Cronica, 1975 (Anul 10, nr. 1-52)
1975-01-10 / nr. 2
Rima la Dosoftei și la Eminescu Cel mai mare poet român modern a cunoscut, desigur, Psaltirea în versuri, opera principală a lui Dosoftei, cel mai însemnat poet din epoca veche a literaturii noastre. Pe singurul exemplar din prima ediție (Unier, 1673) a acestei lucrări, existent la Biblioteca Universitară din Iași, se găsește o însemnare a lui Eminescu (vezi ini N. A. Ursu, Psalmii lui Dosoftei in cultura românească, „Cronica“ nr. 43/1974, p. 7) Intr-un articol din 23 ianuarie 1877, Eminescu mărturisise : „Noi cunoaștem aproape tot ce s-a scris in românește“. Deși studiate de aproape 100 de ani (mai întîi de Moses Gaster , 1883, apoi de către alți cercetori, în ultimul timp de M. E.ап, mai ales), influența literaturii și limbii vechi asupra lui Eminescu, precum și asemănările, în conținut și în formă, între opere v echi românești și poezii eminesciene, rămîn probleme deschise, între similitudinile care pot fi identificate între opera lui Dosoftei și poezia eminesciană se înscriu și unele privitoare la rimă. Se poate, astfel, constata faptul că mai multe categorii de rime gramaticale pot fi întîlnite atît la Dosoftei, cit și la Eminescu. Cele mai multe dintre ele pot fi identificate și în poezia populară, de aceea relevarea lor poate constitui un argument în plus pentru demonstrarea influenței folclorului poetic asupra celor doi mari poeți. Prezentăm mai jos o parte dintre ele. (Am utilizat ediția lui I. Bianu, din 1887, a Psaltirii în versuri, ediția lui Perpessicius din Opere eminesciene, vol. I și VI, precum și antologia lui J. U. Jarhik și Andrei Bârseanu, Doine și strigături din Ardeal. Buc. 1885). a) foarte des la Eminescu, mai rar la Dosoftei, apar în rimă și forme verbale iotacizate, și forme verbale neiotacizate. La Dosoftei : Răilor, să nu vă pac / Dumnezău mila să-și tac (Ps. 4/11—12) ; De-a Domnului bunătate cerce să vază cui pare / Că-i ferice de tot omul care sprins nădejde trage (Ps. 33/ 15—16) ; Și sfaturile să-și piarză / Și din mila ta să cază (Ps. 5/45— 46). La Eminescu : Și ochii tăi nemișcători / Sub ochii mei rămie / De te înalț de subsuori / Te-nalță din călcîie (Luceafărul) , vară-să răsară (Freamăt de codru), rază-ază (Scrisoarea I), întind-cuprind (Din valurile vremii—). In poezia populară : căpătîi-mîi (Eminescu, Opere, VI, p. 162), cer-pier (Idem, p. 168), crează-cază (Idem, p. 196), cui-spui (Jarnik, Bârseanu, p. 55), bată-ardă-vadă-creadă (Eminescu, Opere, VI, p. 139) ; — b) sufixele verbale — ez și — esc sînt sau nu sînt utilizate, după necesități prozodice. La Dosoftei : Și cu toții să-invitează / Spre Domnul de vor să piarză (Ps. 29—10) ; Sufletului ocări ce-i lucrează / Bogătașii ceia ce zburdează (Ps. 122/13—14) ; Carii către Dumnezău au teamă / Le agiuta Domnul și-i întramă (Ps. 113/47— 38) ; Au și nări, nu pot să mirosască / Și mini au, nu pot să pipăiască (Ps. 113/37—38) ; Că pe toți craiul potoale / Ca spuma mării cea moale (Ps. 92/21—22). La Eminescu : Văzduhul scînteiază și ca unse cu var / Lucesc zidiri, ruine pe cîmpul solitar (Melancolie) ; [. . .Jodii de piatră ce scînteie...| Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie (Venere și Madonă) ; Lucește c-un amor nespus (Luceafărul) ; .. .unde-n săli lumină luce (în rimă cu duce) (Egiptul). In poezia populară : La străini pînă ce cină / Eu sînt sfeșnic de lumină (Eminescu, Opere, VI, p. 172) ; Toată casa lăcrămează / Și pe tată-său-1 poftează (Idem, p. 223) ; Că în loc de cruce / Soarele străluce (Idem, p. 273) ; — cu atît Dosoftei, cît și Eminescu utilizează construcții verbale pronominale „inversate“, care rimează cu substantive și adjective simple. La Dosoftei : Eu