Contemporanul, ianuarie-iunie 1989 (nr. 1-27)

1989-04-14 / nr. 16

Corespondenţa lui Emin­escu „Mihai Eminescu - Opere XVI έ N SFÎRŞIT, iată-ne în faţa celui de al XVI-lea tom al Edi­ţiei Naţionale, inte­grale, M. Eminescu — Opere, cu care ar urma să se încheie vasta lucrare acade­mică închinată Poetului — exceptind to­murile X şi XV, azi încă în fază avansa­tă de apariţie, întemeiată de Perpessi­­cius, cu apariţia întîiului tom acum o jumătate de vacc, în 1939, cînd se ani­versa, prin urmare, semicentenarul tre­cerii Poetului în Eternitate. Ediţia îşi are povestea ei, „romanul“ ei. Cum aviza întemeietorul, după peregrinări de mai bine de un sfert de veac pe drumurile întortocheate ale labirintului manuscri­selor eminesciene, asemenea lui Dedal, arhitectul, satisfacţia de a fi putut smul­ge din „pasta împietrită a hîrtiei o ră­dăcina nemaidescifrată, încintarea de a fi putut ajunge, după lungi ocoluri şi la capătul atîtor răscruci amăgitoare, la fi­rul cel mai firav al filiaţiilor, ca la izvo­rul de argint al pădurii, plăcerea de a pu­tea infringe orgoliul şi mindria de a putea stoarce îndolielii (dubito ergo sum), su­premele certitudini şi, mai presus de toa­te, fericirea de a putea da viaţă inani­matelor resturi...“ I-a adus — peste ano­timpurile şi anii ce s-au scurs cu fatali­tatea firelor de nisip din clepsidră şi peste jertfa orbirii totale — la realiza­rea primelor şase tomuri ale Ediţiei, din cele douăzeci în care o concepuse, pe ca­re le conspectase şi pe care le văzuse po­sibile intr-o viaţă de om. Destinul Ediţiei, ca şi al întemeietorului ei, cu care acesta se identificase, într-o muncă de unul singur, ca şi supraomenească, a fost l­up­­să să fie altul... Drumul urmat de colectivul de cerce­tători ai Muzeului Literaturii Române, în frunte cu coordonatorii acestora, regre­tatul Al. Oprea, apoi Dimitrie Vatama­­niuc şi petru Clteţia, colectiv ce şi-a luat asupra-şi­­ sarcina continuării acestei lu­crări monnumentale, şi nu fără un exce­lent simţ de răspundere, este însă un altul decit cel jalonat de ctitorul ei, că-­­ruia, erou şi martir deodată, i se cuvine toată gratitudinea noastră, oricîte mici scăpări sau neînsemnate neconcordanţe la transcriere ar implica tomurile dăruite. Există o lege a măsurii lucrurilor, tot astfel şi a simţului măsurii, care ni se impune, irefutabil, tuturor. Pentru că, dintre cîţi vor fi fost în veacul nostru şi vor fi încercat un asemenea temerar ex­curs, Perpessicius va fi avut, ca nimeni altul, revelaţia manuscriselor lui Emines­cu,­ păstrate la Academie. Aşadar, graţie coordonatorului de azi al Ediţiei, Dimitrie Vatamaniuc (în ace­laşi timp, responsabilul secţiunii de co­respondenţă şi al comentariilor), graţie lui Petru Creţia, responsabilul filologic al ediţiei, precum şi colectivului de respon­sabili cu transcrierea filologică a texte­lor (Oxana Busuioceanu, Simona Ciocu­­lescu, Ana Costa-Foru, Claudia Dimiu, Aurelia Dumitraşcu şi Alexandru Surdu). Iată-ne ajunşi cu cel de al XVI-lea tom al monumentalei ediţii. M. Eminescu — Ope­re, pe masa noastră de lucru. Tomul al XVI-lea cuprinde două mari compartimente : I — Corespondenţa tri­misă şi primită de Eminescu, şi II — Do­cumentarul privind viaţa şi activitatea Poetului din perioada anilor 