Cronica, 1984 (Anul 19, nr. 1-52)
1984-06-15 / nr. 24
Cum receptăm azi opera lui Mihai Eminescu ? Fascinația pe care opera lui Mihai Eminescu o provoacă nu este decît un fenomen ce traduce o extraordinară tinerețe valorică, o sete de a vorbi de un model etern, de a fi mereu în alianță cu un mit. Mitul scriitorului total. Critica românească este fascinată de acest mit, iar literatura receptării cunoaște anumite vîrste și anumite nivele de valorificare, stiluri de analiză, de interpretare. Poetica receptării textului eminescian în timp și în spațiu reflectă un mod de a gîndi, de a trăi viața operei. Există un stil de receptare care aparține lui Titu Maiorescu, G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Tudor Vianu, Constantin Noica, Edgar Papu, G. Munteanu, Ioana Em. Petrescu, Dan C. Mihăilescu ș.a. Există, de asemenea, un tip de receptare tot mai mult deschis metodelor moderne de analiză. Toate metodele sînt bune, sînt eficiente dacă sînt în acord cu spiritul operei, dacă nu-i trădează esența. Fundamentală și de neocolit rămîne însă întrebarea : Cum receptăm azi opera lui Eminescu ? Cu ce mijloace critice o redescoperim din ce perspectivă ? O receptare modernă în spiritul fenomenului românesc a operei eminesciene nu se poate realiza făcînd abstracție de contribuția fundamentală a lui G. Călinescu, de noile cuceriri ale teoriei literare, de noile metode critice, de progresul real, verificat, înregistrat pînă azi de studiile eminesciene. A scrie în 1984 despre viața și opera lui Mihai Eminescu înseamnă a crea o nouă imagine a poetului, un nou portret existențial, un nou spațiu critic care să restituie un punct de vedere original, care să ne înfățișeze în actualitate un Eminescu de-a pururea viu, mit și memorie conștiinței și destinului său tragic. în absența acestei imagini de sinteză, în absența unei viziuni noi, totul nu este decît o inutilă voință de a descoperi... America ! Masiva, stufoasa monografie Mihai Eminescu (Editura Cartea Românească, Buc., 1983, 571 p.) pe care Petru Rezuș o consacră poetului, vorbește cu claritate nu de un progres în definirea fenomenului eminescian, ci de o regretabilă reîntoarcere la o critică sociologică, practicată la noi prin anii ’50, pe care o credeam definitiv abandonată. Nu ! Petru Rezuș o reînvie și monografia sa este un triumf al spiritului dogmatic, „disponibil“ nu să creeze o nouă biografie a poetului, să depășească sintezele călinesciene, sau Viața lui Eminescu de George Munteanu, ci să construiască un vulnerabil și un actual studiu, „model“ strălucit de nereceptare critică. Originalitatea, punctul de vedere critic inedit sînt cu desăvîrșire absente. Monografia „cucerește“ însă prin neobișnuita și statornica avalanșă de banalități, de clișee, se răsfață într-un „stil“ de receptare care coboară viața și opera lui Eminescu la un text ultramediocru, la demitizări care nu au nici o justificare. Mai mult, Petru Rezuș deschide dosare ale biografiei eminesciene care nu aveau nevoie să fie „reactualizate“. Canonicul Grama e readus pe scenă, e citat ! Polemica Macedonski — Eminescu este din nou „reconstituită“. Trista și oribila epigramă macedonskiană este reprodusă de două ori in monografia lui Petru Rezuș ! Pentru el, epigrama lui Macedonski este doar „lipsită de subtilitate“, „o epigramă nedreaptă și răutăcioasă“!? Ce vrea să ne dovedească Petru Rezuș cu asemenea „reevaluări“, „reactualizări“, pe care istoria literară românească le-a clasat pentru totdeauna ? Cui folosesc asemenea „deshumări" ? Triste și spectacolul moral pe care Petru Rezuș îl „regizează“ în acest studiu ! Boala lui Eminescu este atît de des invocată, chemată să explice nașterea unor poeme, a unor