare an cîte un roman. Academia Goncourt a cîştigat astfel un nou laureat dar a pierdut totodată pe unul din membrii săi cei mai valoroşi , pe scriitorul şi poetul Aragon. El şi-a dat demisia înainte de anunţarea deciziei juriului. Preferinţa sa era vădită pentru alt candidat, Frangois Noubbier, care a obţinut numai cinci voturi din totalul de şapte necesare (din numărul celor prezenţi) pentru romanul ■său Le maître de maison (Stănunul casei) apărut în editura Grasset. Aragon a demisionat ca protest împotriva unor afirmaţii considerate de altfel de el ca fiind calomnioase şi potrivit cărora el ar fi „manevrat“ la Goncourt pentru succesul lui Nourlfer şi eşecul lui Clavel. Aragon se ridică totodată contra „canibalismului“ care ar domni între anumiţi membri ai Academiei Goncourt, în care el a fost cooptat acum un an. Premiul Théophraste Renaudot a fost atribuit, la al doilea tur de scrutin, scriitorului malinez YAMBO OUOLOGUEM pentru romanul său Le devoir de violence (Datoria violenţei) apărut în editura Seuil. Este primul roman al unui tînăr scriitor din Mali, în vîrstă de 28 ani, care a consacrat patru ani pentru plămădirea sa. Tema romanului : Africa şi problemele ei, aservirea unui popor şi greutăţile sale de existenţă. A. G. TRANSILVANIA PEISAJUL spiritului românesc. Transilvania reprezintă rigoarea. Este ca şi cum aş spune : în peisajul românesc, Transilvania reprezintă munţii. Munţi au şi Moldova şi Muntenia, Oltenia însăşi are munţi, dar crestele sînt strînse în jurul Ardealului intr-o afinitate geologică fără început. Munţii aparţin Transilvaniei pentru că Transilvania se numeşte teritoriul aspru şi grav al sufletelor noastre. În spaţiul desfăşurat intre Mureş, Tîrnave şi Criţuri, în timpul desfăşurat între Gelu, Inochentie Micu şi Iancu, noţiunea de joc este neconţinută. Spiritul mobil şi strălucitor, atît de propriu sudului, este aici nedorit şi inexistent, o seriozitate strngace stăpîneşte totul, gata de a stîrni compasiunea, sintem mai aproape de Lună decit de porţile Orientului. Casele se lasă împrejmuite cu ziduri şi oamenii se lasă împrejmuiţi cu tăceri, la fel de greu de străpuns. O gravitate aproape greoaie şi o nolabilitate aproape magică compun sentimentul constanţei, puternic cum puţine popoare îl ştiu. Totul este veşnic, cuvîntul însuşi e neschimbător şi nu trebuie să ne mirăm că aici te poţi sprijini într-o vorbă precum în alte locuri in peretele stîncii. Stabilitatea ideilor şi sentimentelor este atit de mare incit eroarea nu intră în socoteli — atunci cînd apare, ea nu poate fi decît cutremurătoare Dacă vreodată cineva, un spirit fantast şi neliniştit, ar căuta să intuiască rădăcinile miraculoasei unităţi a poporului român, le-ar găsi poate răsucite şi în coordonatele noastre sufleteşti, care nu se aseamănă ci se adaugă una alteia. Muntenia şi Moldova îşi izvorăsc exuberanţa şi visul din Ardealul tăcut, pentru că, dincolo de porţile înalte şi de tăcerea creaţiei. Transilvania este leagănul. Ana Blandiana ale lui G. Călinescu ]ATA, în sfîrşit, un volum care strînge cele mai importante scrieri de estetică ale lui G. Călinescu, de la „cursul de poezie“ din 1937—1938, la Universul poeziei, publicat în 1947, de la Simţul critic din 1927, la Tehnica criticii şi a istoriei literare din 1938..., dar nu ştiu ce să citez şi ce să las deoparte : sînt aici Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică, Domina bona, Poezia „realelor“, Clasicism, romantism, baroc, Sensul clasicismului. Nu mă pot opri, tocmai fiindcă e vorba de o carte extraordinară, să nu fac cîteva remarce mărunte, dar care mi-au tulburat bucuria. Citim pe copertă : George Călinescu. Acest George, cînd e ştiut că autorul semna cu iniţială, dă numelui un aspect grafic neobişnuit. Volumul e însoţit de prefaţa lui Ion Pascadi. Să-mi fie iertată întrebarea, dar de ce această lipsă de modestie ? Are nevoie G. Călinescu de prefeţele noastre? Sau este mai degrabă vechea preocupare a editurilor de a ne lămuri cum stăm cu „principiile de estetică“ ale autorilor clasici ? A doua supoziţie pare a fi mai aproape de adevăr, fiindcă în prefaţă (vagă descriere a articolelor) furnică propoziţiile de tipul : „e drept, nu totdeauna întîlnim opinii inedite, iar formulările nu excelează uneori prin rigoare“, „în procesul clarificării concepţiilor sale filozofice şi sociologice...“ (dar Călinescu e perfect clarificat din 1927 !), „reabilitînd din punctul de vedere ştiinţific inefabilul artei“... etc. Ah, poneitele astea ! Ar fi să cad, la rîndu-mi, în vanitatea de a scrie în cinci pagini despre cele mai frumoase eseuri ale lui G. Călinescu, dacă aş încerca să vorbesc despre toate. Unii cititori le cunosc, alţii le vor citi acum. Mai interesant ar fi să descoperim în ce constă darul speculativ al lui G. Călinescu. Talentul lui de evocator, de portretist, în proză sau în critică, fineţea analizelor sale critice, au fost adesea relevate. Dar despre „esteticianul“ O. Călinescu s-a scris cu nedrepte rezerve, aceleaşi din cazul „esteticii“ lui. Pe scurt, nu doar i s-a refuzat originalitatea gîndirii estetice, dar s-a convenit cu destulă greutate că are măcar spirit speculativ. îndoiala aceasta a fost întreţinută cu grijă mai ales de profesorii de estetică, ameninţaţi în însăşi raţiunea lor de a fi. Căci G. Călinescu nu ştie să fie blind cu ei: „Estetica, declară el din capul locului, este o disciplină sau mai bine zis un program de preocupări care s-a născut, inconştient sau nu, din nevoia simţită de o întinsă clasă de intelectuali de a vindeca lipsa sensibilităţii artistice prin judecăţi aşa-zise obiective, adică în fond străine de fenomenul substanţial al emoţiei“. Ca tocmai un profesor de estetică să prefaţeze acum Principiile lui G. Călinescu — iată un paradox la care s-ar cuveni să medităm ! Fireşte, am în vedere categoria, nu persoana prefaţatorului. Singura estetică posibilă fiind, prin urmare, pentru G. Călinescu, ura a posteriori, nu o ştiinţă, ci o sumă de observări şi reflecţii asupra operei, o experienţă a operei generalizată. — eseurile vor deveni analize ale lecturii noastre, valabile condiţionat şi fără a întruni cerinţele unui sistem. Cu mult înainte de Gaetan Picon în L’écrivain et son ombre, a vorbit despre estetică ca despre o experienţă nemijlocită a valorii. Cititor excepţional, nu se putea ca G. Călinescu să nu fie şi un cunoscător excepţional al obişnuinţelor, al surprizelor şi al ticurilor lecturii. Talentul lui teoretic nu-i cu nimic mai prejos decît acela critic. O pagină de G. Călinescu rămîne totdeauna o pagină de G. Călinescu : «Prin simbol înţeleg tocmai ceea ce se raportează la destinul meu de om şi socotesc că e poetic orice lucru care vorbeşte despre mine [...] Poezia e un animism reducînd lumea la persoana mea. In acel al doilea Cosmos al poeziei nu intră prin urmare decît elemente de biografie, nimic inert şi fără semnificaţie [...] Oricum, e greşit să considerăm lucrurile in sine, trebuie mereu sâ le raportam la ideea generală. Cineva îmi va spune poate că aparatul de radio este eminamente prozaic. Ca orice invenţie tehnică. Insă obiectul nu-i contrastant, zic eu, ideii. Trebuie să vie numai poetul să accentueze simbolul inclus. De ce dacă îngerii «'estese catastrofa finală prin trimbiţă, n-ar vesti-o