1864—1889, cu comentariile lui D. Vatamaniuc, coor­donatorul întregii ediţii. Cu tomul acesta ieşim din sfera operei propriu-zise a Poetului, întreg conţinutul tomului, atît Corespondenţa cit şi Documentarul, I şi II, aducînd la lu­mină elemente deosebit de preţioase pen­tru o tot mai bună cunoaştere a biogra­fiei şi personalităţii lui Eminescu. Tomul mai cuprinde o Cronologie, un Tablou al ediţiilor anterioare, Biblio­grafia, Indici şi Lista ilustraţiilor sau a reproducerilor în fascimil după manu­scrise ale scrisorilor, sau după documente. Cronologia, cu care se deschide tomul, nu marchează doar date privind curgerea vieţii Poetului, în timp, şi nici numai fapte de literatură, ci şi drumul parcurs de Poet, cu implicarea sa în întreg evan­taiul evenimentelor sociale, politice şi de cultură ale epocii. După cum Documenta­rul, cu cele două părţi ce se întind pe mai bine de două sute de pagini, nu cu­prinde doar cereri, certificate, rezoluţii, procese-verbale, privind organizarea şi reorganizarea învăţămîntului din cele două judeţe ale revizoratului său şcolar, ci întregul material auxiliar al unei atare infurtunări de observaţii şi proteste toate scrise de mina Poetului. Tot astfel, Cronologia, cu toate golurile ei, intr-un fel inevitabile, şi cu toate va­riaţiile ei de accent, ar putea deschide drumul unei mai cuprinzătoare biografii. Revenind, însă, la Corespondenţa pro­­priu-zisă a lui Eminescu, la scrisorile trimise şi primite, se poate limpede con­stata că aceasta constituie partea cea mai importantă a tomului, în toată cuprinde­rea lui. Ca şi Documentarul, Corespon­denţa acoperă aceeaşi perioadă, 1864— 1889, şi , totodată, constituie un fel de „jurnal“, care reflectă preocupările Po­etului în etapele succesive ale activităţii lui. Crespondenţa oficială cu instituţiile din vremea sa, cel mai extins dintre ca­pitole interferată cu cea purtată cu mem­brii familiei, apoi cu Maiorescu, cu Ne­­gruzzi cu Slavici şi, tot astfel, cu Vero­nica Micle, implică cel mai mult intere­sul deosebit al Poetului, biografia lui sen­timentală şi intelectuală. Astfel, dacă cele mai vechi mărturii epistolare îşi află începutul prin 1864, anul în care Eminescu, la numai 14 ani, intră ca mic slujbaş la Botoşani, acestea se amplifică în perioada peregrinărilor prin ţară, 1865—1869, cu diversele trupe de teatru, dar mai ales în perioada stu­diilor universitare de la Viena şi Berlin, 1869—1874, pentru ca în perioada directo­ratului Bibliotecii Centrale din Iaşi şi a revizoratului şcolar. 1874—1876, corespon­denţa, mult intensificată, să cunoască as­pectul ei cel mai spectaculos. Multe din aceste scrisori, punînd în lumină persona­litatea de protestatar şi de luptător a Po­etului, cu malversaţiunile acelei lumi ne­drept întocmite, ca şi cea din vremea sa, se situează, ca expresivitate, alături de cele mai strălucite pagini din publicisti­ca sa. Corespondenţa particulară a lui Emi­nescu, care se interferează, firesc, cu cea oficială, este tot atît de bogată, de con­tinuă şi de ilustrativă pentru personali­tatea sa. Dacă corespondenţa cu familia, adică cu părinţii, cu tatăl şi cu mama sa, cu fraţii şi surorile, care începe în peri­oada studiilor universitare vieneze şi berlineze, pune în lumină, îndeosebi, la­tura