capodopere, incit se creează sentimentul că opera lui Eminescu este o „creație“ a ei ! Fără să aducă absolut nimic nou față de alte studii, Petru Rezuș „teoretizează“, cu suficiență, condiția geniului, relația viață-operă, „polemizînd“ cu... Roland Barthes și Constantin Noica, totul într-un limbaj rudimentar, bombastic, golit de semnificații, fără nici o aderență, afinitate cu spiritul lui Eminescu. „Polemica“ se poartă cu o imperturbabilă aroganță, cu o nereținută sfidare la adresa celor care au scris despre Eminescu. N-am descoprit în nici un studiu de azi despre poetul național, ca în monografia lui Petru Rezuș, mai multe aberații, mai multe neadevăruri, mistificări, răstălmăciri de natură istorico-literară, o mai mare cascadă de vorbe goale, un torent neîntrerupt de fraze anoste, fără nici o tangență cu opera lui Eminescu. Petru Rezuș atinge rara performanță a „discursurilor“ ținute de personajele lui I. L. Caragiale. Critica românească și-a rafinat limbajul, a renunțat la clișee, la formule gata făcute, la conservatorismul formelor de comunicare, la tipul de analiză didactic, fără eficiență. Teoria receptării textului literar recunoaște ca primordială lectura creatoare, intuiția interogativă, imaginația critică. Petru Rezuș a preferat să descrie universul eminescian într-un limbaj plat, neinspirat, o reconstituire de un anacronism critic perfect. Stilul e submediocru, cu nenumărate deturnări de sensuri, tot timpul agonizînd în zodia parodiei. Petru Rezuș țese cu ușurință în jurul biografiei și operei tot felul de năzdrăvănii de un umor irezistibil. „Eminescologul“ nostru urcă și coboară treptele templului eminescian cu privirea îmbătată de vorbe mari : geniu, miracol, mit, care, bănuiesc, vor să țină locul judecăților de valoare, gîndirii critice originale. „Arta“ de a vorbi despre viața lui Eminescu se reduce la „arta“ de a nu avea idei, de a trivializa faptele, de a le banaliza, de a le schimba sensul. Boala lui Eminescu este „cheia“ cu care Petru Rezuș vrea să deschidă porțile universului poetului. Este oare o „cheie“ potrivită ? G. Călinescu a respins o astfel de interpretare. Geniul lui Eminescu nu poate fi considerat un „produs“ al accidentului biologic Petru Rezuș explică opera prin viața lui Eminescu. Fenomenul duce la „identificări“ de-a dreptul fără acoperire, cu totul inutile. Dacă într-un poem Petru Rezuș descoperă o „haină albastră“, imediat ajunge la concluzia, evident, falsă, că „Iubita lui Mihai (!) a avut o rochie albastră (?), dacă trebuie să precizăm că nu a fost îmbrăcată „țărănește“ cu ie și catrință (!), cum sînt de obicei copilele din sat“ (p. 35). Petru Rezuș confundă statutul operei de artă cu biografia poetului. Poezia este banalizată, redusă la un comentariu ce își asumă cu fidelitate limbajului : „De vorbit, vorbește mai mult ca și-l cheamă în codrul cu verdeață, într-un ochi de pădure, lingă balta cea senină (?). Vor ședea în foi de mare (?), iar poetul îi va spune povești ; iubita va cerca pe-un fir de romaniță, numărîndu-i petalele, dacă-i iubită și va fi roșie ca mărul...“ (p. 36). O senzațională descoperire : îndrăgostiții „șed“ în foi de mare ! Mare chin, mare teroare vegetală pentru ei ! Poemul Sara pe deal e rezumat printr-o proză mediocră care reușește, prin „nivelul“ de comunicare, să anuleze textul eminescian. E un „model“ de analiză critică modernă. Petru Rezuș îl urmărește pe Mihai Eminescu cu o consecvență dezarmantă, pîndind și dezvăluindu-ne orice accident biografic. El ține mereu în mină o oglindă care deformează imaginile. Familiaritatea tonului cu care vorbește de poet, de viața sa tragică, folosind un lexic de periferie, este o impietate. Petru Rezuș știe mai bine decît