prin radio : „Atenţiune, atenţiune !! Vae, vae, vae, incolis terrae“ şi celelalte ? De ce pîlnia aparatului în legătură cu eterul n-ar primi mesagii din cerul însuşi ? Este evident că dacă Isus ar fi apărut într-o vreme ca cea de azi, limuzina şi radioul ar fi fost imagini sacre. Răstignirea pe cruce era atunci o pedeapsă banală. Astăzi Tsus ar fi fost împuşcat şi puşca ar fi devenit obiect sfînt [...] Eu îmi iau ca motto versurile lui Eichendorff : In fiecare lucru doarme un cîntec...» G. Călinescu introduce şi în limbajul estetic libertatea cuvîntului şi imaginaţia creatoare : cele mai abstracte noţiuni se însufleţesc şi se leagă în chip neprevăzut. G. Călinescu umple de viaţă spaţiul ideilor ; între două definiţii estetice ne aşteptăm la o lovitură de teatru. O concluzie ne taie răsuflarea ca o cortină căzută brusc peste finalul piesei. Chiar cînd dă eseului un aer de „seminar“ (Universul poeziei), G. Călinescu ştie să fie aşa de puţin profesor, încît nu încape nici o umbră de pedanterie. Elevul nu e, nici el, elev, după cum profesorul nu e profesor, unul este un alter-ego al celuilalt, o fantasmă intentată din raţiuni retorice. Căci vorbind mereu cu sine, G. Călinescu nu se dedublează realmente, din îndoială sau din prudenţă, totul rămîne gratuit, ca un joc al inteligenţei, mai degrabă un spectacol decît un dialog. Aceasta şi este nota „esteticii“ lui G. Călinescu : spectacolul. Ideile capătă la el o prezenţă aproape fizică, sunt personajele unei comedii, se costumează, se deghizează, se mişcă într-un decor studiat minuţios. Piesele de teatru ale lui G. Călinescu nu sunt deosebite structural de eseuri , materia fiind alta, spiritul intern e acelaşi. In Poezia „realelor“, G. Călinescu împarte pe scriitorii români în două categorii : didactici şi gnostici. Dacă ar fi să-i încadrăm pe el însuşi într-o categorie ar fi în cea de a doua, a gnosticilor, a „realiştilor“, alături de Caragiale, de exemplu. Nu pur și simplu din cauza „teatrului" înrudirea e mai profundă. In Domina bona, G Călinescu încearcă să descrie literatura română prin spiritul lui Caragiale. De ce tocmai Caragiale, ne putem întreba. Pornind de la cîteva tipuri ale lui Caragiale, G. Călinescu ajunge la concluzii paradoxale. Poate că nu răsturnarea tuturor judecăţilor noastre este lucrul cel mai uimitor în Domina bona, dar o mare similitudine dintre mecanismele descrise de G. Călinescu la Caragiale şi la eroii lui şi propriul chip de a gîndi. G. Călinescu „reabilitează“ pe Zoe, pe Pristanda şi pe ceilalţi care, ca şi Caragiale însuşi, sunt „inteligenţi", adică mobili, minţi dialectice, sărind cu uşurinţă peste contradicţii, deloc dogmatici. Fireşte, ei sunt caricaturali şi asta ne împiedică să-i judecăm just. Leonida, de exemplu, se caracterizează prin această eliminare sistematică a contradicţiilor, acolo unde le întîlneşte . „Astfel a declarat că nu-i revuluţie, pentru că nu e voie de la poliţie să se tragă cu pistoale. Cu toate astea s-a tras cu pistoale. Conu Leonida găseşte un distinguo. Nimeni n-are voie să dea cu pistolul afară de poliţia însăşi, şi, în cazul acesta a fost poliţia în persoană“. Caragialismul lui G. Călinescu constă în absenţa oricărei rigidităţi dogmatice, în această emoţie (pe care o are şi Leonida) de a întoarce noţiunile pe partea cealaltă, de a găsi senzaţionalul în locurile comune. Pentru noi, nimic nu e mai fix, mai înrădăcinat, mai aproape de prejudecată şi schemă decît eroii lui Caragiale. Ei bine, un Titircă profund şi mistici, un Ipingescu cartezian, un Trahanache avînd despre femeie filozofia lui Dante, un Caţavencu comparabil cu Hasdeu — sînt observări