Contemporanul, ianuarie-iunie 1989 (nr. 1-27)
1989-04-14 / nr. 16
Corespondenţa lui Eminescu „Mihai Eminescu - Opere XVI Î N SFÎRŞIT, iată-ne în faţa celui de al XVI-lea tom al Ediţiei Naţionale, integrale, M. Eminescu — Opere, cu care ar urma să se încheie vasta lucrare academică închinată Poetului — exceptind tomurile X şi XV, azi încă în fază avansată de apariţie, întemeiată de Perpessicius, cu apariţia întîiului tom acum o jumătate de vacc, în 1939, cînd se aniversa, prin urmare, semicentenarul trecerii Poetului în Eternitate. Ediţia îşi are povestea ei, „romanul“ ei. Cum aviza întemeietorul, după peregrinări de mai bine de un sfert de veac pe drumurile întortocheate ale labirintului manuscriselor eminesciene, asemenea lui Dedal, arhitectul, satisfacţia de a fi putut smulge din „pasta împietrită a hîrtiei o rădăcina nemaidescifrată, încintarea de a fi putut ajunge, după lungi ocoluri şi la capătul atîtor răscruci amăgitoare, la firul cel mai firav al filiaţiilor, ca la izvorul de argint al pădurii, plăcerea de a putea infringe orgoliul şi mindria de a putea stoarce îndolielii (dubito ergo sum), supremele certitudini şi, mai presus de toate, fericirea de a putea da viaţă inanimatelor resturi...“ I-a adus — peste anotimpurile şi anii ce s-au scurs cu fatalitatea firelor de nisip din clepsidră şi peste jertfa orbirii totale — la realizarea primelor şase tomuri ale Ediţiei, din cele douăzeci în care o concepuse, pe care le conspectase şi pe care le văzuse posibile intr-o viaţă de om. Destinul Ediţiei, ca şi al întemeietorului ei, cu care acesta se identificase, într-o muncă de unul singur, ca şi supraomenească, a fost lupsă să fie altul... Drumul urmat de colectivul de cercetători ai Muzeului Literaturii Române, în frunte cu coordonatorii acestora, regretatul Al. Oprea, apoi Dimitrie Vatamaniuc şi petru Clteţia, colectiv ce şi-a luat asupra-şi sarcina continuării acestei lucrări monnumentale, şi nu fără un excelent simţ de răspundere, este însă un altul decit cel jalonat de ctitorul ei, că-ruia, erou şi martir deodată, i se cuvine toată gratitudinea noastră, oricîte mici scăpări sau neînsemnate neconcordanţe la transcriere ar implica tomurile dăruite. Există o lege a măsurii lucrurilor, tot astfel şi a simţului măsurii, care ni se impune, irefutabil, tuturor. Pentru că, dintre cîţi vor fi fost în veacul nostru şi vor fi încercat un asemenea temerar excurs, Perpessicius va fi avut, ca nimeni altul, revelaţia manuscriselor lui Eminescu, păstrate la Academie. Aşadar, graţie coordonatorului de azi al Ediţiei, Dimitrie Vatamaniuc (în acelaşi timp, responsabilul secţiunii de corespondenţă şi al comentariilor), graţie lui Petru Creţia, responsabilul filologic al ediţiei, precum şi colectivului de responsabili cu transcrierea filologică a textelor (Oxana Busuioceanu, Simona Cioculescu, Ana Costa-Foru, Claudia Dimiu, Aurelia Dumitraşcu şi Alexandru Surdu). Iată-ne ajunşi cu cel de al XVI-lea tom al monumentalei ediţii. M. Eminescu — Opere, pe masa noastră de lucru. Tomul al XVI-lea cuprinde două mari compartimente : I — Corespondenţa trimisă şi primită de Eminescu, şi II — Documentarul privind viaţa şi activitatea Poetului din perioada anilor 1864—1889, cu comentariile lui D. Vatamaniuc, coordonatorul întregii ediţii. Cu tomul acesta ieşim din sfera operei propriu-zise a Poetului, întreg conţinutul tomului, atît Corespondenţa cit şi Documentarul, I şi II, aducînd la lumină elemente deosebit de preţioase pentru o tot mai bună cunoaştere a biografiei şi personalităţii lui Eminescu. Tomul mai cuprinde o Cronologie, un Tablou al ediţiilor anterioare, Bibliografia, Indici şi Lista ilustraţiilor sau a reproducerilor în fascimil după manuscrise ale scrisorilor, sau după documente. Cronologia, cu care se deschide tomul, nu marchează doar date privind curgerea vieţii Poetului, în timp, şi nici numai fapte de literatură, ci şi drumul parcurs de Poet, cu implicarea sa în întreg evantaiul evenimentelor sociale, politice şi de cultură ale epocii. După