Contemporanul, 2012 (Anul 23, nr. 1-12)

2012-08-01 / nr. 8

S­edus de epistolarul lui I. L. Caragiale, în care găseşte nu doar „cea mai ispiti­toare imagine a îmbătrânirii din litera­tura noastră”, ci poate şi un spirit epicu­reic şi histrionic perfect compatibil cu propriul său regim cultural-existenţial, Dan C. Mihăilescu îşi fil­trează hermeneutic fascinaţia şi, graţie magiei sale de povestitor, exersată în spectacolul cuceritor al conferinţelor şi emisiunilor sale televizate, transmi­te lectorului său o variantă potenţată, vie şi fermecă­toare despre I. L. Caragiale şi caligrafia plăcerii. Despre eul din scrisori. Apărut în 2012 la Editura Humanitas, sub umbrela campaniei dusă de autor pentru neobiografism, volumul consacrat „eului epis­tolar” al dramaturgului român, declarat marcat de convingerea cioraniană că „adevărul despre un autor se află în corespondenţa, nu în opera sa”, debutează cu un savuros exerciţiu de istorie literară, recreând în câteva pagini un veac de versatilitate hermeneu­tică profund ancorată sau doar superficial motivată de creaţia caragialiană. Cedând „sadicei plăceri’ de a cita mostre de instrumentalizare ideologică a operei lui I. L. Caragiale, Dan C. Mihăilescu îşi începe pregrinarea printr- un veac de posteritate în compania interpretă­rilor aberante, tragice la vremea lor, însă hilare din perspectiva postistoriei comunismului, aparţinând unor voci precum Maria Bănuş, Ion Vitner, N. Popescu-Doreanu, Traian Şelmaru sau Paul Cornea, se limitează apoi la a semnaliza jena profundă ce acompaniază inevitabil parcurgerea reverenţelor doctrinare exersate de Mihai Beniuc, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, G. Călinescu, Tudor Vianu sau Camil Petrescu în saga protobolşevismu­­lului năucitor, constatând cu umor că, asemenea lui Eminescu, „de-a lungul vremii, Caragiale a folosit tuturor”, chiar dacă acest uz şi-a dezvoltat valenţele într-o adaptativă dihotomie spiritual-naţională în care instanţa de lumină pare a fi veşnic Eminescu. Mai greu de digerat în economia orgoliului naţional, marginalizat de mediile academice contemporane, privit cu o oarecare mefienţă de zeităţile criticii autohtone şi analizat din varii perspective de criticii ultimelor decenii, zeflemistul Caragiale este accep­tat la o sută de ani de la moartea sa atât în spectrul canonic al comicului, al unei viziuni construite în „siajul vodevilului francez”, cât şi în extremismul hermeneutic de factură expresionistă, cu accent pe deriziunea şi violenţa unei umanităţi „în irepresibilă derivă”, calea de mijloc între cele două viziuni apar­­ţinându-le regizorilor români care au pus în scenă în ultimii ani piesele caragialiene. Spectator avizat, amuzat şi, probabil, uşor bul­versat al acestei parade de aproprieri ale creaţiei lui I. L. Caragiale, Dan C. Mihăilescu caută adevărul despre om în altă parte decât în operă, adică în scri­sori, mai ales în cele din epoca berlineză, în care găseşte nu numai o esenţă personalizată şi concen­trată a operei, ci şi „cea mai strălucitoare şi mai cap­tivantă caligrafie a plăcerii din literatura română” Caragialianul „spectacol de sine” începe pentru autor nu aşa cum ne-am fi aşteptat, cu o plonjare directă în universul epistolar, ci cu un elegant şi doct eseu (­Dracul gol şi dracul scris) despre regimul scrisorii în creaţia lui I. L. Caragiale, dezvoltat în trena unui paradox: „In opera (nu şi în viaţa) lui Caragiale, scri­soarea este dracul scris”, elementul destabilizator şi Constantina Raveca Buleu Caligrafiile plăcerii potenţial malefic, în vreme ce „în plan biografic ea este, invers, acumulare de energii pozitive, însumare de alintări nostalgice, prilej de reverie, schimb de entuziasme, bunăvoinţă, sfaturi înţelepte, afabilitate şi asiduităţi epicureice intens împărtăşite”. Aproape mistic investită cu titulatura de text al textelor în capitolul Cheia unui destin, o scrisoare către Barbu Ştefănescu-Delavrancea, din (15?) februarie 1908, reprezintă, în lectura lui Dan C. Mihăilescu, un „adevărat testament psiho-politic”, explicarea opţiunii pentru conservatorii lui Take Ionescu revelând atât frustrările, cât şi cameleonis­mul dramaturgului, ivit din acuta nevoie de recu­noaştere şi de afirmare, conduită exacerbată ulterior la Mateiu, dar manifestă în doze variabile la scriito­rul român generic, „de la Eminescu la Cărtărescu, de la Heliade