Cronica, 1984 (Anul 19, nr. 1-52)

1984-06-15 / nr. 24

Cum receptăm azi opera lui Mihai Eminescu ? Fascinația pe care opera lui Mihai Eminescu o provoacă nu­ este decît un fenomen ce traduce o extraordinară tinerețe valorică, o sete de a vorbi de un model etern, de a fi mereu în alianță cu un mit. Mitul scriitorului total. Critica românească este fascinată de acest mit, iar literatura receptării cunoaște anumite vîrste și anumite nivele de va­lorificare, stiluri de analiză, de interpretare. Poe­tica receptării textului eminescian în timp și în spațiu reflectă un mod de a gîndi, de a trăi viața operei. Există un stil de receptare care aparține lui Titu Maiorescu, G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Tudor Vianu, Constantin Noica, Edgar Papu, G. Munteanu, Ioana Em. Petrescu, Dan C. Mihăilescu ș.a. Există, de asemenea, un tip de re­ceptare tot mai mult deschis metodelor moderne de analiză. Toate metodele sînt bune, sînt eficiente dacă sînt în acord cu spiritul operei, dacă nu-i trădează esența. Fundamentală și de neocolit ră­mîne însă întrebarea : Cum receptăm azi opera lui Eminescu ? Cu ce mijloace critice o redescoperim din ce perspectivă ? O receptare modernă în spi­ritul fenomenului românesc a operei­­ eminesciene nu se poate realiza făcînd abstracție de contribuția fundamentală a lui G. Călinescu, de noile cuceriri ale teoriei literare, de noile metode critice, de progresul real, verificat, înregistrat pînă azi de studiile eminesciene. A scrie în 1984 despre viața și opera lui Mihai Eminescu înseamnă a crea o nouă imagine­ a poetului, un nou portret existențial, un nou spațiu critic care să restituie un punct de vedere original, care să ne înfățișeze în actuali­tate un Eminescu de-a pururea viu, mit și memo­rie conștiinței și destinului său tragic. în absența acestei imagini de sinteză, în absența unei viziuni noi, totul nu este decît o inutilă voință de a des­coperi... America ! Masiva, stufoasa monografie Mihai Eminescu (E­­ditura Cartea Românească, Buc., 1983, 571 p.) pe care Petru Rezuș o consacră poetului, vorbește cu claritate nu de un progres în definirea fenomenu­lui eminescian, ci de o regretabilă reîntoarcere la o critică sociologică, practicată la noi prin anii ’50, pe care o credeam definitiv abandonată. Nu ! Petru Rezuș o reînvie și monografia sa este un triumf al spiritului dogmatic, „disponibil“ nu să creeze o nouă biografie a poetului, să depășească sintezele călinesciene, sau Viața lui Eminescu de George Munteanu, ci să construiască un vulnerabil și un ac­tual studiu, „model“ strălucit de nereceptare cri­tică. Originalitatea, punctul de vedere critic inedit sînt cu desăvîrșire absente. Monografia „cucerește“ însă prin neobișnuita și statornica avalanșă de ba­nalități, de clișee, se răsfață într-un „stil“ de re­ceptare care coboară viața și opera lui Eminescu la un text ultramediocru, la demitizări care nu au nici o justificare. Mai mult, Petru Rezuș deschide dosare ale biografiei eminesciene care nu aveau nevoie să fie „reactualizate“. Canonicul Grama e readus pe scenă, e citat ! Polemica Macedonski — Eminescu este din nou „reconstituită“. Trista și o­ribila epigramă macedonskiană este reprodusă de două ori in monografia lui Petru Rezuș ! Pentru el, epigrama lui Macedonski este doar „lipsită de subtilitate“, „o epigramă nedreaptă și răutăcioasă“!? Ce vrea să ne dovedească Petru R­ezuș cu aseme­nea „reevaluări“, „reactualizări“, pe care istoria literară românească le-a clasat pentru totdeauna ? Cui folosesc asemenea „deshumări" ? Trist­e și spec­tacolul moral pe care Petru Rezuș îl „regizează“ în acest studiu ! Boala lui Eminescu este atît de des invocată, chemată să explice nașterea unor poeme, a unor capodopere, incit