toată lumea ce gîndea, cum trăia, cum visa, cum studia, ce atitudine avea Eminescu față de toate problemele fundamentale ale vieții ! Petru Rezuș demitizează într-un mod inadmisibil ! La Putna, Mihai Eminescu nu face decît să care saci de făină : „Din Putna, Mihai Eminescu s-a repezit pînă la Crasna, la parohul Samuil Piotrovschi (34) cu saci de făină „pentru colaci“, trimis de parohul din Putna, Ioan Piotrovschi, fratele său (35). A ajuns cu saci de făină și în Straja, la vrednicul paroh patriot Dimitrie Onciul (36)“. Pe cine interesează efectiv asemenea „fapte“ ? Petru Rezuș realizează o adevărată „vînătoare“ de „evenimente“ ! Nu mai vorbim de alte obsesii : Eminescu bolnav, Eminescu iubind numai pe Veronica Micle, Eminescu repetent, Eminescu trăind ....catastrofa sa ființială...“ Portretul moral al lui Eminescu nu apare, nu-și fixeză identitatea. Apare însă dezolantul, incredibilul „roman“ al vieții poetului „refăcut“ de Petru Rezuș cu o tenacitate... incomparabilă ! Cînd autorul monografiei se pronunță asupra raporturilor lui Mihai Eminescu cu Junimea, cu Titu Maiorescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, Iacob Negruzzi ș.a., poziția sa este tendențioasă, vulnerabilă, nu respectă adevărul istoric. El reactualizează „opiniile“ criticii din deceniul șase. Titu Maiorescu este văzut de Petru Rezuș ca un dușman înverșunat al poetului și care nu a făcut nimic pentru Eminescu ! Opoziția Titu Maiorescu — Mihai Eminescu este „șansa“ lui Petru Rezuș de a defăima pe mentorul Junimii. Lui Titu Maiorescu i se pune la îndoială cultura, gustul, sensibilitatea, pregătirea filosofică, el nefiind decît o „autoritate“ pentru junimiști, nu și pentru poet ! Titu Maiorescu, crede Petru Rezuș, a contribuit la „dereglarea ocupațiilor poetului...“. Mai grav : „Incontestabil că Titu Maiorescu îl mută pe Mihai Eminescu ca pe un pion pe o tablă de șah (?) și-i oferă, în schimb, postul de revizor școlar peste districtele Iași și Vaslui“. Alta flagrante inexactități : „Titu Maiorescu îl cultiva pe poet pentru prestigiul Junimii și al Convorbirilor literare. Ajutorul i se acorda numai în perspectiva aceasta“ ! Procesele de intenții făcute lui Titu Maiorescu recomandă în Petru Rezuș un denigrator statornic al criticului. O altă „victimă“ a lui Petru Rezuș este Ioan Slavici. Nimeni nu respinge ideea că Mihai Eminescu a avut o influență decisivă în descoperirea unor scriitori români. Ce susține însă Petru Rezuș : „Fără el, Ioan Slavici și Ion Creangă s-ar fi împotmolit unul în graiul lui „sirian“, altul s-ar fi oprit la închegarea cîtorva povestiri de abecedar. I. L. Caragiale ar fi scris articole și chiar piese de teatru, dar nu i s-ar fi despicat catapiteazma înțelegerii, dacă n-ar fi fost în preajma lui Mihai Eminescu. El a fost un deschizător de epocă în istoria literaturii române, merit niciodată destul de accentuat. Neexistînd Eminescu, n-ar fi existat nici ceilalți trei mari clasici și o întreagă epocă n-ar fi primit numele lui, așa după cum se și cuvine“. Cu o astfel de „înțelegere“ a destinului clasicilor români, orice discuție este de prisos. Nemulțumit de critică, de studiile despre Eminescu, Petru Rezuș „polemizează“ cu G. Călinescu, Rosa del Conte, Edgar Papu, Constantin Noica, într-un stil apodictic. Vorbea G. Călinescu despre existența, la Eminescu, a unui strat liric platonic și neptunic, despre poezia antumelor și postumelor ca valori neidentice. Petru Rezuș nici nu vrea să audă de asemenea... erezii critice ! Să se termine odată cu ele : „Ținem însă să precizăm o dată pentru totdeauna că diferențierea poeziilor eminesciene în antume și în postume este pur formală și poetul trebuie studiat global în dezvoltarea sa cronologică, organică. Tot așa nu sînt indicate nici alte împărțiri metodice și compartimentări pe specii ale genului liric sau epic“, (p. 299). Sau : „Un Mihai Eminescu, văzut prin ochii lui G. Călinescu, este neverosimil. El a atribuit poetului un anumit mod de comportare și sentimente, de care memoria lui Mihai Eminescu trebuie să fie eliberată. De la mit pînă la adevăr drumul este cel mai scurt, fiindcă este drept.