Contemporanul, 2003 (Anul 13, nr. 1-12)

2003-04-01 / nr. 4

RETROSPECTIVE Bogdan Mihai DASCĂLU Anul Caragiale. Addenda E­ste interesant, ba chiar, dacă îmi per­miteţi, amuzant de urmărit acest fenomen din cultura română, anume acela al eternei reîntoarceri la clasici. Şi nu ar fi nimic comic în toată afacerea asta, dacă nu s-ar petrece tocmai atunci când autorul e în pană de alte, adică oricare alte, idei. Care va să zică, atunci când con­temporaneitatea nu oferă un subiect „tare”, când nu e nici o polemică la (între)vedere, ori când, pur şi simplu, cineva simte nevoia (arzătore, trebuie să recunosc) să fie luat în serios. Deşi modul de abor­dare e mereu diferit, ba pozitiv (cazuri lăudabile, dar rare, căci nu te alegi cu prea multă faimă lăudând pe cineva - dezirabil­e, fireşte, mereu reversul­­, mai ales pe cineva al cărui nume e garantul notorietăţii), ba neutru (aici se încadrează cu fală acei scribi care, o viaţă întreagă, n-au avut nici în clin, cu atât mai puţin în mânecă, cu autorul pe care-l expun publicului - mai întotdeauna nu atât de ignorant cum se crede - cititor, utilizând un stil atât de emfatic, încât ar fi bun de adoptat şi de alţii şi aducând, cum nu?!, noutăţi în domeniu, „despre care nu s-a mai scris” - adică n-au citit ei, cum am traduce noi, ceştialalţi, din bancă), ba chiar negativ (cel mai rentabil, de altminteri: dacă denigrezi vreo personalitate, eşti om făcut, sună calculul lor, luând, desigur, exemplul Monicai Lewinski), cert e un singur lucru: discuţia se redeschide. Şi e bine aşa. Ce nu e bine e că aşteptările mi-au fost înşelate: a trecut anul 2002, anul Caragiale, pe par­cursul căruia am trăit, sper să nu-mi ia nimeni în nume de rău această mărturisire prea personală, cu nervii încordaţi la limită. Mai mult, de-a lungul celor douăsprezece luni am cumpărat şi citit mai toate ziarele şi revistele de cultură (desigur, cele demne de a fi denumite astfel) şi nimeni nu s-a legat, ori, Doamne fereşte, nu l-a înjurat pe amfitri­on. Acum, când vremea a trecut, mă întreb şi eu, ca tot omul, cum de se poate una ca asta? Adică, va să zică Eminescu, da, el e târât prin mocirlă, e distrus sistematic, matematic, automatic, în vreme ce conu’ Iorga, nu şi pace! Păi dreptate e asta?! Şi nedumerirea, ca să nu zic dezamăgirea, e cu atât mai mare, cu cât Eminescu, în ipostază de poet, fireşte, căci ca poet nu mai spune el anumitor cri­tici nimic, iar nu ca jurnalist, rămâne nu neapărat marele singuratic, cât, mai degrabă, marele visător, marele romantic, în vreme ce Caragiale e „diavolul întruchipat”, el e cel cu sarea şi piperul şi tot el e cel care biciuieşte, când mai tare, când mai uşor, chiar şi pe cei de azi (Sau vrea careva să susţină că discursurile parlamentare se ţin într-un alt mod, că nepotismele nu mai există sau că nici trioul conju­gal nu mai e o ,,realitate la zi”?! Aud?! - vorba aceluiaşi Caragiale...). O explicaţie ar fi că cel care se simte vizat mai tare, loveşte şi primul. O alta mă readuce în liceu, unde, manualul şi profesoara ne învăţau, cot la cot, despre Eminescu, poet naţional şi universal, în vreme ce, la Caragiale, se vorbea (şi se scria) doar despre actualitatea sa. Cred că mai mult nu e nevoie să insist pe această temă (de ce primul n-ar fi actual şi azi sau de ce al doilea n-ar fi şi el dramaturg naţional, ba chiar şi universal). O a treia explicaţie ar fi aceea că