încă voi zîce ș-oi ruga-mă / Doamne sfinte tu să-mi iai de samă (Ps. 40/11— 12) ; De te-aș mai putea uita te / Ierusalim cetate (Ps. 136/25—25) ; Cît să vor scoate din casă / Numele ei s-a uita să (Ps. 48/33—34) ; Cîtu-s de dulci cuvintele tale / Că-s ca stridia și nu le-aș uita l (Ps. 118/243—244); La Eminescu : Nu voi, tată, să usuce / Al meu suflet tânăr, vesel / Eu iubesc vânatul, jocul / Traiul lumii alții iese-1 (Făt-Frumos din tei) ; Fericească-i scriitorii, toată lumea recunoască-1 / Ce-o să aibă din aceasta pentru el, bătrînul dascăl ? (Scrisoarea I). In poezia populară , Ies afară, văzu-o / Intru-n casă, auzit-o (Jarnik, Bârseanu, p. 99) . — d rume în care apar nume proprii : la Doeoftei : De tîrgul Sihemului, de valea Sobot / Că mi l-ai dat cu uric, cu locul lui cu tot / Al mieu iasle Galaad, al mieu Manasii, / De straje-mi iaste Efrem lingă căpătîi (Ps. 59/15—18). La Eminescu : adaos-Menelaos (Scrisoarea I ),Corregio-înțelege-o (Scrisoarea IV), Cesațiu-Horațiu (Scrisoarea V). Credem că nu este justă opinia după care, la utilizarea unor astfel de rime, Eminescu a avut ca model numai poezia străină (mai ales, germană). Mai degrabă, poezia veche românească l-a influențat în acest sens ; — crime alcătuite din aceleași cuvinte, repetate. La Dosoftei : Am și dobitoace multe, / Și de zîmbri-am cirezi multe (Ps. 49/47— —48). La Eminescu : Cînd l-aude, numai dînsul își știa inima lui, / Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui (Călin-Eile din poveste) . Vorbele poartă-poartă, (în același poem). In poezia populară : Mîndră, mîndră, draga mea, / Alungă-te jalea mea (Eminescu, Opere, VI, p. 139) . — firme formate din omonime. La Dosoftei : Glasul Domnului face holbură pe mare / De o îmilă cu unde și cu valuri mare (Ps. 28/11 —12). La Eminescu : Privindu-mă cu ochii în care-aveai un cer [...] Că-mi vei da prins pe acela ce umilit îți cer (Strigoii). In poezia populară : Strugurele greu de vie, / Spune-i babelui să vie (Eminescu, Opere, VI, p. 164) ; — Prima „eminescană“ scumpă-rampă (Ș-aceluia, părinte, să-i dai coroană scumpă / Ce-o să asmuțe cîinii ca inima-mi s-o rumpă, în Rugăciunea unui dac ș.a.) a fost utilizată mai întîi, poate pentru prima dată. de către Dosoftei : Beserica ta, Doamne, cea scumpă / Aprinsără cu foc să o rumpă (Ps. 73/23—24). Cercetarea poate fi extinsă, numărul categoriilor de rime gramaticale, identice la Dosoftei și la Eminescu, fiind, probabil, mai mare decît apare aici. La aceste apropieri între Dosoftei și Eminescu se pot adăuga altele : expresiile al umbrei întuneric și umbra morții (prima vi O, rămîi și a doua în Scrisoarea I), pot fi întîlnite, cumulat, cu modificări minime, la Dosoftei : Dintuneric de umbră de moarte (Ps. 106/33). Modelul neobișnuit de frecventei substantivări a unor adverbe, în limba poeziei eminesciene (Cu mine zilele ți-adaogi / Cu ieri viața ta oscazi / Și ai cu toate astea-n față / Neapururi ziua cea de azi ș a.), poate fi găsit tot la Dosoftei : Tu mi-ai cunoscut târziul / De-1 tălnești cu timpuriul (Ps. 138/11—12) ș.a. Studiul comparativ al operelor lui Dosoftei și Eminescu va releva, desigur, și alte aspecte interesante (de exemplu, tema înstrăinării, care e tratată de ambii poeți în versuri de factură populară). Sărbătorirea celor doi mari poeți în aceeași perioadă de timp (1974 și 1975) constituie un prilej nou de asociere a numelor lor și de stabilire att a asemănărilor, care le definesc originalitatea. Petru ZUGUN VENERE ȘI MADONĂ (continuare din pag. 5) (aceeași situație se repetă cînd este vorba de Rafael și Madona), sunt, prin asocierile neașteptate, simbolice și amplifică metaforic, i» primul plan al antitezei (trecutul), imaginea făpturii