“ (p. 139). Curat „drept“ ! Petru Rezuș crede că un filosof de valoarea lui Constantin Noica ar fi „frunzărit“ manuscrisele lui Eminescu ! Un vers eminescian ar fi „lovit gongul sentimental al lui Constantin Noica“ ! Față de Caietele lui Mihai Eminescu, Constantin Noica are „înduioșătoare cuvinte“ ! Petru Rezuș are însă pentru toți o teribilă beție de cuvinte care invadează fără nici o rațiune „monumentala“ la monografie. Concluziile despre această „memorabilă“ apariție de la Editura Cartea Românească, se formează fără dificultate : un eșec de proporții, o mistificare a eminescianismului, o ratare desăvîrșită a interpretării vieții lui Eminescu, un triumf al diletantismului agresiv, mistificator. Sîntem de acord cu aceste concluzii aparținînd lui Petru Rezuș : „Mihai Eminescu își aparține mai întîi lui însuși, apoi îi aparține poporului român. Cine îl atinge, fără înțelegere și fără cinstirea cuvenită, atinge însăși ființa neamului, sensibilă la valorile ei naționale trecute și actuale“ (p. 437). Zaharia SANGEORZAN Comparatismul, între echivalare și diferențiere Am remarcat cu alt prilej faptul că eminescologia se află, în prezent, în pragul unei noi sinteze care ar putea depăși marginea exegezei călinesciene , iar premizele acestei perspective integratoare se poate spune că s-au cristalizat în ultimii cincisprezece ani, cînd a apărut o sumă de studii care au abordat, deocamdată secvențial, opera eminesciană din unghiul unei metodologii moderne : acum — și ultimele apariții probează această presupunere —, eminescologii încearcă sinteza, folosind toate acumulările pe care le-au adus interpretările tematiste, psihanalitice, structurale, stilistice, semiotice, fenomenologice ori comparatiste. O astfel de încercare este și aceea a lui Theodor Codreanu din Eminescu . Dialectica stilului (Ed. „Cartea Românească“, 1984) , în pofida titlului volumului, care pare a indica circumscrierea demersului critic într-o perspectivă stilistică, în fapt, Theodor Codreanu își plasează interpretarea în zona unui dublu comparatism — de echivalare și de diferențiere —, intenționînd să depășească „referențialul estetic“ din care „critica nu poate ieși“ pentru a-și oferi un spațiu de investigație mult mai amplu care să-i permită „reevaluarea“ creației lui Eminescu în orizontul modernității. Studiul se deschide cu un capitol, intitulat Romantismul eminescian, în care autorul își precizează punctul de vedere în ceea ce privește încadrarea lui Eminescu în limitele acestui curent literar, afirmînd că lirica sa trebuie scoasă de sub pecetea romantismului întrucît, iată, H. Friedrich a plasat „stingerea“ modei literare romantice către jumătatea veacului trecut ; numai că același H. Friedrich spune că romantismul a rămas „destinul spiritual al generațiilor următoare“ și, chiar fără a folosi argumentul acesta, „adevărul istoric“ al literaturii noastre din cea de-a doua jumătate a secolului XIX este — oricît de „nedialectic“ ar părea — continuarea și, mai ales, „finalizarea“ estetică superioară a experienței romantice a celor de la 1848 : argumentul folosit de autor („Eminescu se năștea în anul morții romantismului“) este cu totul nerelevant întrucît — după cum se știe — nu data nașterii face specificul artei unui scriitor, ci „destinul