paradoxale şi care, de n-ar fi dovedite de geniul lui Călinescu, ar rămîne un fel de „revuluţie făcută de poliţia în persoană“. Raţionamentul nu diferă , şi pentru unul şi pentru altul, totul atîrnă de interpretare. Ceea ce spune Leonida despre stand democratic e plauzibil dacă îi admitem premisa. Acest oaragialistM avut G. Călinescu, acest geniu al paradoxului, această plăcere de a dovedi profunzimea locurilor comune, nu trebuie totuşi absolutizate fiindcă există și un „dogmatism“ foarte puternic la Călinescu, (de exemplu, în tot ce are atingere cu romanul sau cu specificul naţional). Interesant este să vedem şi ce se întîmplă cînd G. Călinescu scrie despre un, de data aceasta, integral dogmatic, ca Titu Maiorescu. Numeroase pagini din Poezia „realelor“ sau Domina bona îi sînt consacrate. Dacă eroilor lui Caragiale, aşa de des învinuiţi de lipsa fondului, de caricatură goală, de mecanism pur, Călinescu le găseşte tocmai un fond puternic (aceasta este şi demonstraţia lui), lui Maiorescu i se tăgăduieşte acest fond. „Fondul era, înaintea lui Maiorescu, un fond fără formă gramaticală, în timp ce el pretindea că e o formă fără fond. Cînd citeşti discursurile, remarcabile, ale lui Maiorescu, constaţi cu surprindere carenţa fondului“. Cu alte cuvinte, paşoptiştii sunt haotici, dar au fond, adică tensiune, viaţă spirituală. Maiorescu e formalist întrucît se ocupă exclusiv de expresie. Aici sînt două întîmpinări posibile. Prima este aceea că prin expresie Maiorescu nu înţelege formă, ordine de suprafaţă, ci structură adîncă. El este un „structuralist* identificînd, înaintea lui Claude Lévi- Strauss, expresia, cu acea savoare inefabilă prin care structura se deosebeşte atît de elementele ce o compun cît şi de suma lor. Aşadar, paşoptiştii, n-au fond, pentru Maiorescu, întrucît n-au expresie; ei împrumută de la alţii formele superficiale. În acest caz formele lor vor fi, fireşte, poate. In al doilea rînd, Maiorescu face o curioasă (dar explicabilă) extindere : lui, „inteligenţa“ paşoptiştilor şi a eroilor lui Caragiale i se pare nu doar semn de mobilitate spirituală, ci şi un semn de mobilitate morală. G. Călinescu găseşte filozofia lui Caţavencu în uşurinţa cu care „se repliază“ moral. Pentru Maiorescu acest punct de vedere este inadmisibil şi „caragialismul“ generaţiei de la ’48 i se înfăţişează ca o lipsă de fermitate şi de consecvenţă. Acesta este ..fondul“ pe care Maiorescu îl caută la el şi nu-l găseşte: gravitatea, simţul tragicului istoric, linearitatea morală dusă pînă la rigiditate. E curios că nu şi-a dat seama cît de aproape era Bălcescu de idealul lui. Pentru „inteligenţa“ lui Călinescu (perspectivă întoarsă) Maiorescu e linear, adică inuman, mai bun etic, dar sărăcit ca experienţe morale ! Doctorul Hergot din Bietul Ioanide care înseamnă în jurnalul său cînd află că a murit Gonzalo Ionescu: „Cerul extrem de senin. Privit steaua polară“ este un astfel de tip impersonal, abstras, si ne face să ne gîndim la Maiorescu cel ce notează în ziua înnebunită lui Eminescu : „Foarte crad !“ Maiorescu urăşte bufoneria, tocmai fiindcă confundă labilitatea intelectuală a lui leonida cu labilitatea morală a lui Caţavencu. Pentru el, fond înseamnă, în ultimă instanţă, constanţă şi seriozitate, refuzul tranzacţiilor, indiferent de sensul lor. Nicolae Manolescu Coincidenta face ca în timp ce, la îndemnul lui Geo Bogza, scriitorii omagiau cu flori monumentul lui Eminescu din fața Ateneului Român, în revista craioveană Ramuri să se publice această imagine inedită a marelui poet. (Fotografia datează din 1868 și a fost găsită in albumul unei familii din Florești) DETALII