Cronica, 1989 (Anul 24, nr. 1-50 - Anul 1, nr. 1)
1989-12-29 / nr. 1
cronica Centenar Creangă Scriitorul în conștiința criticii românești ao Ч Ч ч Există părerea (greșită), și ea este adusă adesea în prim plan cu o voluptate suspectă, că îndrumătorul Junimii și criticul literar al acestei epoci nu l-a înțeles pe Creangă și, în consecință, l-ar fi depreciat, folosind, în scurte caracterizări, formule nepotrivite. Rezerva criticului față de publicarea, în „Convorbiri literare“, a unui text ca Moș Nichifor Coțcariul, nu este un indiciu. Judecata lui Călinescu, formulată pornind tocmai de la această întîmplare care n-a avut însă nici o consecință asupra prozei humuleșteanului (T. Maiorescu „n-avea gust și nici subtilitate“ — Viața lui Ion Creangă, Fundația pt. lit. și artă, 1938, p. 203), este total nedreaptă și ea nu poate fi invocată ca un argument demn de atenție. Nici faptul că Maiorescu n-a consacrat un articol de sine-stătător lui Creangă nu este semnificativ (n-a făcut acest lucru nici pentru Alecsandri, nici pentru Slavici, și nici chiar pentru Duiliu Zamfirescu cu care s-a aflat, ani mulți, în strînse relații de prietenie literară, consemnate într-o întinsă și importantă corespondență). Fiind „un om de o cultură solidă, un om de caracter, un polemist foarte talentat și un bărbat cu tact“ (G. Călinescu, op. cit.), Maiorescu a fost totodată și un om de gust rafinat care a intuit fără greș adevăratele valori literare din vremea sa și le-a apreciat în baza unor criterii ce sunt mai întîi ale epocii respective, nu mai puțin însă clare și sigure în comprehensiunea lor. Neaderenta, de pildă, în 1886, la versurile lui Macedonski (din Prima verba, 1872 și Poezii, 1882), nu este o notă rea pentru critic deoarece poetul Nopților va ajunge un creator important abia după aceastădată, începînd cu volumul Excelsior (1895). I. Creangă a devenit și pentru Maiorescu un reprezentant de seamă al direcției naționale și populare în literatura română. Fără nici un fel de reținere, criticul îl socotește pe humuleștean, mai întîi în corespondența cu junimiștii (cu Anton Naum, de pildă), un scriitor „original“ „ale cărui scrieri în genere sunt o adevărată îmbogățire a literaturii noastre“. Este în afară oricărei îndoieli că I. Creangă s-a putut dezvolta ca scriitor (ca autor de manuale didactice e sigur, grație mărturiilor existente) și datorită prețuirii săra rezerve,în cercul junimist, de către Maiorescu, a literaturii de inspirație țărănească, național-populară. " „ . . .. Atitudinea criticului se cuvine , pusa în legătură, mai întîi, cu recunoașterea țărănimii ca „singura clasă reală la noi“ a cărei realitate „este suferința sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare“, clase a căror cultură „este nulă și fără valoare“. Cultura . și literatura română se pot normaliza numai prin înțelegerea spiritului original și profund al poporului, depășindu-se astfel farsa imitațiilor caricaturale după străini _ și a zonelor în care nonvaloarea și plebea condeierilor inculți au avut norocul să se instaleze spre a pune în pericol însăși ființa națională. Adevărul, pentru Maiorescu, ridicat la rangul unei directive clarvăzătoare, se află în „viața proprie a poporului“ și literatura noastră, dacă voiește să devină sănătoasă și trainică, aici își are punctul central de plecare. Așa se explică preocuparea criticului, în studiul Literatura română și străinătatea (1882), de a defini „romanul țărănesc“. Acest tip de roman, corespunzător, în plan spiritual, structurii reale a societății românești din timpul său, are ca „subiect propriu“ „viața specific națională, și persoanele principale trebuie să fie tipurile unor clase întregi, mai ales a țăranului și a claselor de jos". T. Maiorescu ajunge la acest „nou principiu estetic în privința romanului modern, în deosebire de tragedie“, după „citirea unor romane și nuvele ca Lascar Viorescu de Kotzebue, ca Buna pescuire a spaniolului Alarcon (vezi «Convorbiri literare» de la 1 ianuarie 1881), ca Kabbiata lui Heyse, ca Gura satului de Slavici, Amintirile din copilărie de neprețuitul Creangă, La mare au diable și Petite Fadette de George Sand, Madame Bovary de Flaubert, Memoriile unui vînător și Nov de Turgheniev, Norocul în Roaring Camp de Bret