spiritual“ pe care și-l asumă. După un al doilea capitol. Mirajul eminescianismului, în care se rezumă o serie de studii invocate apoi deseori pe parcursul analizei, Theodor Codreanu își începe interpretarea propriu-zisă făcînd cîteva precizări în legătură cu metodologia utilizată . iată instrumentele sale principale de lucru : cercul dialectic ?1. limbajul, stilul și sublimbajul. Cum se vede, lângă două noțiuni consacrate — limbajul și stilul — apar altele două, folosite de Theodor Codreanu pentru prima dată în analiza textului eminescian ; n-am găsit însă nici în cuprinsul volumului, nici la notele din final vreo definiție a acestor „concepte“ noi, ci doar „lipsa declarată a oricărei metodologii“ ; „sublimbajul“, de pildă, ar putea fi asimilat cîteodată „motivului“, alteori, „metaforei obsedante“ a lui Ch. Mauron, pentru ca, în chip derutant, să se afirme că „basmul este un sublimbaj al stilului superior“, fără a ni se spune însă care (ce) este acest „stil superior“ : într-un singur loc se afirmă că sublimbajele „pot fi lucrurile“. Operînd cu aceste noțiuni, Theodor Codreanu ar fi trebuit să iasă dintre supoziții și să ne ofere niște definiții pentru a-i putea urmări demonstrația. Dar nici primele două concepte nu sînt utilizate de autor în accepția lor cunoscută ; • faptele, comportamentul, atitudinile poetului reprezintă ținta demersului, iar nu limbajul poetic și cu atît mai puțin stilul acestuia. Ceea ce rămîne totuși din absența declarată a metodologiei este comparatismul, a cărui adevărată rațiune — spune autorul — „nu e de echivalare, ci de diferențiere“ , afirmație însă mereu înșelată pe parcursul studiului pentru că, iată, cea mai întinsă parte a volumului cuprinde o sumă întreagă de echivalări dintre cele mai surprinzătoare. Pornind de la faptul că Etsemble îl compară pe Dumézil cu Einstein, Theodor Codreanu caută punctele de contact dintre teoria relativității și versul eminescian ; „blocul“ lui Einstein este „ghemul, fuiorul“ lui Eminescu; linia existenței unei particule materiale este „firul, torsul“, vorbindu-se apoi de „intuiția preeinsteiniană“ a simultaneității relativiste pe care Eminescu o „demonstrează“ (!) prin uciderea lui Cezar, pentru ca autorul să ajungă la această frumoasă și generoasă concluzie : „Fuziunea spațiu-timpului din viziunea științifică a lui Einstein este înfăptuită la nivelul stilului de către românul Mihai Eminescu“. Dar dacă despre această insolită „paralelă“ s-a mai vorbit, comparatismul de echivalare al lui Theodor Codreanu aduce numeroase alte argumente în sprijinul contribuțiilor științifice ale marelui poet ; astfel, Eminescu „discută în manuscrise de moartea termică a universului înaintea contemporanilor noștri“, limbajul poetic din Luceafărul atinge „rigoarea limbajului matematic“, se invocă „universul în rotație“ a lui Gödel, similitudinile cu marile „cuceriri ale științei epocii nucleare“, anticiparea teoriei recente a „bingbang“-ului și alta, a fizicianului Peter Mittelstaedt, se află legături chiar cu zoosemiotica, cu legea entropiei (Schrödinger și Sherrington), se invocă principiul lui Pauli și cel al lui Carnot și se amintește despre „soluția lui Eminescu“ în ceea ce privește rezolvarea misterului care a înconjurat pînă nu demult construcția piramidelor egiptene. Iată doar două exemple, alese absolut la întîmplare, ale modului în care se fac aceste echivalări : „Decelînd mitul lui Narcis, observăm că ne aflăm în fața unui paradox asemănător cu cel al dublei naturi a electronului — corpuscul / undă“ ; și : „Ca și Gödel, Eminescu încearcă să motiveze matematic metempsihoză, pornind de la legea identității numerice“. Două fapte se impun atenției cititorului