Contemporanul, 2004 (Anul 14, nr. 1-12)

2004-11-01 / nr. 11

ci descoperiţi şi din acest punct de vedere. Se tot spune că putem fi cunoscuţi prin cultură, că ea este ambasadorul nostru sigur şi peren, însă chestiunea a intrat doar ca slogan, la nivelul vorbelor şi deloc la nivelul faptelor împlinite. Trebuie doar un spirit de iniţiativa, un fond alocat în aceast scop şi o echipă foarte bună, că în rest, cum a spus şi Călinescu, suntem o literatură mare, dar nu ne ştie nimeni. Iar dacă ne vor şti, să vezi atunci clasificări, topuri, clasamente, cum că centrul literaturii lumii se va afla pe undeva prin fosta Românie pe unde se va găsi visul specialist în clasificări. Glumesc, desigur, însă realitatea este cruntă: nu suntem deloc cunoscuţi în lume, nu reprezentăm nimic, deşi am putea reprezenta foarte mult. Institutele create, ivite din fostele Centre culturale, vegetează într-o inconştienţă sinecurială, încât cum e acasă aşa e şi pe acolo, indiferenţă, ignoranţă şi inconştienţă. Cine oare să le înlăture? 6 Ioan Buduca Literaturile majore /vέntrebarea acestui număr al revistei vine fie din deja banalizatul nostru complex de marginalitate, fie pentru a contracara opiniile care susţin că noi, românii, avem o literatură second­hand. Formularea întrebării nu lasă loc decât dihotomiei major-minor. In fapt, ambii termeni ai acestei polarităţi apar ca judecători ai valorii numai în culturile marginale, necentrale. Adevărata problemă (vreau să spun: aceia care ne-ar aşeza undeva în afara interminabilelor dezbateri de orgolii cu sau fără idei) are a se face vizibilă dacă, fără judecăţi de tipul major-minor, reformulăm chestiunea în dihotomia centru­­periferie. Constatăm, pe firul istoriei, că am fost periferici în raport cu centrul cultural bizantin şi, după căderea politică a centrului de la Constantinopol, câţiva teologi importanţi au venit aici şi ne-au perifericit cu oarece operă de tip monahal. După 1848, ne-am perifericit cu ideile Revoluţiei Franceze. Modelul cultural francez a fost apoi pus în criză de modelul german al ideii de naţiune (centrat pe etnic). Intre civic şi etnic ne aflăm, şi azi, în privinţa felului nostru de a fi nişte blestemaţi perifericiţi întârziaţi; şi azi, într-un moment istoric când etnicul a fost scos in afara istoriei active, nefiind bine văzut nici în dimensiunile lui pur culturale. Care are a fi azi centrul? America? Europa? Ezităm. In fapt, noi suntem o dublă periferie (şi una a Orientului, şi una a Occidentului). Ironia blestemului nostru face ca, acum, când Răsăritul celei de-a treia Rome ne lasă în pace (pentru câtă vreme?), să ne reaflăm nenorocul in dilema: America ori Europa? Nu e o dilemă oarecare. E una­­profund culturală. Dacă Europa va deveni periferică și ea, vom trăi ironia de a ne afla în centrul acestei periferizări. Niciodată centrul nu fu mai amarnic - va cânta poetul acelei (majore? minore?) literaturi române. Dumitru Chioaru Complexul meşterului Manole D­e uinde să încep a răspunde la o întrebare atît de provocatoare: “Literatura română - o literatură majoră?”. De la capăt, îmi răspund g­îndindu-mă la meșterul Manole ca la un mit al estinului nostru creator. Mit unde se manifestă unul dintre complexele noastre culturale, analizate de Mircea Martin în cartea sa G. Călinescu şi “complexele” literaturii române, pe care l-aş numi “complexul meşterului Manole”. Nu intru în amănunte, căci le cunoaşte toată lumea. Cred însă că fiecare scriitor/ fiecare generaţie de scriitori îl trăieşte p pe cont propriu,, aducând o nouă jertfa “la zid părăsit şi neisprăvit”, pentru a pune temelie unei construcţii durabile. Căci valoare nu are decît ceva care durează. Şi totuşi, de două veacuri de cînd putem vorbi de o literatură română, nu s-a ridicat oare o construcţie “înaltă cum nu mai e altă”? Această construcţie există, desigur, fără ca să se vadă nici acum de departe, pitită cum este într-o limbă frumoasă dar fără circulaţie internaţională. Să o privim însă de aproape. Literatura română se ridică pe doi piloni, unul tradiţionalist şi altul modernist Tradiţionaliştii au furat pentru a-şi sprijini schelele pină la rădăcinile noastre geto-dace. Moderniştii le-au sprijinit de marile contrucţii europene pe care le-au imitat. Au pus cărămizi durabile în zidurile ei mai ales scriitorii care au făcut sinteze originale între tradiţie şi modernitate. Eminescu, Caragiale, Sado­veanu, Arghezi Rebreanu, Blaga, Cărin­ Petrescu, George Călinescu, Mircea Eliade, Nichita Stănescu s.a., sunt mari scriitori, operele lor