afectivă a personalităţii sale, în schimb, corespondenţa cu Maiorescu, cu Negruzzi, cu Slavici, cu Lascăr Catargiu, cu Ioan Al. Samurcaş, cu Creangă, cu Chi­­bici-Revneanu, cu V.S. Morţun, cu Ale­xandru Cuza, cu Al. Vlahuţă, N. Pe­­traşcu şi cu alţii, surprinde, în unele cazuri, nu numai prin capacitatea temperamen­tală a Poetului de excelent prieten con­­fesiv, de o puritate sufletească neobiş­nuită, dar, în alte cazuri, şi prin struc­tura discursului epistolar, perfect logi­că, şi nu mai puţin, prin grafia ei impe­cabilă, nealterată. In cadrul corespondenţei particulare a Poetului, scrisorile schimbate cu Veronica Micle sunt cele mai numeroase, mai inti­me şi mai neîntrerupte în timp. Aşezată in contextul general al existenţei Poetu­lui, corespondenţa cu Veronica Micle nu se circumscrie intr-un episod anume, trecă­tor, din viaţa Poetului, precum altele, ci oglindeşte o relaţie totală, cu implicaţii continui, profunde şi nebănuite, greu de definit, nu numai în existenţa tensionată a Poetului, dar mai cu seamă, în actul său creator, în poezia, în opera sa. Le­genda iubirii, a marii iubiri nefericite, dintre cei doi există desigur, mai demult. Cei ce nu s-au putut ridica la pu­terea de a o înţelege, au alunecat, une­ori, pe calea denigrării, m­ai ales a Ve­­ronicăi, căutând s-o coboare la obişnuit, s-o „judece“ cu nedreaptă asprime. Ma­rea, neasemuita lor iubire există însă, este o realitate. Totul o confirmă, o înal­ţă, chiar dacă aceasta nu a fost „fericită“, în sensul comun al cuvîntului. Iar rodul marii iubiri a Poetului rămîne ulu­itor în configurarea creatoare a atîtor nemuritoare poezii şi poeme, in frunte cu celesta alegorie a Luceafărului — testa­mentul liric şi filozofic al lui Eminescu. Dar, chiar şi în tot ce a creat Veronica Micle, oricare îi va fi fost altitudinea pînă la care s-a înălţat cu poezia sa, închinată exclusiv lui Eminescu, ea rămîne cea dinţii poetă acreditată în istoria litera­turii române. Fănică N. GHEORGHE Eminescu la Floresti 9­ ­ Cîteva precizări inedite - I­­N FLORESTII Gorju­­lui, aflăm din scrierile ,unor prestigioşi ana­lişti ai operei Luceafă­rului, Eminescu a locuit o vreme la un conac, intr-un decor mirific, s-a simţit refăcut sufleteşte şi trupeşte, mărturisind aceasta în scrisorile expediate de aici. Profesorul şi ziaristul Liviu Poenaru din satul Poiana, comuna Turburea, tot din Gorj, a avut ideea de a organiza o mani­festare menită a deveni tradiţională, inti­tulată „Zilele Eminescu la Floreşti“. De anul trecut, el a realizat chiar o cameră memorială „Mihai Eminescu“, infiinţind şi Societatea culturală Prietenii lui Emi­nescu“ şi făcind să apară publicaţia xero­xată „Luceafărul la Floreşti“, ajunsă, deo­camdată, la cea de a patra apariţie. Acelaşi om de iniţiativă ne prezintă Flo­­reştiul lui Eminescu precum şi cel de azi : „ Privit de undeva, din vîrful dealului Ghera, satul pare o prelungire a văii Gi­­lortului, către Iclean şi mai departe, spre pădurea Arpadia Localitatea Ţînţăreni — cum se arată şi în tabloul localităţilor ţă­rii — iinclude satele Chicioara, Valea Lun­gă (aproape dispărut) Floreşti şi Arpadia. La Floreşti, exista din 1831 o staţie de poştă unde a poposit cu poştalionul poe­tul, în 1878. Să precizăm însă că, în