cum Documentarul, cu cele două părţi ce se întind pe mai bine de două sute de pagini, nu cuprinde doar cereri, certificate, rezoluţii, procese-verbale, privind organizarea şi reorganizarea învăţămîntului din cele două judeţe ale revizoratului său şcolar, ci întregul material auxiliar al unei atare infurtunări de observaţii şi proteste toate scrise de mina Poetului. Tot astfel, Cronologia, cu toate golurile ei, intr-un fel inevitabile, şi cu toate variaţiile ei de accent, ar putea deschide drumul unei mai cuprinzătoare biografii. Revenind, însă, la Corespondenţa propriu-zisă a lui Eminescu, la scrisorile trimise şi primite, se poate limpede constata că aceasta constituie partea cea mai importantă a tomului, în toată cuprinderea lui. Ca şi Documentarul, Corespondenţa acoperă aceeaşi perioadă, 1864— 1889, şi , totodată, constituie un fel de „jurnal“, care reflectă preocupările Poetului în etapele succesive ale activităţii lui. Crespondenţa oficială cu instituţiile din vremea sa, cel mai extins dintre capitole interferată cu cea purtată cu membrii familiei, apoi cu Maiorescu, cu Negruzzi cu Slavici şi, tot astfel, cu Veronica Micle, implică cel mai mult interesul deosebit al Poetului, biografia lui sentimentală şi intelectuală. Astfel, dacă cele mai vechi mărturii epistolare îşi află începutul prin 1864, anul în care Eminescu, la numai 14 ani, intră ca mic slujbaş la Botoşani, acestea se amplifică în perioada peregrinărilor prin ţară, 1865—1869, cu diversele trupe de teatru, dar mai ales în perioada studiilor universitare de la Viena şi Berlin, 1869—1874, pentru ca în perioada directoratului Bibliotecii Centrale din Iaşi şi a revizoratului şcolar. 1874—1876, corespondenţa, mult intensificată, să cunoască aspectul ei cel mai spectaculos. Multe din aceste scrisori, punînd în lumină personalitatea de protestatar şi de luptător a Poetului, cu malversaţiunile acelei lumi nedrept întocmite, ca şi cea din vremea sa, se situează, ca expresivitate, alături de cele mai strălucite pagini din publicistica sa. Corespondenţa particulară a lui Eminescu, care se interferează, firesc, cu cea oficială, este tot atît de bogată, de continuă şi de ilustrativă pentru personalitatea sa. Dacă corespondenţa cu familia, adică cu părinţii, cu tatăl şi cu mama sa, cu fraţii şi surorile, care începe în perioada studiilor universitare vieneze şi berlineze, pune în lumină, îndeosebi, latura afectivă a personalităţii sale, în schimb, corespondenţa cu Maiorescu, cu Negruzzi, cu Slavici, cu Lascăr Catargiu, cu Ioan Al. Samurcaş, cu Creangă, cu Chibici-Revneanu, cu V.S. Morţun, cu Alexandru Cuza, cu Al. Vlahuţă, N. Petraşcu şi cu alţii, surprinde, în unele cazuri, nu numai prin capacitatea temperamentală a Poetului de excelent prieten confesiv, de o puritate sufletească neobişnuită, dar, în alte cazuri, şi prin structura discursului epistolar, perfect logică, şi nu mai puţin, prin grafia ei impecabilă, nealterată. In cadrul corespondenţei particulare a Poetului, scrisorile schimbate cu Veronica Micle sunt cele mai numeroase, mai intime şi mai neîntrerupte în timp. Aşezată in contextul general al existenţei Poetului, corespondenţa cu Veronica Micle nu se circumscrie intr-un episod anume, trecător, din viaţa Poetului, precum altele, ci oglindeşte o relaţie totală, cu implicaţii continui, profunde şi nebănuite, greu de definit, nu numai în existenţa tensionată a Poetului, dar mai cu seamă, în actul său creator, în poezia, în opera sa. Legenda iubirii, a marii iubiri nefericite, dintre cei doi există desigur, mai demult. Cei ce nu s-au putut ridica la puterea de a o înţelege, au alunecat, uneori, pe calea denigrării, mai ales a Veronicăi, căutând s-o coboare la obişnuit, s-o „judece“ cu nedreaptă asprime. Marea, neasemuita lor iubire există însă, este o realitate. Totul o confirmă, o înalţă, chiar dacă aceasta nu a fost „fericită“, în sensul comun al cuvîntului. Iar rodul marii iubiri a Poetului rămîne uluitor în configurarea creatoare a atîtor nemuritoare poezii şi