Cronica, 1989 (Anul 24, nr. 1-50 - Anul 1, nr. 1)

1989-06-16 / nr. 24

Proletari din Ionic țările, uniți-vă ! Săptiminal politic-social-cultural editat de Comitetul județean pentru Cultură și Educație Socialistă Iași, anul XXIV, nr. 24 (1220), 16 iunie 1989, 12 pagini, 3 lei Mesajul tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România cu prilejul Simpozionului omagial „Mihai Eminescu“ în numele Comitetului Central al Partidului Comunist Romăn, al Consiliului de Stat și Gu­­vernului Republicii Socialiste România, precum și al meu personal, aducem un fierbinte oma­giu marelui poet Mihai Eminescu, care, prin nemuritoarea sa operă, a cvitat poporul român, trecutul, prezentul și viitorul său, înscriindu-se pentru totdeauna în conștiința întregii noastre națiuni și în patrimoniul culturii universale ca exponent al unor luminoase idealuri și năzuințe de dreptate socială și națională, de afirmare li­beră, demnă și independentă a României. Simpozionul omagial, prin care oamenii de știință și cultură cinstesc memoria poetului na­țional Mihai Eminescu, constituie un puternic imbold pentru toți creatorii de literatură și artă din țara noastră de a-și pune întreaga lor crea­ție — urmînd strălucitul exemplu al marelui lor înaintaș — în slujba poporului, a dezvoltării cuceririlor sale revoluționare, a făuririi socialis­mului și comunismului, a ridicării României pe trepte tot mai înalte de civilizație și progres, l­oct al poporului său, Mihai Eminescu a lă­sat posterității imaginea unui artist legat trup și suflet de pămîntul țării sale, de aspirațiile spre mai bine ale maselor populare, receptiv la problemele majore ale epocii in care a trăit, ale luptei pentru apărarea și afirmarea ființei naționale — care au constituit în permanență izvorul veșnic viu al minunatei sale creații. Nimeni mai mult decît Mihai Eminescu n-a dat expresie și n-a contribuit într-o asemenea măsură la afirmarea și punerea în valoare a frumuseții limbii române, a spiritului de înțele­gere a legilor dezvoltării lumii. Cit de minu­nat sună și astăzi genialele versuri din poezia „La steaua“ : „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atît de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-a­lungă“. în opera lui Eminescu și-au găsit o nemuri­toare oglindire paginile cele mai glorioase al istoriei naționale, profundul patriotism al po­porului român, gata să-și apere cu orice sacri­ficiu viața demnă și libertatea. Cât de minunat răsună cuvintele pline de demnitate prin care M­­ircea cel Mare afirma — în „Scrisoarea a III-a“ — hotărirea poporului român de a-și apăra li­bertatea și independența : „Eu ? îmi apăr sărăcia și nevoile și nea­mul... / Și de-aceea, tot ce mișcă-n țara asta, fiul, ramul, / Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este". Prețuind toate popoarele și valorile create de ele, Eminescu i-a urît pe cei care s-au rupt de popor și s-au pus în slujba străinilor. Ne­îndurătoare, dar profund îndreptățite, izvorîte din cel mai curat patriotism­­, răsună versurile sale din „Doina“ : „Cine-a îndrăgit străinii, / Mînca-i-ar inima cîinii, / Mînca-i-ar casa pus­tia, / Și neamul nemernicia !". Opera lui Eminescu a dat expresie marilor lupte sociale, încrederii în rolul proletariatului, al muncitorimii, pe care a chemat-o — prin versurile sale devenite legendare, din poezia „împărat și proletar­ ” la luptă unită împo­triva vechii orînduiri : „Zdrobiți orînduiala cea crudă și nedreaptă, / Ce lumea o împarte în mizeri și bogați ! / Atunci cînd după moarte răsplată nu v-așteaptă, / Făceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, / Egală fiecare, și să trăim ca frați !“. Cit de profund legată de creația lui Eminescu, de prezentul și viitorul țării noastre, cit de luminoasă și înălțătoare se arăta dragostea lui pentru pămîntul patriei­­ : „Сi-ți doresc eu ție, dulce Românie, / Țara mea de glorii, țara mea de dor ? / Brațele nervoase, arma de tărie, / La trecutu-ți mare, mare viitor !... Dulce Românie, asta ți-o doresc“. NICOLAE CEAUȘESCU (continuare în pag. 2) Desen de Dragoș PATRAȘCU TELEGRAMA ADRESATĂ tovarășului RIGQLAE CEAUȘESCU de participanții la Simpozionul omagial dedicat centenarului „Mihai Eminescu» Mult iubite și stimate tovarășe Nicolae Ceaușescu. Participanții la Simpozionul omagial dedicat Centenarului Mihai Eminescu vă aduc, mult iubite și stimate tovarășe Nicolae Ceaușescu — marele Erou intre eroii neamului românesc, ilustru conducător de partid și de țară, strălu­cită personalitate a Lunii contemporane, înflă­cărat luptător pentru libertatea, independența și prosperitatea națiunii