DE FRESCĂ Intr-o oră de unt Pe ziduri s-a pogorît De pe cărarea de lapte Ori poate de mai departe, De unde neundeva Tocmai sub pensula mea, O arătare înaltă, Nici baiețandru, nici fată, Cu o fluieră crestată Cu găuri ca de pe vale, Cu sunet vechi de chimvale . Psalmul se face culoare. Veronica Porumbacu FANTEZIE Noaptea, noiembrie cucereşte cetatea - sala tronului, sala balului, treptele , fug regii în aurării de bal, cu măşti de bal, ori sunete de bal. Doar capetele de bufoni 'nălţate-n ţepe solemn aliniate pe creneluri , arată lumii fata, fără mască — le luminează luna plînsu-nmărmurit. Din cînd în cînd, răsună clopoţeii tichiilor svîrlite şi părâsite-n arbori; cînd trece vîntul se aud rîzînd subţire de cine ştie ce, de cine ştie cînd. Florenţa Albu RĂSFOIND LILIECI ALBI Pe drumurile parcurse anii au crescut ca nişte copaci bâtrini pe lingă care am trecut şi am lăsat zilele ca pe nişte lumini stinse-n fîntîni. Am lăsat privirile pribege atît de veşede acum ca, însorendu-ne pe acelaşi drum să ne regăsim în statuile de fum cu nopţile tot mai obosite tot mai grele clipele mai plînse stelele și mai închise în urma noastră porţile. SUPERBA INSOMNIE Asta-noapte, sufletele noastre au gonit ca două trenuri în direcţii contrarii şi, locomotivele spaimei, ţipau, ţipau. Mîinile întîlnite pe coridoarele urletelor pitulau, în drumul lor, apele. Trezire rupînd stăvilarele sărutului au prefăcut florile albe în scrum. Dimineaţa, ambulanţele soarelui ne-au dus în sanatoriile luminii cu ne două portrete zîmbindu-şi unul altuia. Ştefan Roll JURNAL DE ■ LECTOR CORNELIA STEFANESCU, Mihail Sebastian • PRIN lucrarea aceasta Sebastian are exegeza ce i se cuvenea : sistematică, informata şi obiectivă, unitară ca ton şi ţinută critică. Autoarea procedează metodic, înfătişîndu-ne mai întîi viata scriitorului (Etapele unui destin ingrat), apoi Formele de manifestare ale eseistului (pe care îl reliefează îndeosebi), activitatea de romancier (Romanul — confesie indirectă) și de dramaturg (Un teatru al evaziunii lirice), pentru a trasa, în final, un profil al acestuia, la care se poate subscrie fără ezitări: „El rămîne în epocă unul din exponenţii cei mai fini ai spiritului de inovare în atmosfera literară de la noi, aducînd în acest sens o contribuţie fără ostentaţie, semnificativă însensul adine şi autentic al cuvîntului : modernitatea lui Mihail Sebastian este a unui spirit lucid, care rămîne, în ultimă instanţă, un clasic decantat“. Depăşit în roman.,cu excepţia unei cărţi ca De două mii de ani, pe care nimeni nu o editează însă !), nerevoluţionînd ..în vreun sens hotărîtor“ în teatru, el se impune atenţiei noastre mai ales prin activitatea eseistică, unde ne întâmpină „vibraţia unei inteligenţe personale, care îl face să nu fie mai prejos de nici unul din spiritele ideative ale generaţiei sale.“ Totul e argumentat prin operă şi scrierile despre ea, prin convingătoare referinţe la epocă şi climatul ei la biografie reprezentativă întregeşte, de altfel, cartea), prin sondaje semnificative în psihologia autorului. Se degajă astfel impresia unei cercetări active, a unei structurări organice a rezultatelor încheind o plauzibilă imagine a lui Mihail Sebastian. Ceea ce nu e deloc puţin. GEORGE MUNTEAN CONSTANTIN SALCIA: „Liniştea furtunii" • O LINIE melodică, mereu aceeaşi, suavă şi melancolică, sugerînd uneori tristeţi calme te întîmpină încă din primele poeme ale antologiei recente din lirica lui Constantin Salcia. Poet aproape necunoscut astăzi, notoriu însă între cele două războaie, cultivă depresiunea si nostalgia după un „ce“ fără obiect precis, in maniera intimiştilor cărora le adaugă din cînd în cînd note sociale din arsenalul traditionalist : „Tăcerea ni se-nfige în linişti adînci ! Cînd apele dorm culcate pe sini, / Cînd cade-ntunericul greu în fîntîni / Cu inima spartă de stînci/ Aş vrea obosit să cad unde cern / Stelele cerul topit în mărgele, / Şi plînsul mulţimii să-l smulg în inele / în calea neliniştii mele s-aştern...