Cronica, 1975 (Anul 10, nr. 1-52)

1975-01-10 / nr. 2

Rima la Dosoftei și la Eminescu Cel mai mare poet român mo­dern a cunoscut, desigur, Psaltirea în versuri, opera principală a lui Dosoftei, cel mai însemnat poet din epoca veche a literaturii noas­tre. Pe singurul exemplar din prima ediție (Unier, 1673) a aces­tei lucrări, existent la Biblioteca­­ Universitară din Iași, se găsește o însemnare a lui Eminescu (vezi ini N. A. Ursu, Psalmii lui Dosof­tei in cultura românească, „Cro­nica“ nr. 43/1974, p. 7) Intr-un ar­ticol din 23 ianuarie 1877, Emi­nescu mărturisise : „Noi cunoaștem aproape tot ce s-a scris in româ­nește“.­­ Deși studiate de aproape 100 de ani (mai întîi de Moses Gaster , 1883, apoi de către alți cerce­­tori, în ultimul timp de M. E­­.ап, mai ales), influența literatu­rii și limbii vechi asupra lui Emi­nescu, precum și asemănările, în c­onținut și în formă, între opere v ech­i românești și poezii emines­ciene, rămîn probleme deschise, între similitudinile care pot fi i­­dentificate între opera lui Dosof­­­t­ei și poezia eminesciană se în­scriu și unele privitoare la rimă. Se poate, astfel, constata faptul că mai multe categorii de rime gramaticale pot fi întîlnite atît la Dosoftei, cit și la Eminescu. Cele m­­ai multe dintre ele pot fi iden­tificate și în poezia populară, de aceea relevarea lor poate consti­tui un argument în plus pentru demonstrarea influenței folclorului poetic asupra celor doi mari poeți. Prezentăm mai jos o parte dintre ele. (Am utilizat ediția lui I. Bi­­anu, din 1887, a Psaltirii în ver­suri, ediția lui Perpessicius din Opere eminesciene, vol. I și VI, precum și antologia lui J. U. Jar­­hik și Andrei Bârseanu, Doine și strigături din Ardeal. Buc. 1885). a) foarte des la Eminescu, mai rar la Dosoftei, apar în rimă și forme verbale iotacizate, și forme verbale neiotacizate. La Dosoftei : Răilor, să nu vă pac / Dumnezău mila să-și tac (Ps. 4/11—12) ; De-a Domnului bunătate cerce să vază cui pare / Că-i ferice de tot omul care spr­ins nădejde trage (Ps. 33/ 15—16) ; Și sfaturile să-și piarză / Și din mila ta să cază (Ps. 5/45— 46). La Eminescu : Și ochii tăi ne­mișcători / Sub ochii mei rămi­e / De te înalț de subsuori / Te-nalță din călcîie (Luceafărul) , vară-să răsară (Freamăt de codru), rază­­-ază (Scrisoarea I), întind-cuprind (Din valurile vremii—). In poezia populară : căpătîi-mîi (Eminescu, Opere, VI, p. 162), cer-pier (Idem, p. 168), crează-cază (Idem, p. 196), cui-spui (Jarnik, Bârseanu, p. 55), bată-ardă-vadă-creadă (Eminescu, Opere, VI, p. 139) ; — b) sufixele verbale — ez și — esc sînt sau nu sînt utilizate, după necesități prozodice. La Do­softei : Și cu toții să-invitează / Spre Domnul de vor să piarză (Ps. 2­9—10) ; Sufletului ocări ce-i lucrează / Bogătașii ceia ce zbur­­dează (Ps. 122/13—14) ; Carii către Dumnezău au teamă / Le agiuta Domnul și-i întramă (Ps. 113/47— 38) ; Au și nări, nu pot să mirosas­­că / Și mini au, nu pot să pipă­­iască (Ps. 113/37—38) ; Că pe toți craiul potoale / Ca spuma mării cea moale (Ps. 92/21—22). La Emi­nescu : Văzduhul scînteiază și ca unse cu var / Lucesc zidiri, ruine pe cîmpul solitar (Melancolie) ; [. . .Jodii de piatră ce scînteie­­...| Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie (Venere și Madonă) ; Lucește c-un amor nespus (Lucea­fărul) ; .. .unde-n săli lumină luce (în rimă cu duce) (Egip­tul). In poezia populară : La străini­ pînă ce cină / Eu sînt sfeșnic de lumină (Eminescu, Opere, VI, p. 172) ; Toată cas­a lăcrămează / Și pe tată-său-1 poftează (Idem, p. 223) ; Că în loc de cruce / Soarele stră­­luce (Idem, p. 273) ; — cu atît Dosoftei, cît și Emi­nescu utilizează construcții verbale pronominale „inversate“, care ri­mează cu substantive și adjective simple. La Dosoftei : Eu încă voi zîce ș-oi ruga-mă / Doamne sfinte tu să-mi iai de samă (Ps. 40/11— 12) ; De te-aș mai putea uita­ te / Ierusalim cetate (Ps. 136/25—25) ; Cît să vor scoate din casă / Nu­mele ei s-a uita­ să (Ps. 48/33—34) ; Cîtu-s de dulci cuvintele tale / Că-s ca stridia și nu le-aș uita­ l­ (Ps. 118/243—244); La Eminescu : Nu voi, tată, să usuce / Al meu suflet tânăr, vesel / Eu iubesc vâ­natul, jocul / Traiul lumii alții iese-1 (Făt-Frumos din tei) ; Fe­­ricească-i scriitorii, toată lumea recunoască-1 / Ce-o să aibă din aceasta pentru el, bătrînul dascăl ? (Scrisoarea I). In poezia populară , Ies afară, văzu-o / Intru-n casă, auzit-o (Jarnik, Bârseanu, p. 99) . — d­ rume în care apar nume proprii : la Doeoftei : De tîrgul Si­­hemului, de valea Sobot / Că mi l-ai dat cu uric, cu locul lui cu tot / Al mieu iasle Galaad, al mieu Manasii, / De straje-mi iaste Efrem lingă căpătîi (Ps. 59/15—18). La Eminescu : adaos-Menelaos (Scrisoarea I ),Corregio-înțelege-o (Scrisoarea IV), Cesațiu-Horațiu (Scrisoarea V). Credem că nu este justă opinia după care, la utiliza­rea unor astfel de rime, Eminescu a avut ca model numai poezia străină (mai ales, germană). Mai degrabă, poezia veche românească l-a influențat în acest sens ; — c­­rime alcătuite din aceleași cuvinte, repetate. La Dosoftei : Am și dobitoace multe, / Și de zîmbri-am cirezi multe (Ps. 49/47— —48). La Eminescu : Cînd l-aude, numai dînsul își știa inima lui, / Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui (Călin-Eile din poves­te) . Vorbele poartă-poartă, (în a­­celași poem). In poezia populară : Mîndră, mîndră, draga mea, / A­­lungă-te jalea m­ea (Eminescu, O­­pere, VI, p. 139) . — f­­irme formate din omonime. La Dosoftei : Glasul Domnului face holbură pe mare / De o îmilă cu unde și cu valuri mare (Ps. 28/11 —12). La Eminescu : Privindu-mă cu ochii în care-aveai un cer [...] Că-mi vei da prins pe acela ce u­­milit îți cer (Strigoii). In poezia populară : Strugurele greu de vie, / Spune-i babelui să vie (Emi­nescu, Opere, VI, p. 164) ; — P­­rima „eminesc­ană“ scum­­pă-rampă (Ș-aceluia, părinte, să-i dai coroană scumpă / Ce-o să as­­muțe cîinii ca inima-mi s-o rum­­pă, în Rugăciunea unui dac ș.a.) a fost utilizată mai întîi, poate pentru prima dată. de către Do­softei : Beserica ta, Doamne, cea scumpă / Aprinsără cu foc să o rumpă (Ps. 73/23—24). Cercetarea poate fi extinsă, nu­mărul categoriilor de rime grama­ticale, identice la Dosoftei și la Eminescu, fiind, probabil, mai ma­re decît apare aici. La aceste apropieri între Do­softei și Eminescu se pot adăuga altele : expresiile al umbrei întu­neric și umbra morții (prima vi O, rămîi și a doua în Scrisoarea I), pot fi întîlnite, cumulat, cu modificări minime, la Dosoftei : Di­ntuneric de umbră de moarte (Ps. 106/33). Modelul neobișnuit de frecventei substantivări a unor ad­verbe, în limba poeziei eminescie­ne (Cu mine zilele ți-adaogi / Cu ieri viața ta o­scazi / Și ai cu toate astea-n față / N­eapururi ziua cea de azi ș a.), poate fi găsit tot la Dosoftei : Tu mi-ai cunoscut târziul / De-1 tălnești cu timpu­riul (Ps. 138/11—12) ș.a. Studiul comparativ al operelor lui Dosoftei și Eminescu va rele­va, desigur, și alte aspecte inte­resante (de exemplu, tema înstră­inării, care e tratată de ambii poeți în versuri de factură popu­lară). Sărbătorirea celor doi mari poeți în aceeași perioadă de timp (1974 și 1975) constituie un prilej nou de asociere a numelor lor și de stabilire at­t a asemănărilor, care le definesc originalitatea. Petru ZUGUN VENERE ȘI MADONĂ (continuare din pag. 5) (aceeași situație se repetă cînd este vorba de Rafael și Madona), sunt, prin asocierile neașteptate, simbolice și amplifică metaforic, i­» primul plan al antitezei (trecutul), imaginea făpturii mitice, evul poetic al primitivității, devenit, în fantasia „urieșean i­“ lui Eminescu, lumea eternă a poeziei, centrul suprem al idealită­a­ții la care se raportează. Versul al treilea, „Tu ai fost diviniza­rea frumuseții de femeie“, sporește în intensitate, afectiv și este­tic, imaginea femeii ideale, absolute, ca în cel de al patrulea vers poetul să treacă la actualizarea acesteia din perspectiva propri­ilor sentimente. In fantastic, opoziția intre trecut și prezent, — tu ai fost divinizarea, față de și astăzi tot frumoasă o revăd, — este aparentă, dar în poezie, împreună cu paralelismul între sfîr­­șitul versului trei și începutul celui următor, are darul de a accentua ideea. Prin această dispoziție simetrică, reluată in struc­tura următoarelor două strofe, dedicate Madonei, imaginea cen­trală, aceea a frumuseții ideale a femeii, este ridicată, in ficți­une, la o valoare absolută, la viața căreia participarea poetului este cu atît mai dramatică și totală cu cît opoziția între aceasta și imaginea reală a femeii „cu inima stearpă, rece și cu suflet de venin“ devine mai categorică în partea a doua a poemului. Dialectica sentimentelor din Venere și Madonă dezvăluie o ati­tudine paradoxală, dar caracteristică romanticului : cu cît reali­tatea îl deziluzionează mai mult, iar femeia, umilită de invecti­ve, plir­ge, cu atît crește în intensitate elanul idealizării, încer­carea de atîtea ori himerică a creatorului de a opune vieții „vă­lul alb al poeziei“. Dovadă, înduioșarea finală, tranziția „Plîngi, copilă ? . .socotită de Maiorescu (în Direcția nouă) „originală și plină de efect, însă prea calculată (recherchée, cum ai zice francezii)“ : „Plîngi copilă ? — C-o privire umedă și rugătoare ! Poți din nou zdrobi­­i fringe apostat-inima mea ? / La picioare-ți cad și-ți caut în ochi negri­ a dinei ca marea / Și sărut­ă tale mine, și-i întreb de poți ierta. ./ Șterge-ți ochii, nu mai plinge!... A fost crudă-nvinuirea, / A fost crudă și nedreaptă, fără razem, fără fond. / Suflete ! de-ai fi chiar demon, tu ești suntă prin iubire, / Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond“. G. Călinescu scria mult prea restrictiv, în opera citată și 14), că „aceste două strofe sunt singurele întrucîtva vrednice­le poet, deși sunt năpădite de vorbe inutile. Se prevăd un ele mișcările palm­odice de mai tîrziu, prăbușirea profetică a omului la picioa­rele femeii,, cerșirea iubirii“. Perspectiva este însă mai largă. Imaginea „tu ești sintă prin iubire", asociată cu aceea din strofa a cincea, care face trecerea spre dezamăgire și invectivă.’ — „Și-am făcut din tine-un înger, blind ca ziua de magie, Cind în viața pustiită rîde-o rază de noroc“ — conduce către esența poeziei, imaginea femeii înger „metaforă universalizată"­ fiind axa de susținere a viziunii mitice din primele patru strofe. Ela­nul spre idealizare din partea întîia a antitezei (trecutul), ideali­zare ce nu cunoaște margini („Те-am văzut plutind regină prin­tre îngerii din cer“), îl regăsim la fel de intens în partea a doua a antitezei (prezentul), cînd poetul se împacă oarecum cu viața, salvindu-se însă prin fantasie („tu ești sintă prin iubire“) și lăr­gind, astfel, perspectiva spre spațiul enigmatic al închipuirii, („lumea ce gîndea în basme“), spre lumea eternă a poeziei. La 15 aprilie 1870, cînd Eminescu publica prima sa poemă în revista societății Junimea, literatura română trecea sub o­ zodie nouă. EMINESCU JURNALIST La începutul lunii iunie 1883, Eminescu revenea la Iași in calitate de trimis special — am spune astăzi — al ziarului Timpul la marea serbare a dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare, după ce cu 9 ani în urmă toți el marcase — în Curierul de Iași — un eveniment similar : dezveli­rea la București a statuii altui mare voievod român — Mihai Viteazul. Poetul își încheiase practic incomparabila-i ор..