mitice, evul poetic al primitivității, devenit, în fantasia „urieșean i“ lui Eminescu, lumea eternă a poeziei, centrul suprem al idealităații la care se raportează. Versul al treilea, „Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie“, sporește în intensitate, afectiv și estetic, imaginea femeii ideale, absolute, ca în cel de al patrulea vers poetul să treacă la actualizarea acesteia din perspectiva propriilor sentimente. In fantastic, opoziția intre trecut și prezent, — tu ai fost divinizarea, față de și astăzi tot frumoasă o revăd, — este aparentă, dar în poezie, împreună cu paralelismul între sfîrșitul versului trei și începutul celui următor, are darul de a accentua ideea. Prin această dispoziție simetrică, reluată in structura următoarelor două strofe, dedicate Madonei, imaginea centrală, aceea a frumuseții ideale a femeii, este ridicată, in ficțiune, la o valoare absolută, la viața căreia participarea poetului este cu atît mai dramatică și totală cu cît opoziția între aceasta și imaginea reală a femeii „cu inima stearpă, rece și cu suflet de venin“ devine mai categorică în partea a doua a poemului. Dialectica sentimentelor din Venere și Madonă dezvăluie o atitudine paradoxală, dar caracteristică romanticului : cu cît realitatea îl deziluzionează mai mult, iar femeia, umilită de invective, plirge, cu atît crește în intensitate elanul idealizării, încercarea de atîtea ori himerică a creatorului de a opune vieții „vălul alb al poeziei“. Dovadă, înduioșarea finală, tranziția „Plîngi, copilă ? . .socotită de Maiorescu (în Direcția nouă) „originală și plină de efect, însă prea calculată (recherchée, cum ai zice francezii)“ : „Plîngi copilă ? — C-o privire umedă și rugătoare ! Poți din nou zdrobii fringe apostat-inima mea ? / La picioare-ți cad și-ți caut în ochi negri a dinei ca marea / Și sărută tale mine, și-i întreb de poți ierta. ./ Șterge-ți ochii, nu mai plinge!... A fost crudă-nvinuirea, / A fost crudă și nedreaptă, fără razem, fără fond. / Suflete ! de-ai fi chiar demon, tu ești suntă prin iubire, / Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond“. G. Călinescu scria mult prea restrictiv, în opera citată și 14), că „aceste două strofe sunt singurele întrucîtva vrednicele poet, deși sunt năpădite de vorbe inutile. Se prevăd un ele mișcările palmodice de mai tîrziu, prăbușirea profetică a omului la picioarele femeii,, cerșirea iubirii“. Perspectiva este însă mai largă. Imaginea „tu ești sintă prin iubire", asociată cu aceea din strofa a cincea, care face trecerea spre dezamăgire și invectivă.’ — „Și-am făcut din tine-un înger, blind ca ziua de magie, Cind în viața pustiită rîde-o rază de noroc“ — conduce către esența poeziei, imaginea femeii înger „metaforă universalizată" fiind axa de susținere a viziunii mitice din primele patru strofe. Elanul spre idealizare din partea întîia a antitezei (trecutul), idealizare ce nu cunoaște margini („Те-am văzut plutind regină printre îngerii din cer“), îl regăsim la fel de intens în partea a doua a antitezei (prezentul), cînd poetul se împacă oarecum cu viața, salvindu-se însă prin fantasie („tu ești sintă prin iubire“) și lărgind, astfel, perspectiva spre spațiul enigmatic al închipuirii, („lumea ce gîndea în basme“), spre lumea eternă a poeziei. La 15 aprilie 1870, cînd Eminescu publica prima sa poemă în revista societății Junimea, literatura română trecea sub o zodie nouă. EMINESCU JURNALIST La începutul lunii iunie 1883, Eminescu revenea la Iași in calitate de trimis special — am spune astăzi — al ziarului Timpul la marea serbare a dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare, după ce cu 9 ani în urmă toți el marcase — în Curierul de Iași — un eveniment similar : dezvelirea la București a statuii altui mare voievod român — Mihai Viteazul. Poetul își încheiase practic incomparabila-i ор..