la Eliade, de la Bălcescu şi Nicolae Filimon, la...”, după cum remarcă en passant, însă deloc timid autorul, înainte de a reveni la analiza percu­tantă a amestecului de complex al ori­ginilor, bovarism politic şi autolamen­­tare ce transpare din epistolele şi dis­cursurile caragialiene, cu care criticul îşi urmează demonstraţia finalizată printr-un excurs comparativ în perime­trul altor două spirite afine, fericite ilustrări ale maniei epistolare din vea­curile trecute, Voltaire şi Molière. Impregnată difuz de izul epocii acestora, questa lui Dan C. Mihăilescu pentru decriptarea straturilor eului se opreşte şi asupra aspectelor formale ale artei epistolare, prilej de a redesco­peri, în compania vocii lui Şerban Cioculescu, şi în virtutea propriului său impuls de artisticitate, frustrat de experienţa ciocnirilor cu scrisul func­ţional al generaţiei Internetului, magia exorcizantă a caligrafiei, dimensiune esenţială a unei uitate Vart de vivre. Rafinata lecţie despre implicaţiile existen­ţiale ale caligrafiei continuă fluid cu specularea rela­ţiei dintre obsesia perfecţiunii caligrafice şi „fantas­mele de ceremonializare grafică a demoniei lăuntri­ce”, criticul dovedindu-se extrem de sensibil la fieca­re nuanţă din gestiunea caragialiană a propriei fiin­ţe. Astfel, în capitolul Mimetism şi egofilie în febra epistolară, asistăm la o prezentare profesionistă şi decomplexată, impecabil stilizată, a spectacolului retoric din scrisorile lui I. L. Caragiale, a propensiu­nilor sale ludic-mimetice, a capacităţii sale de a se plia pe orizontul de aşteptare al destinatarului, pre­cum şi a ambiguităţii, desăvârşit cultivate şi în crea­ţia sa literară. Fascinat de mimetismul proteic al lui Caragiale, autorul caută în coregrafiile de repliere semnele egofiliei şi descoperă „ecuaţia perfectă a eului” din perioada berlineză, trasată de trei coordo­nate esenţiale: „obsesia «umilităţii extracţiunii»”, „mândria statutului de mărunt (umil) comediant, a autodidactului şcolit pe deplin la «şcoala vieţii»” şi „tainicul elan răzbunător al celui de prea multe ori ofensat, fluierat, minimalizat, frustrat de lumea celor hărăziţi cu «nazalele pariziene»”. Frustrarea guvernează şi aspectul erotic al bio­grafiei epistolare caragialiene, savuros analizat în „Sunt nebun de amor, sufăr peste poate, parcă sunt turbat”. Tentaţie deloc gratuită în acest caz, oglinda De pe o poziţie de captiv voluntar şi hedonist, manipulând cu lejeritate harul povestirii, ironia şi spiritul savant (cartea e bine documentată exegetic), Dan C. Mihăilescu surmontează asumata „oglindă de sine” caragialiană în care se regăseşte, ca şi reveriile inocente ale senescenţei sale, printr-un spectacol discursiv propriu, captivant, spumos şi profund ca întotdeauna. bibliografică furnizează un portret picant, autorul argumentându-şi opţiunea prin afirmaţia lui Caragiale însuşi - „Mă, Rică sunt eu“ — şi ilustrând­­o cu detaliile epistolare ale fervorii amoroase etalate în primăvara lui 1883, odată cu episodul Fridolina, fulminant foc de paie ce dovedeşte „temperamentul sangvino-coleric, năprasnic-isterizabil, gata să se livreze necondiţionat «rabiei amoroase», altminteri flegmaticului mucalit şi atoate ironizant Caragiale”, însă, în opinia criticului, amorsat de impulsul his­trionic congenital personalităţii dramaturgului. Acelaşi impuls dă tonul eseului următor, Un histrion mizantrop, cu „ştiinţa fericirii”, al cărui preambul este asigurat de o redescoperire de sine a lui Dan C. Mihăilescu sub forma unor opinii critice demult uitate, recuperate prin intermediul volumu­lui lui Dan Rădulescu despre Caragiale, dar (re)asu­­mate cu minime stilizări şi corecţii metacritice, urmate de o adevărată bătălie pentru reconsiderarea comicu­lui, plăcerii şi mizantropiei în exegeza caragialiană şi de o pledoarie pentru „rezistenţa la m­iteralizare” în favoa­rea perceperii incitantului şi proteicu­lui cu caragialian. Perspectiva simplificării intervi­ne abia în Berlin: îmbătrânirea ca voluptate şi eliberare de năpastă, con­trabalansată de un luxuriant exerci­ţiu diegetic. „Odată ajuns în vârful muntelui — scrie Dan C. Mihăilescu - la peştera minunilor, adică la cores­pondenţa caragialiană din anii berli­­nezi, misia glosatorului din zilele noastre se uşurează considerabil. Paradox, exact când ar trebui să-ţi încordezi toţi muşchii exegetici, observi că