umorul te prinde oriunde ai fi, în vreme ce filozofia îţi mai joacă şi feste. Paradoxul e, însă, altul: faptul că, indife­rent de epocă, el, Caragiale, nu Eminescu, rămâne cel neînţeles. Şi asta nu din vreun punct de vedere metafizic, ci dintr-unul cât se poate de uman... El este victima unei preconcepţii, care îşi are rădăcinile în cotemporaneitatea lui şi care, din nefericire, s-a conservat până astăzi. Şi, nu arareori, te apucă groaza auzind câte un ins, de alt­fel cult, pe care ai da oricând şi doi bani, spunân­­du-ţi „Toate bune şi frumoase, dar tot Eminescu e mai mare!” De parcă între cei doi ar fi vorba despre o necurmată concurenţă, ca şi cum nu fiecare şi-ar avea locul bine stabilit în literatura noastră. (Apropo, o şi mai mare eroare, pe cale de a se răspândi, din nou, prin medii intelectuale, e aceea că Bacovia ar fi un „poet minor”.) Această atitudine, nu doar greşită, ci şi păguboasă, îşi are obârşia „în vremile de demult”, când cei doi riva­lizau cu adevărat, dar nicidecum în plan literar, ci doar într-unul erotic (v. episodul V. Micle etc.). Iar faptul că Eminescu, ajungând redactor la „Timpul” îl cere drept colaborator pe nimeni altul decât pe Caragiale, având despre el o părere superlativă, ori faptul că, după lectura vreunei poezii la­­Junimea”, îi mărturisea lui Slavici că e bună, dacă „a tăcut până şi hâtrul de Caragiale,” nu poate decât să vor­bească în, favoarea unei aprecieri culturale deosebite, însă această clasificare valorică, com­plet falsă, era şi atunci, cum e şi azi, ceva de la sine înţeles. Mai mult, comparaţia pare să se transforme într-o adevărată manie la noi, de parcă celălalt ter­men (respectiv, nume) al ecuaţiei ar fi măsura tuturor lucrurilor. Dar acestea (lucrurile) se com­plică şi mai mult, atunci când, frustraţi de „micimea”, de insignifianţa literaturii noastre, diverşi comentatori simt nevoia de a plasa câte un scriitor român în context internaţional. De parcă asta i-ar ridica, accentua sau chiar atribui valoarea! Astfel, a face din Eminescu un „Lenau român” e deja loc comun. Mai puţin la ordinea zilei e aşezarea lui Caragiale alături, nici mai mult, nici mai puţin, de Tolstoi şi de Ibsen. Interesant la această stranie înfrăţire e că, incipial, nu e făcută, cum lesne s-ar putea bănui, de către un român, ci chiar de către un rus (aşa se explică trecerea lui Tolstoi în cap de listă...). Şi nu de azi, de ieri, ci din îndepărtatul 1902. Cel puţin aşa ne zice dl. Constantin Coroiu, în numărul din 21.01.a.c. al „Adevărului literar şi artistic”, în articolul, de alt­fel bine documentat, nimic de zis, intitulat, sur­prinzător, Caragiale, alături de Tolstoi şi Ibsen, din care voi şi cita pasajul cu pricina: „în iunie, 1902, „Evenimentul” (ghili­melele îmi aparţin, autorul nu obişnuieşte să facă, din nefericire, nici o diferenţiere grafică între titluri de revistă, de opere, de articole, de nume proprii etc. - n. n., E.M.D.) consemna depunerea la Teatrul Antoine a traducerii piesei Năpasta, sub titlul Fatale injustice, şi apariţia în ‹La Paix› a unui comentariu despre această dramă sub semnătura lui Ivan Svoivid de la revista ‹Listok› din Sankt Petersburg, care­­îl alătură valoric pe Caragiale de Tolstoi, Ibsen, Björnson şi Sudermann­”. (p. 14) Convins fiind, ca orice lector de buna­­credinţă, de minunatele intenţii ale dlui Coroiu, mă văd silit să amintesc că, în genere, binele