se creează sentimentul că opera lui Eminescu este o „creație“ a ei ! Fără să aducă absolut nimic nou față de alte studii, Petru Rezuș „teoretizează“, cu suficiență, condiția geniu­lui, relația viață-operă, „polemizînd“ cu... Roland Barthes și Constantin Noica, totul într-un limbaj rudimentar, bombastic, golit de semnificații, fără nici o aderență, afinitate cu spiritul lui Eminescu. „Polemica“ se poartă cu o imperturbabilă arogan­ță, cu o nereținută sfidare la adresa celor care au scris despre Eminescu. N-am descoprit în nici un studiu de azi despre poetul național, ca în mono­grafia lui Petru Rezuș, mai multe aberații, mai multe neadevăruri, mistificări, răstălmăciri­ de na­tură istorico-literară, o mai mare cascadă de vor­be goale, un torent neîntrerupt de fraze anoste, fără nici o tangență cu opera lui Eminescu. Petru Rezuș atinge rara performanță a „discursurilor“ ținute de personajele lui I. L. Caragiale. Critica românească și-a rafinat limbajul, a renunțat la clișee, la formule gata făcute, la conservatorismul formelor de comunicare, la tipul de analiză didac­tic, fără eficiență. Teoria receptării textului literar recunoaște ca primordială lectura creatoare, intui­ția interogativă, imaginația critică. Petru Rezuș a preferat să descrie universul eminescian într-un limbaj plat, neinspirat,­­ o reconstituire de un anacronism critic perfect. Stilul e submediocru, cu nenumărate deturnări de sensuri, tot timpul ago­­nizînd în zodia parodiei. Petru Rezuș țese cu ușu­rință în jurul biografiei și operei tot felul de năz­drăvănii de un umor irezistibil. „Eminescologul“ nostru urcă și coboară treptele templului emines­cian cu privirea îmbătată de vorbe mari : geniu, miracol, mit, care, bănuiesc, vor să țină locul jude­căților de valoare, gîndirii critice originale. „Arta“ de a vorbi despre viața lui Eminescu se reduce la „arta“ de a nu avea idei, de a trivializa faptele, de a le banaliza, de a le schimba sensul. Boala lui Eminescu este „cheia“ cu care Petru Rezuș vrea să deschidă porțile universului poetului. Este oare o „cheie“ potrivită ? G. Călinescu a respins o astfel de interpretare. Geniul lui Eminescu nu poate fi considerat un „produs“ al accidentului biologic­­ Petru Rezuș explică opera prin viața lui Eminescu. Fenomenul duce la „identificări“ de-a dreptul fără acoperire, cu totul inutile. Dacă într-un poem Petru Rezuș descoperă o „haină albastră“, imediat ajunge la concluzia, evident, falsă, că „Iubita lui Mihai (!) a avut o rochie albastră (?), dacă trebuie să pre­cizăm că nu a fost îmbrăcată „țărănește“ cu ie și catrință (!), cum sînt de obicei copilele din sat“ (p. 35). Petru Rezuș confundă statutul operei de artă cu biografia poetului. Poezia este banalizată, re­dusă la un comentariu ce își asumă cu fidelitate limbajului : „De vorbit, vorbește mai mult ca și-l cheamă­ în­ codrul cu verdeață, într-un ochi de pă­dure, lingă balta cea senină (?). Vor ședea în foi de mare (?), iar poetul îi va spune povești ; iubita va cerca­ pe-un fir de romaniță, numărîndu-i peta­lele, dacă-i iubită și va fi roșie ca mărul...“ (p. 36). O senzațională descoperire : îndrăgostiții „șed“ în foi de mare ! Mare chin, mare teroare vegetală pentru ei ! Poemul Sara pe deal e rezumat printr-o proză mediocră care reușește, prin „nivelul“ de co­municare, să anuleze textul eminescian. E un „mo­del“ de analiză critică modernă. Petru Rezuș îl urmărește pe Mihai Eminescu cu o consecvență dezarmantă, pîndind și dezvăluin­­du-ne orice accident biografic. El ține mereu în mină o oglindă care deformează imaginile. Familia­ritatea tonului cu care vorbește de poet, de viața sa tragică, folosind un lexic d­e periferie, este o impietate. Petru Rezuș știe mai bine decît toată