descurajat de această avalanșă de informații științifice și echivalări uimitoare : mirat el însuși, autorul remarcă, deseori, „bogăția“ poeziei în raport cu știința ori cu filosofia ; și mirarea și echivalarea se datorează, în esență, lipsei unei perspective adecvate asupra specificității discursului științific și, respectiv, celui literar ; limbajele sînt diferite, stilurile și a codurile de asemenea și, de aici, diferențierea semnificațiilor. Theodor Codreanu urmărește însă o revalorizare „științifică“ și nu una estetică ; de pe poziția acestui scientism sui-generis, autorul polemizează cu aproape toți exegeții de pînă acum ai lui Eminescu, „corectînd,“, totul, de la G. Călinescu la Eugen Simion, de la Eugen Todoran la Dan C. Mihăilescu, de la Mihai Drăgan la Constantinescu, de la Edgar Papu la Ioana Em. Petrescu și Marin Mincu. Orice dispută, care ar trebui să aibă loc pe temeiuri exclusiv literare, este „deturnată“ de Theodor Codreanu spre zona științei , o controversă „mai veche“ cu Edgar Papu, de pildă, este tranșată astfel de Theodor Codreanu : „Este o situație asemănătoare celei semnalate de acad. Eugen Macovschi la concepția tradițională a molecularismului materiei vii căreia i se opune teoria biostructurală“ , tocmai ce era de demonstrat ! Demersul lui Theodor Codreanu este mult mai eficient atunci cînd rămîne fidel rațiunii adevărate a comparatismului, care este diferențierea ; în porțiunile (mici) care se circumscriu acestei perspective, autorul face dovada unor lecturi onest valorificate, produce cîteva analize care se susțin pentru că aici el redevine „critic“ și operează cu elemente specifice discursului literar, semnalează diferențieri ale universului poetic eminescian de lirica lui Bacovia, Arghezi, Blaga ori de aceea a romanticilor , comparatismul de diferențiere, atîta cît este în această carte, se dovedește a fi mult mai prudent și deci mai eficace decît cel de echivalare. Din păcate însă Theodor Codreanu își canalizează toată energia pe pista acestei din urmă modalități, nereușind decît să „popularizeze“ știința și să-l convingă pe cititorul său că „în cazul poeților lucrurile sînt mult mai complicate“. Ioan HOLBAN naltă umbră sus peste munți, păduri și ape lumină stinsă luminezi — arderea miezului în miez sus peste munți, păduri și ape albastră stea — înaltă Umbră ! sub raza ta acum se arată privirea ți cea neîntinată albastră stea — înaltă Umbră ! sus peste munți, păduri și ape de n-ai fi fost ; cum aș putea s-ating o clipă raza ta ... sus peste munți, păduri și ape , mă-ntorc la rugul tău — aproape — cînd blind prin tine se-ntrupează un zeu alunecînd pe-o rază... mă-ntorc la rugul tău !— aproape un chip de jar și de lumină prinos de aripi pin’ la cer rotire-n inimi și mister ... un chip de jar își de lumină și nu mai știu cît de aproape-i misterul — tainicul Cuvînt — cînd mîngîie și-arată blind îndepărtarea ... cît de-aproape-i. / Ion BORODA Cînd spun Eminescu Cînd spun Eminescu România gîndesc, poezie curată, ochi albastru de floare, cînd spun Eminescu spun dor românesc și ninge-n Carpați cu Inmiresmare. Cînd spun Eminescu țărîna o simt sub pași respirînd, respirîndu-mi că este, cînd spun Eminescu închei un colind, cînd spun Eminescu închei o poveste. Cind spun Eminescu Moldova tresar din somnul curat, din pacea curată, și ninge-n Carpați cu șopot stelar, cînd spun Eminescu, spun Patria toată. Ozolin DUȘA Trecînd poetul Audeum trece Poetul calcă liniștea ca o rană în pasul regesc surpă depărtările curge pe noi iubirea lui lanțuri de foc mantia gîndului ca o durere s-o purtăm întreagă ce orgă mută despoaie piei de cîntec sub pașii Lui rămîn icoane se-nchină mama pămîntului. • Vasile PROCA 6 * * V