ги, asupra căreia ar fi cel puțin o insolență să privim fac`ndi abstracție de activitatea de gazetar. Eminescu este primul mare publicist al nostru, primul mare ziarist în accepția cea mai modernă a cuvîntului. Pînă la el am avut doar ctitori de ziare și reviste. De­sigur, imaginea poetului, copleșit de căldurile verii bucu­­reștene, încovoiat pe maldărul de corecturi, la ziarul Timpul, sau — mai înainte — redactor la „foaia vitelor de pripas“ (Curierul de Iași), publicație obscură deve­nită celebră în cultura noastră datorită lui Eminescu, este de natură să ne întristeze. Dar câ­ de profitabilă s-a dovedit a fi pentru spiritualitatea noastră în genere și pentru presa românească modernă în special ziaristica lui Eminescu ! In articolele sale, Eminescu și-a relevat înalta-i idee despre presă, despre rolul ei în propășirea unei națiuni, în înrîurirea conștiinței. El a văzut în scrisul ziaristic un mijloc de instrucție și educație, de cultivare a limbii, de luptă pentru un ideal. Fraza lui Eminescu dogorește ca o flacără. Puterea de convingere și patima argumentației, limbajul de o plasticitate unică amintesc de „sufletul“ verbului lui Bălcescu și anunță publicistica lui Arghezi și Călinescu. Poetul este, de a­­semenea, primul care face pe deplin dovada a ceea ce am numi conștiință publicistică. El înțelege pentru pri­ma dată în toată complexitatea ei misiunea gazetarului. El înțelege că a scrie periodic înseamnă a educa prin id­ei și expresie, a bucura sau a indigna, a afirma sau a nega, uneori cu vehemență. De aceea toate articolele sale constituie modele de pasiune a ideilor și de limbă românească, mici construcții a căror structură impresio­nează prin imaginea de ansamblu dar și prin detalii. Eminescu a văzut în presă un factor de civilizație cu atît mai mult cu cît materialul de lucru în acest dome­niu este cuvîntul, limba — considerată de el însuși ca fiind trăsătura fundamentală a personalității unui popor și a unei civilizații : „Măsurartul civilizațiunei unui popor în ziua de azi e­­ o limbă sonoră și aptă de a exprima prin sunete noțiuni, prin șir și accent logic cugete, prin accent etic sentimente“. Cuvîntul etic este unul dintre cele mai frecvente în articolele celui mai mare poet român. De altfel, problema civilizației și cul­turii, a raportului dintre acestea revine des în opera sa ziaristică, în legătură cu ea afirmînd idei de o ne­tăgăduită actualitate : „Civilizația adevărată a unui popor consistă, nu în adoptarea cu dezidicata de legi, forme, instituții, etichete haine streine. Ea consistă în dez­voltarea naturală, organică a propriilor puteri, a proprii­lor facultăți ale sale“. A cultiva limba poporului, limba vorbită de secole, nu „limba cosmopolită“, nu „păsă­reasca“ neînțeleasă de popor, este o condiție a civilizației. Publicistica eminesciană — cronică patetică a unei epoci — îmbrățișează o diversitate de domenii — artă și literatură, politică, economie, istorie etc. De la croni­ca teatrală la recenzia cărții științifice, de la comenta­riul politic la medalioanele unor figuri luminoase ale istoriei naționale, de la consemnarea unui fapt la zi pînă la pamfletul virulent. Tulburătoare este forța cu care autorul, folosindu-se de un prilej sau altul, extrage marea lecție de frumos și de patriotism pe care o expri­mă întotdeauna memorabil. Recenzînd în Timpul volu­mul lui Slavici „Novele din popor“ Eminescu rostește un adevăr etern : „Credem că nici o literatură puternică și sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decît determinată ea însăși la rîndul ei de spiritul acelui popor, întemeiată