anul 1877, fosta moşie Floreşti şi un conac al lui Barbu Bălcescu intraseră în posesia lui Nicolae Mandrea, prin căsătoria acestuia cu Zoe Bălcescu (pictoriţă şi chiar autoarea unui volum Icoane din trecut — amintiri). Mandrea, doctor in drept şi profesor la Universitatea din Iaşi, a fost şi preşedinte al Curţii de Casaţie din Craiova. La seratele organizate de soţii Mandrea, printre oaspeţi se aflau, deseori, Caragia­­le, Eminescu şi Duiliu Zamfirescu. — Cum anume s-a hotărit venirea ma­relui poet tocmai la Floreşti ? — în volumul lui loan Slavici. Amin­tiri, se pot citi, la pagina 116, următoarele amănunte, după precizarea că fiind exa­minat de medicul Kremnitz, care ţinea mult la Eminescu, specialistul subliniase că unele inflamaţii de pe picioarele poe­tului sunt cu desăvârşire nevinovate, că le au adeseori oamenii care trăiesc în mi­zerie şi că se vor vindeca ele după ce Eminescu va fi trăit un timp oarecare mai regulat. A rămas deci ca poetul să obţină un astfel de loc liniştit şi să ducă o altfel de viaţă. In această situaţie, — ne informează mai departe Slavici —, Nicolae Mandrea i-a făcut rost să steie un timp la moşia Floreşti din valea Gilortului, unde (Eminescu) avea aer curat şi apă bună. Pentru ca să nu steie de pomană, ceea ce el n-ar fi primit, comisiunea însărcinată cu publicarea do­cumentelor rămase de la baronul Ilurmu­­zachi, i-a dat, în urma stăruinţelor lui Teodor Rosetti, un onorar de cîteva mii de lei pentru traducerea în româneşte a unui volum din Fragmentarium. A rămas însă ca aceasta să fie singura carte pe care o ia cu dînsul... Am trecut peste cîteva săptămîni şi eu pe la Floreşti şi l-am găsit acolo sănătos tun şi în voie bună. Era numai el la co­nacul moşiei, singur, adecă în foarte bună societate. în timpul pe care l-a petrecut la Flo­reşti, boarfele lui se aflau la Titu Maio­rescu, care rezervase pentru dînsul un iatac luminos în care toate erau puse în cea mai bună rînduială“. Din cele aflate de la Liviu Poenaru, Eminescu ar fi sosit cu trenul pe ruta Bucureşti — Piteşti — Vîrciorova, folosind de acolo diligenta, întrucît exista în 1872 o şosea pietruită. „Olăcarul“ care l-a adus pe poet la Flo­reşti s-ar fi numit Ion Traşcă şi la sosire. Eminescu ar fi fost întîmpinat de pri­mar, notar, învăţătorul şi preotul satului. In ce priveşte cel care se îngrijea de trebuinţele poetului — în primul rînd hrana — acesta era arendaşul moşiei, Sanda Pătru (căruia Zoe şi Nicolae Man­drea, cînd a decedat în 1909, i-au aşezat la mormînt o piatră ,­ca recunoştinţă pen­tru hărnicia, cinstea şi credinţa lui“). In cele trei luni, începînd cu mijlocul lunii mai pînă în prima decadă a lunii au­gust, cit a locuit la Floreşti, Eminescu a adresat unele scrisori — una lui Ronetti Roman, alta cu destinaţia Roman-Cara­­giale... Paralel cu traducerea Istoriei românilor de Eudoxiu Hurmuzachi, interlocutorul meu, profesorul Liviu Poenaru crede a şti că Eminescu ar fi compus, acolo, la Floreşti, şi poeziile Freamăt de codru. Iambul. Vreo zgitie de fată. Revedere şi o variantă a Scrisorii a IlI-a, poezii des­pre care şi Perpessicius ar fi afirmat că sunt din vremea „trecerii pe la Floreşti“. Cercetînd însă zilele trecute, din nou ediţia critică Opere, îngrijită de Perpessi­cius (Editura Fundaţiilor 1943) constat că nici Freamăt de codru nici Revedere nu sunt menţionate ca fiind scrise la Floreşti (a se vedea pag. 131—141 din impozanta lucrare amintită). în încheiere, l-am întrebat pe vrednicul profesor din satul Poiana, comuna Turbu­rea, ce se intenţionează a se organiza în acest an, cu prilejul centenarului Emi­nescu ? „ La 111 ani de la venirea Luceafăru­lui pe meleagurile Olteniei şi 11 ani de la iniţierea „Zilelor Eminescu la Floreşti“, sunt preconizate mai multe dimineţi lite­rare, concursuri pe teme vizînd prezenţa genialului poet la Floreşti. Se vor mai desfăşura o sesiune de comunicări „Emi­nescu la Floreşti“, la care şi-au anunţat participarea cercetători din întreaga ţară. La „Casa memorială“ de azi se află si­tuată la primăria Floreşti, (construită în 1888), va participa şi Zoe Constantinescu Popovici, strănepoata lui Nicolae Man­drea, la noi existînd, între altele, şi , Casa Mandrea“ pictată de Zoe Bălcescu, precum şi fotografii ale familiei Mandrea care a pus la dispoziţie, în acel an, lui Eminescu vechiul conac. AI. RAICU 6 CONTEMPORANUL Aparţinem limbii române N­I [7 RAREORI avem sentimentul întîl­­nirii cu opera desă­­vîrşită, cum este şi statuia lui Eminescu, închipuită de Gheorghe Anghel. S-ar zice că atîtea alte opere anterioare, cu calităţile lor, fireşte, n-au făcut decit să pregăteas­că şi să anunţe reuşita, tot aşa cum atî­tea portrete ale lui Eminescu dato­rate lui Anghel au culminat cu ulti­ma lui lucrare, implantată ca un sim­bol in faţa Ateneului Român. Monumentul lui Gheorghe Anghel poartă amprenta definitivului, deşi în secret, şi parcă fără voia noastră, aşteptăm noi imagini, noi chipuri ale poetului, tocmai datorită faptului că ,tema“ apare sufletului nostru eternă. Realizarea lui Gheorghe Anghel ro­mâne pină acum copleşitoare. Once nouă tentativă de a da la iveală un nou portret Eminescu ia în conside­raţie sculptura maestrului m­ai mult decit materialul fotografic intrat in domeniul documentului clasic. Ope­ra lui a marcat irevocabil conştiinţa artistică. Statuia, de un echilibru antic, avînd maiestatea unei coloane înălţată pen­tru veşnicii, aminteşte tiparul omului, fără veşminte, sustras oricărei con­juncturi lumeşti, numai spirit, luînd forma unui vas care n-ar fi, inevita­bil, decit cea a trupului nostru. Statuia s-a oprit din mers, intr-o vagă aşteptare, neobosind în faţa timpului, pregătită parcă să-l prefire pină la capăt. Gherghe Anghel a ri­dicat­ un monument geniului limbii române, izvorînd din secole pină la culmea numită Eminescu, de pe care aşteaptă încrezătoare alte secole. Stat­uia stă, ca şi Coloana lui Brăn­­cuşi pe verticală, ca pietrele de hotar ale istoriei, neclintite, oferind lumii un semn nepieritor al rectitudinii morale. Statuia este coloana noastră vertebrală, prin care am dobindit res­pect faţă de noi înşine şi faţă de alţii. De bronz fiind deprindem ideea că nu s-ar putea înclina niciodată. S-o urmăm, în hieratismul purităţii sale. De la un om din bronz avem a în­văţa mereu, trupul este rece, sideral şi abstract iar umbra lui caldă. Ecoul cuvintelor fără pereche, rămin în noi, pentru totdeauna, dindu-ne identita­te : aparţinem limbii române, aparţi­nem lui Eminescu. Cornel Radu CONSTANTINESCU

Next