e duşmanul mai binelui. Ce vreau să spun cu asta? Mai întâi faptul că un rus îl compară pe Caragiale cu Tolstoi nu ne e de mare ajutor. Ba, dimpotrivă, Tolstoi e cel care, în ochii acelui autor, iese în avantaj. Mai mult, ce înseamnă, dacă mi se permite o inofensivă întrebare, „alătură valoric”? Cum se poate face o asemenea apreciere în cazul unor scri­itori? Că sunt amândoi mari, asta e neîndoielnic, însă scriitorii (Şi aici, fie-mi iertat, nu e vorba de scriitori, ci de literatura lor, ceea ce e o imensă deosebire!!!) nu pot fi judecaţi după criterii auto­mobilistice, de pildă, fiecare are acelaşi număr de bujii, de cilindri, aceeaşi capacitate, se diferenţiază prin transmisie etc. Arta, daţi-mi voie, nu are măsuri de judecată standard. E ca şi cum ai cere cuiva să îţi denumească primii zece scriitori ai lumii. Fireşte, o poate face, dar după ce criterii? După unele, evident, subiective. Ceea ce-i de la sine grăitor. Asta, pe de-o parte. Pe de alta, relu­area, cu atâta bucurie, a acestui nefericit episod gazetăresc nu face deloc bine nici autorului român, mai ales că a reproduce după atâta amar de vreme, chiar dacă sub forma unui citat, e ca și cum ai zice-o acum... Mai mult, a pune pe picior de egalitate aduce cu sine daune mult mai mari. Fiindca nici cei mai (dacă ar suporta grad de comparaţie!) iden­tici gemeni nu sunt la fel, în orice caz, e foarte p­osibil ca aceasta viziune comparatistă să ştir­­ească ba din corola unuia, ba din cea a altuia. Cu mult mai grav este când se ajunge la serioase greşeli de traducere ori de interpretare. în acest sens, nu pot decât să-i dau dreptate dlui Dan Horia- Mazilu, care, cu doar o săptămână înainte, publica în aceeaşi gazetă (nr. din 14. 01. 2003) un excelent articol, cu titlul: O inexactitate comparatistică: Lenau și Eminescu, unde afirmă: „Opinia că Eminescu ar fi fost influenţat de Lenau a produs efecte negative asupra unor traducători ai poetului german. Ei au folosit în echivalenţe româneşti, fie direct expresii eminesciene, fie expresii înrudite, falsificând astfel percepţia publicului românesc, după o reţetă critică la fel de falsă.” (p.9) Desigur, aici e vorba de influenţe directe, în vreme ce la Cargiale nu s-a pus (încă!) proble­ma de aşa ceva. Totuşi, chestiunea rămâne în picioare. Şi Eminescu, şi Caragiale sunt scriitori mari, ba chiar uriaşi, de a căror valoare par mulţi, din nefericire, să nu-şi dea seama. Şi, dacă e să fac o comparaţie inutilă, aş putea spune că, în cadrul culturii române, Eminescu şi Caragiale sunt mult mai importanţi decât Lenau în cea germană şi Tolstoi în cea rusă. Lenau nu a reprezentat pentru cultura germană ceea ce a fost Eminescu la noi. Ei, germanii, aveau deja o întreagă literatură, cât se p­oate de bună, dacă nu genială, până la apariţia lui erau, în vreme ce noi nu. Ba mai mult, golul li­terar, cultural de până atunci a fost oferit, cu câtă generozitate, literaturii noastre, chiar de Eminescu, în a cărui operă se regăseşte întreaga cultură uni­versală, din antichitate, până în propria-i contem­poraneitate (Mă mir că nu s-a găsit careva să tra­ducă imnurile vedice prin expresii eminesciene...). Şi, dacă Eminescu a briat în poezie, nereuşind însă totuşi să încheie o piesă de teatru, asta nu a fost deloc întâmplător - pentru că bunul lui amic, Caragiale, nu s-a lăsat mai prejos... 14 CONTEMPORANUL. Ideea Europeană

Next