poeme, in frunte cu celesta alegorie a Luceafărului — testamentul liric şi filozofic al lui Eminescu. Dar, chiar şi în tot ce a creat Veronica Micle, oricare îi va fi fost altitudinea pînă la care s-a înălţat cu poezia sa, închinată exclusiv lui Eminescu, ea rămîne cea dinţii poetă acreditată în istoria literaturii române. Fănică N. GHEORGHE Eminescu la Floresti 9 Cîteva precizări inedite - IN FLORESTII Gorjului, aflăm din scrierile ,unor prestigioşi analişti ai operei Luceafărului, Eminescu a locuit o vreme la un conac, intr-un decor mirific, s-a simţit refăcut sufleteşte şi trupeşte, mărturisind aceasta în scrisorile expediate de aici. Profesorul şi ziaristul Liviu Poenaru din satul Poiana, comuna Turburea, tot din Gorj, a avut ideea de a organiza o manifestare menită a deveni tradiţională, intitulată „Zilele Eminescu la Floreşti“. De anul trecut, el a realizat chiar o cameră memorială „Mihai Eminescu“, infiinţind şi Societatea culturală Prietenii lui Eminescu“ şi făcind să apară publicaţia xeroxată „Luceafărul la Floreşti“, ajunsă, deocamdată, la cea de a patra apariţie. Acelaşi om de iniţiativă ne prezintă Floreştiul lui Eminescu precum şi cel de azi : „ Privit de undeva, din vîrful dealului Ghera, satul pare o prelungire a văii Gilortului, către Iclean şi mai departe, spre pădurea Arpadia Localitatea Ţînţăreni — cum se arată şi în tabloul localităţilor ţării — iinclude satele Chicioara, Valea Lungă (aproape dispărut) Floreşti şi Arpadia. La Floreşti, exista din 1831 o staţie de poştă unde a poposit cu poştalionul poetul, în 1878. Să precizăm însă că, în anul 1877, fosta moşie Floreşti şi un conac al lui Barbu Bălcescu intraseră în posesia lui Nicolae Mandrea, prin căsătoria acestuia cu Zoe Bălcescu (pictoriţă şi chiar autoarea unui volum Icoane din trecut — amintiri). Mandrea, doctor in drept şi profesor la Universitatea din Iaşi, a fost şi preşedinte al Curţii de Casaţie din Craiova. La seratele organizate de soţii Mandrea, printre oaspeţi se aflau, deseori, Caragiale, Eminescu şi Duiliu Zamfirescu. — Cum anume s-a hotărit venirea marelui poet tocmai la Floreşti ? — în volumul lui loan Slavici. Amintiri, se pot citi, la pagina 116, următoarele amănunte, după precizarea că fiind examinat de medicul Kremnitz, care ţinea mult la Eminescu, specialistul subliniase că unele inflamaţii de pe picioarele poetului sunt cu desăvârşire nevinovate, că le au adeseori oamenii care trăiesc în mizerie şi că se vor vindeca ele după ce Eminescu va fi trăit un timp oarecare mai regulat. A rămas deci ca poetul să obţină un astfel de loc liniştit şi să ducă o altfel de viaţă. In această situaţie, — ne informează mai departe Slavici —, Nicolae Mandrea i-a făcut rost să steie un timp la moşia Floreşti din valea Gilortului, unde (Eminescu) avea aer curat şi apă bună. Pentru ca să nu steie de pomană, ceea ce el n-ar fi primit, comisiunea însărcinată cu publicarea documentelor rămase de la baronul Ilurmuzachi, i-a dat, în urma stăruinţelor lui Teodor Rosetti, un onorar de cîteva mii de lei pentru traducerea în româneşte a unui volum din Fragmentarium. A rămas însă ca aceasta să fie singura carte pe care o ia cu dînsul... Am trecut peste cîteva săptămîni şi eu pe la Floreşti şi l-am găsit acolo sănătos tun şi în voie bună. Era numai el la conacul moşiei, singur, adecă în foarte bună societate. în timpul pe care l-a petrecut la Floreşti, boarfele lui se aflau la Titu Maiorescu, care rezervase pentru dînsul un iatac luminos în care toate erau puse în cea mai bună rînduială“. Din cele aflate de la Liviu Poenaru, Eminescu ar fi sosit cu trenul pe ruta Bucureşti — Piteşti — Vîrciorova, folosind de acolo diligenta, întrucît exista în 1872 o şosea pietruită. „Olăcarul“ care l-a adus pe poet la Floreşti s-ar fi numit Ion Traşcă şi la sosire. Eminescu ar fi fost întîmpinat de primar, notar, învăţătorul şi preotul satului. In ce priveşte cel care se îngrijea de trebuinţele poetului — în primul rînd hrana — acesta era arendaşul moşiei, Sanda Pătru (căruia Zoe şi