putînd fi comparate cu ale scriitorilor reprezentativi pentru literaturile majore. Au facut­­o Călinescu în monumentala sa Istorie a literaturii române de la origini pină în prezent ori Tudor Vianu şi şcoala sa de comparatişti, dar în afara graniţelor ţării scriitorii români sunt foarte puţin cunoscuţi. Canoanele literare ne ignoră (a se vedea cartea lu­i Harold Bloom, Canonul occidental, de unde literatura română lipseşte cu desăvîrşire), incluzîndu-i eventual pe scriitorii români afirmaţi, după debutul în limba română, în limbi de circulaţie (Tristan Tzara, recunoscut ca mentor al dadaismului. Emil Cioran, gînditor şi “cel mai mare stilist’’ de limbă franceză. Eugen Ionescu, ilustru reprezentant al teatrului absurd tot în limba franceză, Paul Celan, care înainte de a deveni cel mai mare poet de limbă germană din a doua parte a secolului XX, a scris poezii în limba română). Doar unele dicţionare mai încăpătoare ii menţionează pe marii noştri clasici, Eminescu şi Caragiale, pe unii dintre scriitorii interbelici sau contemporani, alături de scriitori mai mărunţi strecuraţi conjunctural pe liste. Nici un premiu Nobel n-a încununat opera unui scriitor român, chiar dacă unii au ajuns în faza nominalizărilor (Rebreanu, Blaga, Nichita Stănescu). Pe harta literară a lumii, majoritatea străinilor nu ştiu să scrie nimic în dreptul României, lăsînd un spaţiu alb. Desigur nu-i numai vina lor, ci şi a noastră, în primul rînd. Deşi nu este la fel de veche, bogată şi inventivă ca literatura franceză sau cea engleză, literatura noastră le poate sta alături sub aspect calitativ. Nu este însă o literatură majoră precum cele menţionate, care s-au impus ca modele de imitat, ci “superioară”, în sensul la care se gîndea, p­robabil, Călinescu în scrisoarea către Al. Rosetti, a s-a emancipat, prin sincronizare europeană, încă din perioada interbelică din stadiul de literatură “minoră”, caracterizată de imitaţia celor majore şi improvizaţie, dar n-a ajuns în faza de literatura “majoră” ,care presupune, pe lîngă maturizarea estetică şi disponibilitate experimentală, şi o experienţă pragmatică, de promovare internaţionala pînă la a influenţa alte literaturi. Există, desigur, cazurile de succes internaţional ale unor scriitori români care au luat problema promovării pe cont propriu, ca Panait Istrati, în perioada interbelică, Marin Sorescu, în cea postbelică, sau Mircea Cărtărescu, în actualitate, fără alt impact decît au, de regulă, cărţile “exotice”. E vremea unei promovări pragmatice a literaturii române “superioare”, prin programe şi strategii susţinute de instituţii, în care să fie implicate Ministerul Culturii, Academia Română, Institutul Cultural, Uniunea Scriitorilor, Asociaţia de Literatură Generală şi Comparată, ca şi ambasadele, centrele culturale, fundaţiile, editurile şi revistele, şi, nu în ultimul rînd, scriitorii şi traducătorii care să beneficieze de burse şi călătorii, mai ales în vederea traducerii şi difuzării operelor de valoare naţională care pot să aibă succes internaţional şi a studiilor de literatură comparată care să pună în lumină originalitatea noastră literară în raport cu valorile celorlalte popoare. Literatura/ cultura în general poate fi cartea noastră de vizită pentru integrarea europeană. Dacă nu vom înţelege acest imperativ istoric vom rata şi noua şansa care ni se oferă, rămînînd mai departe în aceeaşi marginalitate fără speranţă. Exista chiar riscul ca integrarea europeană să marcheze sfîrşitul literaturii în limba română, scriitorii fiind tentaţi să adopte o limbă de circulaţie. Literatura română, ca şi limba, nu va mai fi atunci decît obiectul de studiu al istoricilor literari, ca o comoară de “antichităţi”. Leo Butnaru ,Multe „scrisori regăsite” T­entativa de a da o explicaţie culturo­­logică, dar şi axiologica maturităţii sau nevârstniciei fenomenului literar naţional poate părea de-a dreptul inutilă într-un spaţiu al scrisului care i-a lansat pe Neculce cu „O samă de cuvinte”, pe Cantemir, Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Călinescu, Blaga, Ion Barbu, Bacovia, Eliade, Stănescu, Sorescu, Cărtărescu, apoi - implicit sau parţial, dar deloc de neglijat-, pe Cioran, Ionescu, pe mai mulţi exponenţi ai avangardei europene din prima jumătate a secolului trecut (nici pe departe nu voi da „întreaga listă”...). Aceste şi multe alte nume, fie şi nu prea cunoscute în lumea mare, confirmă ca a fi scriitor român şi a te plasa în câmpul ideatic, modelul/canonul stilistic şi valoric universal nu e un lucru