lumea ce gîndea, cum trăia, cum visa, cum studia, ce atitudine avea Eminescu față de toate proble­mele fundamentale ale vieții ! Petru Rezuș demi­­tizează într-un mod inadmisibil ! La Putna, Mihai Eminescu nu face decît să care saci de făină­­ : „Din Putna, Mihai Eminescu s-a repezit pînă la Crasna, la parohul Samuil Piotrovschi (34) cu saci de făină „pentru colaci“, trimis de parohul din Putna, Ioan Piotrovschi, fratele său (35). A ajuns cu saci de făină și în Straja, la vrednicul paroh patriot Dimitrie Onciul (36)“. Pe cine interesează efectiv asemenea „fapte“ ? Petru Rezuș realizează o adevărată „vînătoare“ de „evenimente“ ! Nu mai vorbim de alte obsesii : Eminescu bolnav, Eminescu iubind numai pe Veronica Micle, Eminescu repe­tent, Eminescu trăind ....catastrofa sa ființială...“ Portretul moral al lui Eminescu nu apare, nu-și fixeză identitatea. Apare însă dezolantul, incredi­bilul „roman“ al vieții poetului „refăcut“ de Petru Rezuș cu o tenacitate... incomparabilă ! Cînd autorul monografiei se pronunță asupra ra­porturilor lui Mihai Eminescu cu Junimea, cu Titu Maiorescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ioan Sla­vici, Iacob Negruzzi ș.a., poziția sa este tenden­țioasă, vulnerabilă, nu respectă adevărul istoric. El reactualizează „opiniile“ criticii din deceniul șase. Titu Maiorescu este văzut de Petru Rezuș ca un dușman înverșunat al poetului și care nu a făcut nimic pentru Eminescu ! Opoziția Titu Maio­rescu — Mihai Eminescu este „șansa“ lui Petru Re­­zuș de a defăima pe mentorul Junimii. Lui Titu Maiorescu i se pune la îndoială cultura, gustul, sensibilitatea, pregătirea filosofică, el nefiind decît o „autoritate“ pentru junimiști, nu și pentru poet ! Titu Maiorescu, crede Petru Rezuș, a contribuit la „dereglarea ocupațiilor poetului...“. Mai grav : „In­contestabil că Titu Maiorescu îl mută pe Mihai Eminescu ca pe un pion pe o tablă de șah (?) și-i oferă, în schimb, postul de revizor școlar peste dis­trictele Iași și Vaslui“. Alta flagrante inexactități : „Titu Maiorescu îl cultiva pe poet pentru prestigiul Junimii și al Convorbirilor literare. Ajutorul i se acorda numai în perspectiva aceasta“ ! Procesele de intenții făcute lui Titu Maiorescu recomandă în Petru Rezuș un denigrator statornic al criticului. O altă „victimă“ a lui Petru Rezuș este Ioan Sla­vici. Nimeni nu respinge ideea că Mihai Eminescu a avut o influență decisivă în descoperirea unor scriitori români. Ce susține însă Petru Rezuș : „Fără el, Ioan Slavici și Ion Creangă s-ar fi îm­potmolit unul în graiul lui „sirian“, altul s-ar fi oprit la închegarea cîtorva povestiri de abecedar. I. L. Caragiale ar fi scris articole și­­ chiar piese de teatru, dar nu i s-ar fi despicat catapiteazma în­țelegerii, dacă n-ar fi fost în preajma lui Mihai Eminescu. El a fost un deschizător de epocă în isto­ria literaturii române, merit niciodată destul de accentuat. Neexistînd Eminescu, n-ar fi existat nici ceilalți trei mari clasici și o întreagă epocă n-ar fi primit numele lui, așa după cum se și cuvine“. Cu o astfel de „înțelegere“ a destinului clasicilor români, orice discuție este de prisos. Nemulțumit de critică, de studiile despre Emi­nescu, Petru Rezuș „polemizează“ cu G. Călinescu, Rosa del Conte, Edgar Papu, Constantin Noica, în­tr-un stil apodictic. Vorbea G. Călinescu despre existența,­ la Eminescu, a unui strat liric platonic și neptunic, despre poezia antumelor și postumelor ca valori neidentice. Petru Rezuș nici nu vrea să audă de asemenea... erezii critice ! Să se termine odată cu ele : „Ținem însă să precizăm o dată pen­tru totdeauna că diferențierea poeziilor eminesciene în antume și în postume este pur formală și poetul trebuie studiat global în dezvoltarea sa cronolo­gică, organică. Tot așa nu sînt indicate nici alte împărțiri metodice și compartimentări pe specii ale genului liric sau epic“, (p. 299). Sau : „Un Mihai Eminescu, văzut prin ochii lui G. Călinescu, este neverosimil. El a atribuit poetului un anumit mod de comportare și sentimente, de care memoria lui Mihai Eminescu trebuie să fie eliberată. De la mit pînă la adevăr drumul este cel mai scurt, fiindcă este drept.