“. Sentimente, peisaje şi culori amintind de pastelurile lui Fundoianu dar şi de lamentourile lui Goga fac poezii întregi, cu imagini deseori neaşteptate princoncreteţe şi asociere a cuvintelor, peste care pluteşte un aer prăfos şi din care ies cîteodată mici perle, în special de poezie rurală, precum Casa părintească, al cărui final e antologic : „Şi parcă văd sub lespezi de cenuşă / Doi ochi aprinşi ce mă privesc mereu ! O umbră se strecoară după uşă ! S-adune-n urmă tot trecutul meu II Şi-apoi cînd satu-n somnu-i de metal închide poarta grea de la răscruce / O văd nu mama coborînd din deal / Cu mîinde ne mont făcute cruce". In schimb, poeziile din ciclul inedit Dragoste suferă de un anume prozaism care te face a trece nebăgate în seamă, în ciuda blîndeţii si suavităţii structurale de care sînt pline. M. RUJAN 3 Răspundere al NA din cele mai nobile caracteristici ale scriitorului este răspunderea faţă de acei ale căror gînduri şi aspiraţii trebuie să le exprime. O altă întrebare, mai puţin comună, este : cum anume se manifestă această răspundere şi cum cuprinde în spaţiu şi timp, în mod integral, tot ceea ce trebuie să cuprindă ? Răspunsul cel mai simplu la această întrebare pe care poate s-o dea literatura, este geniul Un geniu de talia lui Shakespeare, de exemplu. Dar marile genii ale unei literaturi nu acoperă de obicei toate epocile şi împacă foarte rar cu certitudine con-» ştiinţa prezentului Literatura contemporană de totdeauna caută să îndeplinească în mod colectiv această sarcină Şi de obicei predă cu modestie epocilor următoare munca de clasificare a valorilor, bilanţul oglindirii integrale a frescei prezentului. Totuşi nu ne putem lipsi nici de judecăţile contemporane. De treceri în reviste, de totalizarea răspunderilor individuale deseori intime ale scriitorilor Nu ne putem lipsi de confruntarea zonelor descoperite sau în cercetare ale epocii, de examinarea suprapunerii unora dintre ele. O astfel de sarcină primordială văd eu după Adunarea generală a scriitorilor. Nici unui scriitor în care nu i se poate pretinde turul total de orizont în viaţa contemporană a societăţii sale. Dar se poate pretinde acest lucru obştei scriitoriceşti în ansamblu. Şi trebuie s-o pretindă însăşi ea: obştea scriitoricească a răspunderii colective Iată ce aştept în primul rînd după Adunarea pe ţară a scriitorilor, opere care să răspundă la întrebările imperative puse de acest bilanţ colectiv al răspunderii Munca literară presupune de asemenea o seamă de condiţii aparent extra-literare, în primul rînd contactul înte scriitor şi cititor, care se realizează prin reviste, dar mai ales prin cărţi — deci prin edituri, librării, difuzare, biblioteci şi multe alte componente tehnice Alături de calitatea şi forţa de exprimare a unei literaturi, un rol deosebit îl deţine ecoul ei total şi nestăvilit In sensul acesta Adunarea generală a scriitorilor s-a transpus puţin şi în rolul unei adunări generale a cititorilor, spunîndu-şi într-un anumit fel cuvîntul în ceea ce priveşte soarta post tipografică a operei literare Iar în încheiere încă odată : ce aştept ? Roade optime, roade îmbelşugate ale literaturii noastre comune, ale răspunderii noastre indivizibile pentru ziua de azi şi de mîine a acestei ţări ! Majtényi Erik