incompatibil. Paul Valéry se gândea la o istorie a literaturii lumii în care să figureze opere de căpetenie, dar nici un nume de autor. Sa fim siguri că şi din literatura română s-ar putea selecta nu doar „scrisori pierdute”, ci cu­ multe „scrisori regăsite”, care nu vor rămâne fara atenţie din partea colegilor şi cititorilor de alte neamuri. Pentru că, în urma unei selecţii anume sau a uneia „de la sine”, se va putea observa fără efort şi condescendenţă că literatura română a oferit opere ce vor fi perpetuu relevante în cuprinsul evoluţiilor (sau, mai nepretenţios spus, manifestărilor) estetice mondiale. Aici chiar îndrăznesc să apreciez (şi) ca un cititor care „vine” dintr­­un imens spaţiu imperialist-opresiv din mai recentele odinioare, însă în care a avut ocazia să cunoască relativ in extenso multe literaturi europene şi asiate, în raport cu care, vă asigur, literatura română este cu adevărat majoră, precum se spune în „interogaţia provocatoare'4’. Dar nu care cumva să se creda ca punctele de comparaţie ar fi irelevante, pentru că literatura armeană sau georgiană, letonă sau lituaneană, khirghiză (de la Aitmatov cetire...) sau estoniană, ca să nu mai vorbim de cea rusă, nu sunt deloc de neglijat. Şi­­apoi, ca traducător al sutelor de pagini din vreo 50 de autori europeni importanţi, inclusiv a doi poeţi ruşi de excepţie - Vefimir Hlebnikov şi Ghennadi Ayghi -, pot susţine şi proba cu certitudine că poezia românească din secolul trecut, cu componenta-i din secolul în curs, este una demnă de a fi cunoscută şi recunoscută la justa-i valoare şi în alte spaţii culturale mapamondice (zic, respectând oarecum spiritul verbocreator hlebhikovian). In măsura în care şi poezia ori starea poetica pot reprezenta un document despre conştiinţa modernă şi vocaţia modernităţii­­la timpul respectiv, dar şi... perspectiva la­ acest capitol literatura româna e „cu actele in regulă”. Ba chiar consider că, în... „constelaţia de fire înfrăţite”, poezia română are singularitatea şi originalitatea sa, fiind implicată in cele mai radicale şi fecunde aspecte ale artei avangardei, ale artei moderne şi postmoderne, astfel încât, chiar atunci când se revendică de la tradiţiile naţionale, ea oferă mereu soluţii de ’ continuitate, inventivitate, diversificare.’ (Spre exemplu, ca şi z­ongorismul, poezia lui Ion Barbu se include istinct în câmpul celor mai rafinate manevre - chiar dacă şi... maniere! - stilistice din literatura lumii.) Privind panoramic, dar şi selectiv acel spaţiu cultural-literar euroasiat de neglijat, pot spune că aş avea destule argumente de a combate ideea lui Ioan Petru Culianu, aşternută pe hârtie încă în 1982 (sigur, era sub impresia dezastrelor din societatea comunistă), însă adusă la lumină abia în 1991 (revista „Agora’), conform căreia, ne place au ba, dar cultura românească „de azi” nici nu există, ea fiind radical provincială, fără a cunoaşte o selecţie a valorilor. Ar fi o cultură în care, dacă te afli, eşti din start un provincial. Eu unul cred că, dacă ar fi trăit, Ioan Petru Culianu ar fi găsit motive care să-i potolească angoasa necruţătoare şi să vadă cu alţi ochi spaţiul cultural care­­ avea s-o recunoască sau nu­­ l-a „scos în lume” şi pe el: spaţiul românesc. In ce priveşte necesitatea „de a face cunoscută această literatură în străinătate”, e greu de crezut că în timpul apropiat se vor întreprinde prea multe în direcţia respectivă, însă aceasta nu înseamnă că trebuie să renunţăm a întreţine şi intensifica tentativele de propulsare şi popularizare a ei prin traduceri de valoare. Unde mai punem că e mult de făcut chiar în însuşi cuprinsul literaturii româneşti, care rămâne în continuare supusă dispersiei. Pentru că la noi încă nu s-a înţeles - cu calm, competenţă, bunăvoinţă şi altruism - că, oriunde s-ar scrie, literatura noastră trebuie să se manifeste ca nişte câmpuri integrabile şi trebuie „ajutată” întru sinteze şi unitate, in măsura în care ele sunt posibile, fără a forţa „pixurile”. Chiar puşi în faţa evidenţelor, a probelor indubitabile, unii exegeţi din dreapta Prutului nu pot admite că şi mai mulţi autori din Basarabia au indubitabile în concluzie, cred că nu numai literatura “superioară” ne salvează, ci trebuie să pozitivăm complexul meșterului Manole prin pragmatism, pentru ca literatura română să fie recunoscută ca o identitate inconfundabilă, devenind - cum spunea Goethe în încercarea de a defini conceptul de Weltliteratur - “un bun al întregii umanități”. CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

Next