“ (p. 139). Curat „drept“ ! Petru Rezuș crede că un filosof de valoarea lui Constantin Noi­­ca ar fi „frunzărit“ manuscrisele lui Eminescu ! Un vers eminescian ar fi „lovit gongul sentimental al lui Constantin Noica“ ! Față de Caietele lui Mi­hai Eminescu, Constantin Noica are „înduioșătoare cuvinte“ ! Petru Rezuș are însă pentru toți o teri­bilă beție de cuvinte care invadează fără nici o rațiune „monumentala“ la monografie. Concluziile despre această „memorabilă“ apari­ție de la Editura Cartea Românească, se formează fără dificultate : un eșec de proporții, o mistificare a eminescianismului, o ratare desăvîrșită a inter­pretării vieții lui Eminescu, un triumf al diletan­tismului agresiv, mistificator. Sîntem de acord cu aceste concluzii aparținînd lui Petru Rezuș : „Mihai Eminescu își aparține mai întîi lui însuși, apoi îi aparține poporului român. Cine îl atinge, fără înțelegere și fără cinstirea cu­venită, atinge însăși ființa neamului, sensibilă la valorile ei naționale trecute și actuale“ (p. 437). Zaharia SANGEORZAN Comparatismul, între echivalare și diferențiere Am remarcat cu alt prilej faptul că eminesco­­logia se află, în prezent, în pragul unei noi sinteze care ar putea depăși marginea exegezei călinesciene , iar premizele acestei perspective integratoare se poate spune că s-au cristalizat în ultimii cincisprezece ani, cînd a apărut o su­mă de studii care au abordat, deocamdată sec­vențial, opera eminesciană din unghiul unei me­­todologii moderne : acum — și ultimele apariții probează această presupunere —, eminescologii încearcă sinteza, folosind toate acumulările pe care le-au adus interpretările tematiste, psiha­nalitice, structurale, stilistice, semiotice, feno­menologice ori comparatiste. O astfel de încer­care este și aceea a lui Theodor Codreanu din Eminescu . Dialectica stilului (Ed. „Cartea Ro­mânească“, 1984) , în pofida titlului volumului, care pare a indica circumscrierea demersului critic într-o perspectivă stilistică, în fapt, Theo­dor Codreanu își plasează interpretarea în zona unui dublu comparatism — de echivalare și de diferențiere —, intenționînd să depășească „re­ferențialul estetic“ din care „critica nu poate ieși“ pentru a-și oferi un spațiu de investigație mult mai amplu care să-i permită „reevaluarea“ creației lui Eminescu în orizontul modernității. Studiul se deschide cu un capitol, intitulat Romantismul eminescian, în care autorul își precizează punctul de vedere în ceea ce priveș­te încadrarea lui Eminescu în limitele acestui curent literar, afirmînd că lirica sa trebuie scoa­să de sub pecetea romantismului întrucît, iată, H. Friedrich a plasat „stingerea“ modei literare romantice către jumătatea veacului trecut ; nu­mai că același H. Friedrich spune că romantis­mul a rămas „destinul spiritual al generațiilor următoare“ și, chiar fără a folosi argumentul a­­cesta, „adevărul istoric“ al literaturii noastre din cea de-a doua jumătate a secolului XIX este — oricît de „nedialectic“ ar părea — continua­rea și, mai ales, „finalizarea“ estetică superioară a experienței romantice a celor de la 1848 : ar­gumentul folosit de autor („Eminescu se năștea în anul morții romantismului“) este cu totul ne­relevant întrucît — după cum­ se știe — nu data nașterii face specificul artei unui scriitor, ci „destinul