ги, asupra căreia ar fi cel puțin o insolență să privim fac`ndi abstracție de activitatea de gazetar. Eminescu este primul mare publicist al nostru, primul mare ziarist în accepția cea mai modernă a cuvîntului. Pînă la el am avut doar ctitori de ziare și reviste. Desigur, imaginea poetului, copleșit de căldurile verii bucureștene, încovoiat pe maldărul de corecturi, la ziarul Timpul, sau — mai înainte — redactor la „foaia vitelor de pripas“ (Curierul de Iași), publicație obscură devenită celebră în cultura noastră datorită lui Eminescu, este de natură să ne întristeze. Dar câ de profitabilă s-a dovedit a fi pentru spiritualitatea noastră în genere și pentru presa românească modernă în special ziaristica lui Eminescu ! In articolele sale, Eminescu și-a relevat înalta-i idee despre presă, despre rolul ei în propășirea unei națiuni, în înrîurirea conștiinței. El a văzut în scrisul ziaristic un mijloc de instrucție și educație, de cultivare a limbii, de luptă pentru un ideal. Fraza lui Eminescu dogorește ca o flacără. Puterea de convingere și patima argumentației, limbajul de o plasticitate unică amintesc de „sufletul“ verbului lui Bălcescu și anunță publicistica lui Arghezi și Călinescu. Poetul este, de asemenea, primul care face pe deplin dovada a ceea ce am numi conștiință publicistică. El înțelege pentru prima dată în toată complexitatea ei misiunea gazetarului. El înțelege că a scrie periodic înseamnă a educa prin idei și expresie, a bucura sau a indigna, a afirma sau a nega, uneori cu vehemență. De aceea toate articolele sale constituie modele de pasiune a ideilor și de limbă românească, mici construcții a căror structură impresionează prin imaginea de ansamblu dar și prin detalii. Eminescu a văzut în presă un factor de civilizație cu atît mai mult cu cît materialul de lucru în acest domeniu este cuvîntul, limba — considerată de el însuși ca fiind trăsătura fundamentală a personalității unui popor și a unei civilizații : „Măsurartul civilizațiunei unui popor în ziua de azi e o limbă sonoră și aptă de a exprima prin sunete noțiuni, prin șir și accent logic cugete, prin accent etic sentimente“. Cuvîntul etic este unul dintre cele mai frecvente în articolele celui mai mare poet român. De altfel, problema civilizației și culturii, a raportului dintre acestea revine des în opera sa ziaristică, în legătură cu ea afirmînd idei de o netăgăduită actualitate : „Civilizația adevărată a unui popor consistă, nu în adoptarea cu dezidicata de legi, forme, instituții, etichete haine streine. Ea consistă în dezvoltarea naturală, organică a propriilor puteri, a propriilor facultăți ale sale“. A cultiva limba poporului, limba vorbită de secole, nu „limba cosmopolită“, nu „păsăreasca“ neînțeleasă de popor, este o condiție a civilizației. Publicistica eminesciană — cronică patetică a unei epoci — îmbrățișează o diversitate de domenii — artă și literatură, politică, economie, istorie etc. De la cronica teatrală la recenzia cărții științifice, de la comentariul politic la medalioanele unor figuri luminoase ale istoriei naționale, de la consemnarea unui fapt la zi pînă la pamfletul virulent. Tulburătoare este forța cu care autorul, folosindu-se de un prilej sau altul, extrage marea lecție de frumos și de patriotism pe care o exprimă întotdeauna memorabil. Recenzînd în Timpul volumul lui Slavici „Novele din popor“ Eminescu rostește un adevăr etern : „Credem că nici o literatură puternică și sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decît determinată ea însăși la rîndul ei de spiritul acelui