române — un cald și vibrant omagiu, expresia sentimentelor de alea­să stimă, nețărmurită dragoste și fierbinte re­cunoștință pe care scriitorii, oamenii de știință, cultură și artă, asemenea întregului nostru po­por, le nutresc față de exemplara și prodigioasa dumneavoastră activitate consacrată înfloririi patriei, formării omului nou, constructor con­știent și devotat al societății socialiste și comu­niste în România. Exprimăm, totodată, cu adine respect, senti­mentele noastre de aleasă considerație și deose­bită prețuire tovarășei Elena Ceaușescu, mem­bru al Comitetului Politic Executiv al Comite­tului Central al Partidului Comunist Român, prim-viceprim-ministru al guvernului, președin­tele Consiliului Național al Științei și Învăță­­mîntului, eminent om politic și savant de largă recunoaștere internațională, căreia îi adresăm, și cu acest prilej, întreaga noastră gratitudine pentru îndrumarea și sprijinul permanent acor­date literaturii și artei, activității din domeniul științei, culturii, educației și învățămîntului. Participanții la simpozion au primit, cu pro­­funde sentimente de respect și satisfacție, căl­durosul mesaj adresat de dumneavoastră, mult iubite și stimate tovarășe Nicolae Ceaușescu, prin care se exprimă un fierbinte omagiu și cea mai înaltă cinstire adusă marelui nostru poet (continuare în pag. 2) Festivalul național de poezie „Mihai Eminescu“ In Sala Teatrului Național „V. Alecsandri“— Iași, gazdă a au­tor evenimente culturale de amplă rezonanță, a răsunat din nou, la înalte cote ale gîndirii și emoției, verbul și sunetul muzicii întru Eminescu, întru etalarea valorilor eterne ale spi­ritualității românești. La deschiderea festivă celei de a IX-a ediții a Festivalului „Mihai Emi­­­nescu“, manifestare dedicată împlinirii a 100 de ani de la trecerea în eternitate a poetului, au fost, prezenți reprezentanți ai organelor locale de partid și de stat, scriitori, critici și istorici lite­rari, oameni de cultură și artă, cadre didactice și elevi, un numeros public. Despre semnificațiile aces­tui eveniment au vorbit tovarășa Maria Ghițulică, membru supleant al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., prim-secretar al Comitetului Ju­dețean de partid, președintele Comitetului Exe­cutiv al Consiliului Popular Județean Iași, tova­rășii Pavel Florea, președintele Comitetului Ju­dețean de Cultură și Educație Socialistă, Mircea Radu Iacoban, secretarul Asociației Scriitorilor din Iași. A fost evidențiat faptul că Festivalul de poezie de la Iași, integrat firesc în Festivalul național al muncii și creației libere „Cîntarea României“, are, de peste două decenii, puterea unei adevărate sărbători spirituale intrată într-o fecundă tradiție în epoca celor mai mărețe­ edi­(continuare în pag. 2) . Locul nostru in lumină si timp in ființa noastră, care e Limba Română, vorbu-A FI e miez de spirit, ca prin el să ne rostim și privirea îndreptată spre Luceafăr să rămînă — locul nostru în lumină. Eminescu îl numim dinspre Axa ce rotește ale lumii elemente — apă, foc, pămînt și aer — în chemarea spre Cuvînt, rază din entelehia desfăcută in tangente la aripa veșniciei, pe-a sa frunte s-a răsfrînt Eminescu-i apă vie din izvorul ce păstrează peste-al vremii arc ce-n singe e atins de vînt și ploi, m­ioritic svon de cosmos cu-a iluminării rază ducînd dincolo de stele clipa ce purtăm în noi Eminescu-i foc lăuntric din prinos de sferă să știm a privi­ n fereastra dintre noi tainic ochi ce necuprins­e în a spațiului plină, și univers, retină — prin noi ca o altă viață peste-a­ vieții zilnic mers Eminescu-i aer tare risipind în zare ceața cercului adus in lume de orice compas de mit prin al cărui joc al sorții sclav al morții ar fi viața — și prin El, vis pururi liber, sintem­ dor de infinit apă, foc, pământ și aer ce prin Verb curat și teafăr peste zări de stingeri cată al Ființei înțeles — spre a fi destin de Logos întru stare de Luceafăr, numele lui Eminescu — semn în lume — Eminescu-i partea bună din puterea și privirea îndreptată spre Luceafăr au ales cea supremă de la Timp, ce-n noi rămîne să vegheze acest plai — nu a clipei strălucire avînd forța drept emblemă, ci cunoaștere de sine ca Lumină vri-n grai cu­ timp in ființa noastră, care e Limba Română, verbu-A Fi e miez de spirit, ca prin ei să ne rostim să rămînă — locul nostru in lumină, Eminescu îl numim Vasile CONSTANTINESCU C Poetul—expresie a „geniului preexistent" al nației In perspectiva timpului, Eminescu este o ex­presie monumentală a conștiinței românești, de la spiritualitatea dacică, situată într-un orizont de mister, la mișcarea de