Nicolae Mandrea, cînd a decedat în 1909, i-au aşezat la mormînt o piatră ,ca recunoştinţă pentru hărnicia, cinstea şi credinţa lui“). In cele trei luni, începînd cu mijlocul lunii mai pînă în prima decadă a lunii august, cit a locuit la Floreşti, Eminescu a adresat unele scrisori — una lui Ronetti Roman, alta cu destinaţia Roman-Caragiale... Paralel cu traducerea Istoriei românilor de Eudoxiu Hurmuzachi, interlocutorul meu, profesorul Liviu Poenaru crede a şti că Eminescu ar fi compus, acolo, la Floreşti, şi poeziile Freamăt de codru. Iambul. Vreo zgitie de fată. Revedere şi o variantă a Scrisorii a IlI-a, poezii despre care şi Perpessicius ar fi afirmat că sunt din vremea „trecerii pe la Floreşti“. Cercetînd însă zilele trecute, din nou ediţia critică Opere, îngrijită de Perpessicius (Editura Fundaţiilor 1943) constat că nici Freamăt de codru nici Revedere nu sunt menţionate ca fiind scrise la Floreşti (a se vedea pag. 131—141 din impozanta lucrare amintită). în încheiere, l-am întrebat pe vrednicul profesor din satul Poiana, comuna Turburea, ce se intenţionează a se organiza în acest an, cu prilejul centenarului Eminescu ? „ La 111 ani de la venirea Luceafărului pe meleagurile Olteniei şi 11 ani de la iniţierea „Zilelor Eminescu la Floreşti“, sunt preconizate mai multe dimineţi literare, concursuri pe teme vizînd prezenţa genialului poet la Floreşti. Se vor mai desfăşura o sesiune de comunicări „Eminescu la Floreşti“, la care şi-au anunţat participarea cercetători din întreaga ţară. La „Casa memorială“ de azi se află situată la primăria Floreşti, (construită în 1888), va participa şi Zoe Constantinescu Popovici, strănepoata lui Nicolae Mandrea, la noi existînd, între altele, şi , Casa Mandrea“ pictată de Zoe Bălcescu, precum şi fotografii ale familiei Mandrea care a pus la dispoziţie, în acel an, lui Eminescu vechiul conac. AI. RAICU 6 CONTEMPORANUL Aparţinem limbii române NI [7 RAREORI avem sentimentul întîlnirii cu opera desăvîrşită, cum este şi statuia lui Eminescu, închipuită de Gheorghe Anghel. S-ar zice că atîtea alte opere anterioare, cu calităţile lor, fireşte, n-au făcut decit să pregătească şi să anunţe reuşita, tot aşa cum atîtea portrete ale lui Eminescu datorate lui Anghel au culminat cu ultima lui lucrare, implantată ca un simbol in faţa Ateneului Român. Monumentul lui Gheorghe Anghel poartă amprenta definitivului, deşi în secret, şi parcă fără voia noastră, aşteptăm noi imagini, noi chipuri ale poetului, tocmai datorită faptului că ,tema“ apare sufletului nostru eternă. Realizarea lui Gheorghe Anghel române pină acum copleşitoare. Once nouă tentativă de a da la iveală un nou portret Eminescu ia în consideraţie sculptura maestrului mai mult decit materialul fotografic intrat in domeniul documentului clasic. Opera lui a marcat irevocabil conştiinţa artistică. Statuia, de un echilibru antic, avînd maiestatea unei coloane înălţată pentru veşnicii, aminteşte tiparul omului, fără veşminte, sustras oricărei conjuncturi lumeşti, numai spirit, luînd forma unui vas care n-ar fi, inevitabil, decit cea a trupului nostru. Statuia s-a oprit din mers, intr-o vagă aşteptare, neobosind în faţa timpului, pregătită parcă să-l prefire pină la capăt. Gherghe Anghel a ridicat un monument geniului limbii române, izvorînd din secole pină la culmea numită Eminescu, de pe care aşteaptă încrezătoare alte secole. Statuia stă, ca şi Coloana lui Brăncuşi pe verticală, ca pietrele de hotar ale istoriei, neclintite, oferind lumii un semn nepieritor al rectitudinii morale. Statuia este coloana noastră vertebrală, prin care am dobindit respect faţă de noi înşine şi faţă de alţii. De bronz fiind deprindem ideea că nu s-ar putea înclina niciodată. S-o urmăm, în hieratismul purităţii sale. De la un om din bronz avem a învăţa mereu, trupul este rece, sideral şi abstract iar umbra lui caldă. Ecoul cuvintelor fără pereche, rămin în noi, pentru totdeauna, dindu-ne identitate : aparţinem limbii române, aparţinem lui Eminescu. Cornel Radu CONSTANTINESCU