popor, întemeiată adecă pe baza largă a geniului național“. Stilul direct, nelipsit de frumuseți artistice este și o reflectare a sincerității gazetarului cu sine și cu cititorul, a cultului adevărului, adevărului său. Sinceritatea determină modalității publicistice de o simplitate surprinzătoare, care sporește puterea de convingere și omoțonează profund. La împlinirea a 11 ani de la apariția „Convorbirilor literare“, revistă căreia îi aduce elogii pentru ceea ce însemnase și însemna la acea oră în procesul de edificare a culturii românești așezată „pe baze naționale“, poetul găsește de cuviință să aducă supremul omagiu revistei și cercului ei, încheindu-și articolul din Timpul cu acest „banal“ anunț : „La 1 Aprilie va începe al XII-lea an al publicării „Convorbirilor literare“. Abonamentul este de 20 de lei noi (. . .) Ele se fac numai pe un an întreg la Redactorul Iacob Negruzzi ori la Tipografia națională în Iași“. Neștirbită a rămas și va rămîne valoarea articolelor care evocă figuri de cărturari și oameni politici însemnați (Constantin Negri, August Treboniu Laurean, Cezar Bolliac, Eliade Rădulescu și alții), restituie valori. In rîndul acestora se înscrie cunoscutul articol Bălcescu și urmașii lui, unde, vorbind despre Istoria... marelui cărturar și revoluționar, pe care o privește întîi de toate ca pe un monument de limbă, Eminescu proclamă profetic : „Facă-se această scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevărată idealul nostru, libertatea ce se cîștigă prin muncă“. „Conștiința muncii“ — iată o sintagmă întîlnită în scrisul publicistic al poetului. Este cunoscută vehemența lui Eminescu din articolele politice, ajunsă la violență și invective. Răfuielile cu liberalii, faimoasa teorie a „păturii superpuse“, îl conduc fatal la evidente exagerări. Articolele sale devin pamflete, lăsînd să se recunoască în structura lor, așa cum remarcă G. Călinescu, gîndirea și stilul omului de geniu care era Eminescu. Fără îndoială, nu se putea ca autorul să nu-și atragă foarte multe antipatii și adversități. Dar cu rare excepții (între care Macedonschi) care l-au atacat mai mult pe poet decît pe ziaristul politic, împotriva sa au „vociferat“ condeie debile. Impresionant este faptul că însuși C. A. Rosetti, prezentat atît de grotesc de poet („ochii bulbucați de broască“) îi prețuia not .<•••lași Călinescu — marele talent și citea în primul rînd articolele lui Eminescu. Este încă o dovadă a fascinației personalității celui ce devenise încă din timpul vieții, și mai ales în ochii „tinerimii“, o figură legendari. Activitatea de ziarist a lui Eminescu a influențat dezvoltarea publicisticii românești și, neîndoios, fără exemplul său presa noastră progresistă nu ar fi ajuns la nivelul european din perioada interbelică și la din epoca actuală. Destinul a vrut sa fie și ln jurnalistica un pisc dintre cele mai înalte. Incit și astăzi ne mai tulbură o întrebare pe care o adresa este unui prieten care-l îndemna să părăsească pentru o vreme redacția Timpului (unde îl avea coleg pe Caragiale) spre a se odihni : „Pe cine să las în locul meu ?“... 1 Constantin COROIV -SUSP« же*»**. ****o-**xx* ssSB sasa TIMPUL >0« ș-vv4»»F ftMW» Xy444‘<.«У-* WMOys». "• V '■ V '**<••♦4*1 i »♦<*•". . ♦ •Г'â [UNK] 4->ч\К X";/' ^ .....- — ^ "ateJP/H; 'з! , ^ Шт ъ т WH».* <У* ■» У44» «S-: 4'.© Л-3-Ж«у V Jf4> V /XV)/, ЧИП ->Х 4 Х4Л4 IW » v~X- -4 О >h О.' уУ*4 «4t-Xv, »X **-'*■....... - *• -•.T* ; ««« «M/x VW (МХс]«« '■•»X ' fxvVx<(t<4 >.>'•: 'v** V VV.-.V.« Ж V*©'.' *-*><. X- • > X< Л <4 •vl'.w < » yy" *<-X <•>">-< * <0>. X *>•«• f X44V.O' >y** ..'•Xrt-W; 4 «-»»У" ХУ*, с—•"y w ©• X*4 £ >»»©< X „•«! •»XrtCyy :4 У »oxy©*- Л* «y< >34 «v 4 4>' X J*лтжтт cronica • 6