renaștere și rezistență na­țională a veacului său. Geniu de o imensă pu­tere de cuprindere. Poetul este o sinteză inte­grală a potențelor spiritului românesc orientat, deopotrivă, spre acțiune și spre faptă, prin cobo­­rîrea în istorie, prin cunoaștere și creație și, tot­odată, prin înălțarea deasupra orizontului tulbure al istoriei, într-o devenire grandioasă, echivalen­tă cu integrarea, prin vibrație metafizică, în marea carte de semne a lumii. Prin opera lui Eminescu, chiar de la începu­turile ei, spiritul românesc ia deodată cunoștin­ță de el în totalitatea lui ca existență , în iposta­za acțiunii (critica de "aspect titanian din pri­mele texte ale poetului și participarea eroului, din romanul Geniu pustiu,­ la revoluție) și în a­­cea contemplativă (fața lui nocturnă), esență a creației demiurgice, pusă mereu în legătură cu un fior neobișnuit de vizionarism, care nu este doar unul pur romantic, ci și unul românesc, or­­feic și mioritic în energiile lui latente. Impactul acesta teribil între spiritul critic apli­cat, necruțător realităților contradictorii din epo­ca sa și nevoia demonică de creație (în fond, asu­­marea­­ timpului etern al geniului), a putut duce, prin Eminescu, la un moment crucial în creația poetică și în gîndirea națională, de fapt in afir­marea spiritului românesc înțeles ca totalitate în stare să-și depășească marginile istorice prin participarea, cu valori majore de cultură, la spi­ritualitatea lumii întregi. Situația se explică prin statutul de excepție al scriitorului de geniu, așa cum îl teoretizează Eminescu, între altele, în una din scrisorile către Iacob Negruzzi din anul 1871. Poetul este văzut ca „un organism central, care își asimilează într-un moment toate întîmplările lumii са [UNK]е-i vin la cunoștință“, dar pe care le comunică într-o viziune originală ca putere de sinteză artistică și de armonizare, la nivel cosmic, în cuprinsul creaței, a antinomiilor ce răscolesc viața diurnă a geniului. Contactul poetului cu lumea și cu istoria este atît de viu și de dramatic incepînd chiar din ti­nerețe incit el rămîne o trăsătură dominantă a tuturor manifestărilor geniului eminescian. Aceas­tă legătură, că formă neistovită a titanismului ro­mantic, devine o permanență (activitatea de gaze­tar a lui Eminescu, un jurnal zilnic făcut public pe măsura scrierii lui, este o dovadă supremă). Dar ființa poetului, agresată necontenit de is­toria vitregă, a trebuit, în chip fatal, neputînd rezista unei confruntări permanente cu ceea ce el însuși numea „antiteticitațile“ vremii sale, să reacționeze într-un plan mult mai larg și mai complex decît acela al negației pur sociale, găsind o compensație și o salvare in eternitate, prin creație. Ca „om ce spune adevărul“ și, în conse­cință, ca ființă tragică ce se măsoară în perma­nență cu limita, depășind-o prin conștiință și creație, Eminescu este un erou al spiritului ce raportează totul la un excepțional corp de la­ M­ihai DRAGAN (continuare în pag. 6) Discursul gravității S-ar putea închipui, caracterologic, un spectru larg de atitudini, avînd la extreme : tipul vesel, pozitiv, bucuros de clipă într-o margine ; tipul grav, serios, profetic la cealaltă. O gamă vasta de nuanțe s-ar interpune. Solidari fără voie cu un tip sau altul, ne e dat să pendulăm adesea — indivizi sau popoare — între atitudini con­tradictorii, ca mișcați de o lege ascunsă a dublei frenezii. Unde ne situăm ca neam ? Răspunsurile date pînă acum sînt la fel de numeroase și a­­poretice. In pragul secolului nostru, C. Rădules­­cu-Motru iniția o anchetă pe această temă, fără rezultate spectaculoase, dar semnificativă pentru adîncirea conștiinței de sine la nivelul unei psi­hologii etnice pe cale de a se constitui. Destule anchete și analize făcute între timp s-ar putea aminti cu folos. Sinteza călinesciană e desigur cea mai frapantă și mai plină de urmări in cul­tura noastră, căci în spiritul ei, simplificind, s-a distins apoi e.g. intre melancolia moldavă, jo­vialitatea munteană, seriosul ardelean. In planul culturii, M. Eliade identifica, pentru secolul din urmă, o tensiune polară între un eminescianism atent mai cu seamă la valorile naționale și un caragialism înclinat cu precădere spre univer­salitate. Ironia, zeflemeaua, dispoziția sceptică s-ar întîlni la polul din urmă, în timp ce polul dinții, cristalizat sub raza Luceafărului, indică viziune romantică asupra istoriei, emfază, gran­dilocvență ’). Sînt atitudini ce se degajă astfel la limită, imposibil de aflat ca atare în realitatea ambiantă, realitate ce cunoaște numai nuanțe. (continuare în pag. 6) ai. 7m

Next