e preferabil (şi consult) să te-ntinzi în hamac, să-ţi concentrezi auzul către for­fota nevăzutelor şi să contempli hârjoana norilor , în viziunea criticului, reflexul caragialian al acestei ati­tudini rezidă în „cea mai caligrafică imagine a plăce­rii din literatura noastră confesivă­ desenată pe fon­dul aceluiaşi aliaj de mizantropie şi sociabilitate, iro­nie şi sentimentalism melodramatic, idealism şi fatalism, de simţ ludic degenerat în malefic sau, dimpotrivă, revărsat înspre altruism, dar, mai ales, de aceeaşi irepresibilă nevoie de comuniune ce-i ali­mentează interesul pentru ţara lăsată în urmă. Ambiguitatea genetică şi ramificaţiile acestui inte­res fac obiectul analizei ultimului eseu al volumului. Sentenţe, momente, încruntări... Şi iar plăceri, sur­volare minuţioasă a (posibilelor) roluri grave, cu implicaţii politice, alocate lui Caragiale de exegeză, aprofundare a cuminţeniei ce acompaniază aborda­rea subiectului transilvan din scrisorile acestuia, semnalarea criticii sale disforice şi înregistrare­a gamei în care se desfăşoară regimul caragialian al plăcerii şi al pandantului său, spectacolul. De pe o poziţie de captiv voluntar şi hedonist, manipulând cu lejeritate harul povestirii, ironia şi spiritul savant (cartea e bine documentată exegetic), Dan C. Mihăilescu surmontează asumata „oglindă de sine” caragialiană în care se regăseşte, ca şi reveriile inocente ale senescenţei sale, printr-un spectacol discursiv propriu, captivant, spumos şi profund ca întotdeauna. □ CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ altfel de lumină. „Un templu-i poezia,­­ cu bolţile-n vecie”, zice cel care a logo­­dit ars medica cu flama ideilor şi chi­mismul poetic, încurajând „zborurile minţii”. Din depărtare, din paradisiacul Viganello, Svetlana Paleologu-Matta rezonează la acest „fluid intelectual” (cf. Leonida Maniu). „Carissima Svet” adoră singurătatea şi trăieşte, la înaltă temperatu­ră, arta; putinţa de a visa ar fi adevărata viaţă. Or, poetul ieşean i-a înfrumuseţat destinul. E vorba chiar, aflăm, de o întâlnire capitală, chiar dacă (prea) târzie. Dar nu şi de un timp pierdut câtă vreme joaca „de-a demiurgia” îi oferă o viaţă nouă, o şcolire continuă, cărţile, gândurile, poezia mesageru­lui din „dulcele târg” racordând-o la circuitul cosmic. Marile trăiri - scrie Svet - nu se pierd, „se fructifică undeva în Univers”. Suflul divin, adevărurile intuite, invizibile se clarifică pentru cea care vieţuieşte „în haos”, cum se mărturiseşte. Şi care trăieşte pictural, „zmângălind” marile cărţi. Evident, în scrisorile către George Popa, Svet se dezvăluie fără rest, tem­peratura dialogului creşte, de la salutările pindarice, de „umoare vagabondă” la scrisorile balsamice, adre­sate „Celestului Prieten”. Poetul ieşean este o pre­zenţă vie în Viganello, întruchipând o comuniune­­miracol, atinsă de iradieri divine. Sau, cum spune însăşi d-na Paleologu­ Matta, ar fi vorba de o „potri­vire stelară”, o incredibilă consonanţă, o binecuvân­tare sub pecetea Prieteniei. Doar la ore nocturne tai­fasul „se rupe”; vin, însă, telefoanele matinale. Iar scrisorile, adevărate „forţe hermeneutice”, sunt, negreşit, fragmente (recuperate) dintr-o posibilă pla­chetă, „mici fulgere” cu fluid poematic. Chiar dacă expeditoarea, acuzând „ameţeli de bucurie”, invocă bolile şi vârsta („o calamitate”), se răsfaţă anunţân­­du-ne că şi-a pierdut tonusul („nu mai sunt în formă”), recunoscând, finalmente, asemenea lui Hölderlin, că „omul trăieşte poetic”. Svet ne invită în „labirintul personal”, ne face părtaşi la „exploziile de bucurie” şi lungile sale melancolii, la existenţa sa de pendul, cu exaltări şi depresii în alternanţă. Prin fragmentarism, relativism, disoluţie, con­fuzie etc., epoca noastră atentează la armonia lumii. Prin cărţile sale, un „tezaur hermeneutic” (zice, îndreptăţit, George Popa), prin marile sale pasiuni: Proust, Eminescu, Nietzsche („inabordabil”, totuşi), risipind imprevizibile conexiuni şi fulguraţii, Svetlana Paleologu-Marta ne procură bucuria unor poeme filosofice, făcând din viaţa sa un poem trăit. Şi, iată, destăinuit. Cum am intermediat, la începu­turi, acest dialog, sunt încântat să constat că prin „văzul” unor aleşi, dincolo de raţionalitate, o mare prietenie s-a întrupat; şi că, intr-adevăr, „întâlnirea adevărată e pe piscuri”, vădindu-se un dar ceresc. □ August 2012

Next