adecă pe baza largă a geniului național“. Stilul direct, nelipsit de frumuseți artistice este și o reflectare a sincerității gazetarului cu sine și cu cititorul, a cultului adevărului, adevărului său. Sinceritatea deter­mină modalității publicistice de o simplitate surprinză­toare, care sporește puterea de convingere și omoț­onează profund. La împlinirea a 11 ani de la apariția „Convor­birilor literare“, revistă căreia îi aduce elogii pentru ceea ce însemnase și însemna la­ acea oră în procesul de edificare a culturii românești așezată „pe baze națio­nale“, poetul găsește de cuviință să aducă supremul oma­giu revistei și cercului ei, încheindu-și articolul din Timpul cu acest „banal“ anunț : „La 1 April­ie va în­cepe al XII-lea an al publicării „Convorbirilor literare“. Abonamentul este de 20 de lei noi (. . .) Ele se fac numai pe un an întreg la Redactorul Iacob Negruzzi ori la Ti­pografia națională în Iași“. Neștirbită a rămas și va rămîne valoarea articolelor care evocă figuri de cărturari și oameni politici însem­nați (Constantin Negri, August Treboniu Laurean, Ce­zar Bolliac, Eliade Rădulescu și alții), restituie valori. In rîndul­­ acestora se înscrie cunoscutul articol Bălcescu și urmașii lui, unde, vorbind despre Istoria... marelui cărturar și revoluționar, pe care o privește întîi de toate ca pe un monument de limbă, Eminescu proclamă profe­tic : „Facă-se această scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevărată idealul nostru, libertatea ce se cîș­­tigă prin muncă“. „Conștiința muncii“ — iată o sintagmă întîlnită în scrisul publicistic al poetului. Este cunoscută vehemența lui Eminescu din articolele politice, ajunsă la violență și invective. Răfuielile cu liberalii, faimoasa teorie a „păturii superpuse“, îl conduc fatal la evidente exagerări. Articolele sale devin pamflete, lăsînd să se recunoască în structura lor, așa cum remarcă G. Căli­nescu, gîndirea și stilul omului de geniu care era Emi­nescu. Fără îndoială, nu se putea ca autorul să nu-și atragă foarte multe antipatii și adversități. Dar cu rare excepții (între care Macedonschi) care l-au atacat mai mult pe poet decît pe ziaristul politic, împotriva sa au „vociferat“ condeie debile. Impresionant este faptul că însuși C. A. Rosetti, prezentat atît de grotesc de poet („ochii bulbucați de broască“) îi prețuia not .<•••­lași Călinescu — marele talent și citea în primul rînd­ articolele lui Eminescu. Este încă o dovadă a fascinației personalității celui ce devenise încă din timpul vieții, și mai ales în ochii „tinerimii“, o figură legendari. Activitatea de ziarist a lui Eminescu a influențat dez­voltarea publicisticii românești și, neîndoios, fără exem­plul său presa noastră progresistă nu ar fi ajuns la nivelul european din perioada interbelică și la din epoca actuală. Destinul a vrut sa­ fie­ și ln jurnalistica un pisc dintre cele mai înalte. Incit și as­tăzi ne mai tulbură o întrebare pe care o adresa este unui prieten care-l îndemna să părăsească pentru o vreme redacția Timpului (unde îl avea coleg pe Caragiale) spre a se odihni : „Pe cine să las în locul meu ?“... 1 Constantin COROIV -SUSP­« же*»**. ****o-*­*xx* ssSB sasa TIMPUL >0« ș-v­v4»»F ftMW» Xy444‘<.«­­У-­­* WMOys»­. "• V '■ V '**<••♦4*1 i »♦<*•". . ♦ •Г­'â­­ [UNK] 4->ч\К X";/' ^ .....- — ^ "ateJP/H; 'з! , ^ Шт ъ т WH».* <У* ■» У44» «S-: 4'.© Л-3-Ж«у V Jf4> V /XV)/, ЧИП ->Х 4 Х4Л4 IW » v~X- -4 О >h О.' уУ*4 «4t-Xv, »X **-'*■....... - *• -•.T* ; ««« «M/x VW (МХс]«« '■•»X ' fxvVx<(t<4 >.>'•: 'v** V VV.-.V.« Ж V*©'.' *-*><. X- • > X< Л <4 •vl'.w < » yy" *<-X <•>">-< * <0>. X *>•«• f X44V­.O' >y** ..'•Xrt-W; 4 «-»»У" ХУ*, с—•"y w ©• X*4 £ >»»©< X „•«! •»XrtCyy :4 У »oxy©*- Л* «y< >34 «v 4 4>' X J*­лтжтт cronica • 6

Next