spiritual“ pe care și-l asumă. După un al doilea capitol. Mirajul eminescianismului, în care se rezumă o serie de studii invocate apoi deseori pe parcursul analizei, Theodor Codreanu își începe interpretarea propriu-zisă făcînd cî­­teva precizări în legătură cu metodologia utili­zată . iată instrumentele sale principale de lu­cru : cercul dialectic­­­ ?1. limbajul, stilul și sublimbajul. Cum se vede, lângă două noțiuni consacrate — limbajul și stilul — apar altele două, folosite de Theodor Codreanu pentru pri­ma dată în analiza textului eminescian ; n-am găsit însă nici în cuprinsul volumului, nici la notele din final vreo definiție a acestor „con­cepte“ noi, ci doar „lipsa declarată a oricărei metodologii“ ; „sublimbajul“, de pildă, ar putea fi asimilat cîteodată „motivului“, alteori, „me­taforei obsedante“ a lui Ch. Mauron, pentru ca, în chip derutant, să se afirme că „basmul este un sublimbaj al stilului superior“, fără a ni se spune însă care (ce) este acest „stil superior“ : într-un singur loc se afirmă că sublimbajele „pot fi lucrurile“. Operînd cu aceste noțiuni, Theo­dor Codreanu ar fi trebuit să iasă dintre supo­ziții și să ne ofere niște definiții pentru a-i putea urmări demonstrația. Dar nici primele două concepte nu sînt utilizate de autor în ac­cepția lor cunoscută ; • faptele, comportamentul, atitudinile poetului reprezintă ținta demersului, iar nu limbajul poetic și cu atît mai puțin stilul acestuia. Ceea ce rămîne totuși din absența declarată a metodologiei este comparatismul, a cărui ade­vărată rațiune — spune autorul — „nu e de echivalare, ci de diferențiere“ , afirmație însă mereu înșelată pe parcursul studiului pentru că, iată, cea mai întinsă parte a volumului cuprinde o sumă întreagă de echivalări dintre cele mai surprinzătoare. Pornind de la faptul că Etsemble îl compară pe Dumézil cu Einstein, Theodor Co­dreanu caută punctele de contact dintre teoria relativității și versul eminescian ; „blocul“ lui Einstein este „ghemul, fuiorul“ lui Eminescu; linia existenței unei particule materiale este „fi­rul, torsul“, vorbindu-se apoi de „intuiția pre­­einsteiniană“ a simultaneității relativiste pe care Eminescu o „demonstrează“ (!) prin uciderea lui Cezar, pentru ca autorul să ajungă la această frumoasă și generoasă concluzie : „Fuziunea spațiu-timpului din viziunea științifică a lui Einstein este înfăptuită la nivelul stilului de către românul Mihai Eminescu“. Dar dacă des­pre această insolită „paralelă“ s-a mai vorbit, comparatismul de echivalare al lui Theodor Co­dreanu aduce numeroase alte argumente în sprijinul contribuțiilor științifice ale marelui poet ; astfel, Eminescu „discută în manuscrise de moartea termică a universului înaintea con­temporanilor noștri“, limbajul poetic din Lu­ceafărul atinge „rigoarea limbajului matematic“, se invocă „universul în rotație“ a lui Gödel, si­militudinile cu marile „cuceriri ale științei epo­cii nucleare“, anticiparea teoriei recente a „bing­­bang“-ului și alta, a fizicianului Peter Mittel­­staedt, se află legături chiar cu zoosemiotica, cu legea entropiei (Schrödinger și Sherrington), se invocă principiul lui Pauli și cel al lui Carnot și se amintește despre „soluția lui Eminescu“ în ceea ce privește rezolvarea misterului care a înconjurat pînă nu demult construcția pirami­delor egiptene. Iată doar două exemple, alese absolut la întîmplare, ale modului în care se fac aceste echivalări : „Decelînd mitul lui Nar­cis, observăm că ne aflăm în fața unui paradox asemănător cu cel al dublei naturi a electronu­lui — corpuscul / undă“ ; și : „Ca și Gödel, E­­minescu încearcă să motiveze matematic me­tempsihoză, pornind de la legea identității nu­merice“. Două fapte se impun atenției citito­rului descurajat