Cotidianul, ianuarie 2004 (Anul 14, nr. 1-24)
2004-01-19 / nr. 13
UTERE, ARTE, IDEI Supliment de cultură al ziarului Cotidianul Serie nouă, Nr. 49 (305) Anul IX, 19 iunuie 2004,8 pe un TEATRU Victor SCORADEȚ Seninătatea jocului (ML 6) Florin DUMITRESCU Iconostasul cu vedere (pas. 2) (Biblioteca. ASTRA" L, — SIBIU ATELIER Andrei PLEȘU ” în scandalul „Mișcării Transcendentale“ laatw.» tomanul pentru București Lfaturile mi s-au înlănțuit exact cum se zicea pe vremuri, în hărtănitele manuale de marxism, că după o serie de acumulări cantitative se petrece saltul calitativ. Așa am ajuns doar în câteva zile de la contemplarea hipnotică a unui calendar la a mia revoltă față de soarta acestui București fermecat și blestemat, apoi la blazarea neagră (a fost, poate, un oraș avorton, este, poate, un oraș definitiv ratat?) și, in fine, iar la furie și la impulsul juvenil al unui tip de activism patetic, de care nu mă mai credeam în stare. S-o iau de la capăt într-o convorbire la început de an, bunul părinte Iustin Marchiș își semnalează apariția unui calendar superb la Muzeul Municipiului București, cu imagini de pe Calea Victoriei în anii ’30. Poate chiar din 1931, judecând după un detaliu din septembrie, panoul publicitar fixat lângă blocul „ Independence Roumaine", cam la intrarea actualului „Țăndărică“, de vizavi de Telefoane, anunță „Expoziția NODURI 1931“. Dau fuga la muzeu, iau calendarul și plonjer în timp, precum Christopher Reeve în Undeva, cândva, în Galeriile Lafayette, la parterul prăbușitului Hotel Victoria, în prăvăliile Zamfirescu, A. Beckmann, Automobile Dodge, Nicolae A. Tanașoca de la parterul blocului (și el prăbușit) „Victoria Asigurări“ din Piața Palatului, spre tramvaiul care traversa Bdul Elisabeta în fața Hotelului Bulevard, unde vizavi, în fața Cercului Militar, trona afișul cu „Povestea soldatului de la Mărășești“, la Arenele Romane... Peste câteva zile — alt sord imagistic: albumul România interbelică, beneficiind de un text, extrem de dans în laconismul său, de Matei Cazacu, tipărit la NOI MediaPrint, în condiții de Skin (concepție grafică Mihaela Dulea, editor Ovidiu Morar). Ei bine, dacă mai nutrește cineva vreo nostalgie după niciodată realizatul proces al comunismului, nu are decât să dea pagină după pagină acest album, asta a fost, asta nu mai e, nimic nu va mai fi. Uitați-vă dumneavoastră la fotografia de alături, vă vine să credeți că veți mai vedea vreodată acești Lipscani? Cu, măcar, același asfalt? Nu-ți vine furia când te întrebi oare ce uriașe păcate plătește acest pitoresc labirint de suculentă marghizărie de a ajuns focarul țigănimii, intr-o disoluție soră cu neantul? S-au făcut în ultimii ani tot felul de concursuri pentru proiecte arhitectonice, expoziții cu machete urbanistice, toate spulberate în van, după care sadici experți în seismologie și finanțe ne-au recomandat răbdare până ce „bagă băieții un cutremur de gradul 8, care va curăța orașul și va lăsa locul biber marilor investitori“. Și, din cât sunt mai multe energiile intelectuale și afective pro-București, dintr-atât se lățește imaginea de Beirut bombardat, de mizeriolț pakistanez și Indie medievală a Bucureștilor. Furiei neputincioase și resemnării acide avea să le urmeze o întâlnire cu dl. Nicolae Noica, fostul ministru, autorul unei cărți dedicate „politicilor de locuire în România“, editată anul trecut la „Mașina de scris“, din păcate prea net specializată pentru a fi comentată atractiv și cât de cât competent în presa culturală. în suplimentul Aldine al României libere din 8 nov. 2003, are Mihai Băcanu i-a lat un amplu interviu lui Nicolae Noica pe tema posibilei reclădiri a Teatuului Național în vechiul spațiu de lângă Palatul Telefoanelor, exact pe fundațiile de acum un secol, care încă există bine mersi la opt metri adâncime. Argumentele tehnice și istorice par imbatabile, tot ce trebuie îndelung și responsabil discutat este natura edificiului. Un Teatru Național la câțiva pași de actualul Teatru Național nu ar friza absurdul? Bine, zice dl. Noica, dar dacă tot își pierd studenții la actorie Teatrul Casandra, nu s-ar putea face un teatru al tineretului? Chiar peste drum de Țăndărică? - zic eu, în orice caz, atunci să pledăm, oricum, împotriva ridicării vreunei alte huidume hoteliere cât Palatul Telefoanelor și în favoarea unui Centru Cultural cochet, cât se poate de modern ca dotări, dar cu alură retro, unde să fie cuprinse și studiouri de teatru, săli de film șamd. Cine, când și cum va organiza suita de dezbateri necesare clarificării? Dintr-o dată, ceea ce părea mori prinde să se miște, sau măcar trece prin dulcea iluzie a dinamizării. Astfel încât, când vine telefonul de la Muzeul Municipiului București, unde d-na Roșca vrea să-i adune joi, 29 ianuarie, la ora 1730, pe cât mai mulți iubitori de (și autori de cărți recente despre) București (Ioana Pârvulescu, Adrian Majuru și alții), tresar ca-n somn și accept numaidecât. E limpede că „ne înscriem într-un trend", că tot mai multă lume și-a dublat exasperarea de București cu dorința de a se reuși aici ce s-a reușit la Praga și Varșovia și că nu ne mai putem permite să pierdem atari momente prielnice. Nu știu precis ce și cât se poate face, însă ura de sine și lehamitea noastră au ajuns sufocante. între varianta pesimistă (orașul ăsta e sortit pieirii) și cea optimistă (Iisus a schimbat lumea cu numai 12 apostoli) trebuie găsită poziția firească, de cumulare a contrariilor. Vă vom ține la curent cu micuța, trista, dar ambițioasa noastră utopie Dan C. MIHAILESCU PS. Recitiți, vă rog, in contextul de mai sus, finalul interviului cu Andrei Pleșu din pagina 8:„ Vine un moment când nu mai contează dacă ai sau nu vreo șansă. Faci cete de făcut“. Strada Lipscani, 1939 .