de această avalanșă de infor­mații științifice și echivalări uimitoare : mirat el însuși, autorul remarcă, deseori, „bogăția“ po­eziei în raport cu știința ori cu filosofia ; și mirarea și echivalarea se datorează, în esență, lipsei unei perspective adecvate asupra speci­ficității discursului științific și, respectiv, celui literar ; limbajele sînt diferite, stilurile și a codurile de asemenea și, de aici, diferențierea semnificațiilor. Theodor Codreanu urmărește însă o revalorizare „științifică“ și nu una este­tică ; de pe poziția acestui scientism sui-generis, autorul polemizează cu aproape toți exegeții de pînă acum ai lui Eminescu, „corectînd,“, totul, de la G. Călinescu la Eugen Simion, de la Eu­gen Todoran la Dan C. Mihăilescu, de la Mihai Drăgan la­­ Constantinescu, de la Edgar Papu la Ioana Em. Petrescu și Marin Mincu. Orice dis­pută, care ar trebui să aibă loc pe temeiuri ex­clusiv literare, este „deturnată“ de Theodor Co­dreanu spre zona științei , o controversă „mai veche“ cu Edgar Papu, de pildă, este tranșată astfel de Theodor Codreanu : „Este o situație a­­semănătoare celei semnalate de acad. Eugen Ma­­covschi la concepția tradițională a molecularis­­mului materiei vii căreia i se opune teoria bio­­structurală“ , tocmai ce era de demonstrat ! Demersul lui Theodor Codreanu este mult mai eficient atunci cînd rămîne fidel rațiunii a­­devărate a comparatismului, care este diferen­țierea ; în porțiunile (mici) care se circumscriu acestei perspective, autorul face dovada unor lecturi onest valorificate, produce cîteva analize care se susțin pentru că aici el redevine „critic“ și operează cu elemente specifice discursului li­terar, semnalează diferențieri ale universului poetic eminescian de lirica lui Bacovia, Arghezi, Blaga ori de aceea a romanticilor , comparatis­mul de diferențiere, atîta cît este în această car­te, se dovedește­ a fi mult mai prudent și deci mai eficace decît cel de echivalare. Din păcate însă Theodor Codreanu își canalizează toată e­­nergia pe pista acestei din urmă modalități, ne­reușind decît să „popularizeze“ știința și să-l convingă pe cititorul său că „în cazul poeților lucrurile sînt mult mai complicate“. Ioan HOLBAN naltă umbră sus peste munți, păduri și ape lumină stinsă luminezi — ardere­a miezului în miez sus peste munți, păduri și ape albastră stea — înaltă Umbră ! sub raza ta acum se­ arată privirea­ ți cea neîntinată albastră stea — înaltă Umbră ! sus peste munți, păduri și ape de n-ai fi fost ; cum aș putea s-ating o clipă raza ta ... sus peste munți, păduri și ape , mă-ntorc la rugul tău — aproape — cînd blind prin tine se-ntrupează un zeu alunecînd pe-o rază... mă-ntorc la rugul tău !— aproape­ un chip de jar și de lumină prinos de aripi pin’ la cer rotire-n inimi și mister ... un chip de jar își de lumină și nu mai știu cît de aproape-i misterul — tainicul Cuvînt — cînd mîngîie și-arată blind îndepărtarea ... cît de-aproape-i. / Ion BORODA Cînd spun Eminescu Cînd spun Eminescu România gîndesc, poezie curată, ochi albastru de floare, cînd spun Eminescu spun dor românesc și ninge-n Carpați cu Inmiresmare. Cînd spun Eminescu țărîna o simt sub pași respirînd, respirîndu-mi că este, cînd spun Eminescu închei un colind, cînd spun Eminescu închei o poveste. Cind spun Eminescu Moldova tresar din somnul curat, din pacea curată, și ninge-n Carpați cu șopot stelar, cînd spun Eminescu, spun Patria toată. Ozolin DUȘA Trecînd poetul Aud­eum trece Poetul calcă liniștea ca o rană în pasul regesc surpă depărtările curge pe noi iubirea lui lanțuri de foc mantia gîndului ca o durere s-o purtăm întreagă ce orgă mută despoaie piei de cîntec sub pașii Lui rămîn icoane se-nchină mama pămîntului. • Vasile PROCA 6 * * V

Next