Harte (vezi «Convorbirile literare» de la 1 ianuarie 1874), David Copperfield de Dickens și, mai presus de toate, Un mine Stromud de Fritz Reuter“ Perspectiva comparatistă în care Maiorescu își formulează aprecierile este, parțial, asemănătoare cu aceea a lui Eminescu (poate chiar a și fost stimulată de ea), locul „neprețuitului Creangă“ fiind, evident, unul în totul privilegiat. De precizat, acest text este esențial nu numai pentru că îl situează pe scriitorul nostru într-o companie de valori așa de selecte (pentru vremea aceea), dar și pentru motivul că el urmează, în chip logic, unei importante teoretizări maioresciene, din studiul amintit, privitoare la raportul național-universal în literatură. Opera literară, gîndește criticul, are, ca „element original al materiei“, fondul etnic („originalitatea lor națională“), dar acesta nu se valorifică decît numai dacă este „îmbrăcat în forma estetică a artei universale“! Disocierea, doar aparentă, între conținutul creației literare și forma ei artistică, este orientată, de fapt, spre accentuarea, într-o manieră inflexibilă, a autonomiei esteticului (viabilitatea operelor, șansa universalizării lor stă în „măsura lor estetică“). Calificativele aplicate de criticul literar humuleșteanului — „neprețuitul“ scriitor, „vîrtosul glumeț“ — sunt adevărate aprecieri estetice peste care nu se poate trece (în însemnări zilnice, septembrie 1876, Maiorescu nota : „Creangă, bun institutor și scriitor popular“, dar formula „scriitor popular“ nu este folosită niciodată de critic în textele sale tipărite poate pentru motivul că putea să aibă și un sens peiorativ). T. Maiorescu îl citează des pe Creangă în judecățile sale valorice și de situare, întotdeauna lapidare și expresive, ale căror adevăruri posteritatea le-a recunoscut fără șovăire, ca pe fapte normale (deci și comune), și le-a dezvoltat în analize corespunzătoare. Chiar dacă în textele maioresciene aceste judecăți nu sunt susținute cu comentarii critice detaliate, ele probează din plin că autorul nu greșește niciodată în formularea lor. Dimpotrivă. Este o mare siguranță a criticului literar în recunoașterea și ierarhizarea valorilor literare ale epocii. La 1872, în marele său studiu de îndrumare Direcția nouă, Maiorescu fixează, cu severitate, o tablă de valori, scriind „că pentru epoca de acum autorii cei mai buni și mai răspîndiți ai românilor sunt Alecsandri, Bolintineanu și Odobescu și că multe forme ale vorbirii adoptate de ei au dintre toate cea mai mare probabilitate de a rămînea" pentru că aceștia „sunt scriitori estetici, și nu erudiți reflexivi, și fiindcă în materie de limbă urechea lor singură face mai mult decît capul a o sută de filologi“. Mai tîrziu, în anul 1907, la republicarea Criticelor într-o ediție nouă, Maiorescu face, la acest paragraf, o adăugire în totul semnificativă : „Astăzi am numi și pe Eminescu, Creangă, Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Al. Brătescu-Voinești, M. Sadoveanu, Colșbuc etc.“. Intr-un alt studiu, Neologismele (1881), criticul notează că acei care contestă „românismul“ direcției noi de la Iași uită că în jurul acesteia s-au grupat „scriitori ca Negruzzi, Gane, Eminescu, Creangă, Slavici, Șerbănescu, Lambrior etc., fără îndoială scriitori dintre cei mai cu limbă românească ce i-a avut vreodată literatura noastră“. Cu altă ocazie, în 1898, Maiorescu scrie, cu o tristețe abia strunită, că „de cînd s-au dus Creangă, Eminescu și Alecsandri, literatura lîncezește la noi“. Judecind lucrurile și în perspectiva timpului și apreciind, cu multă atenție la nuanțe, evoluția literaturii noastre de la o perioadă la alta, criticul junimist fixează repere valorice fundamentale și le întărește sistematic prin strategia unei repetiții ce nu și-a pierdut nimic din subtilitatea și importanța inițială. Poate cea mai categorică atitudine de aderență (totală) a lui Maiorescu la substanța operei lui Creangă (mereu citat alături de Eminescu) este de găsit într-Un raport academic din 1894. „Originalitatea“ distinctă a literaturii române a început în momentul cînd „scriitorii noștri de frunte, pornind de la poezia populară, s-au inspirat de viața națională și ne-au înfățișat sub forma frumosului o realitate etnică, adecă ’ ceea ce este și cum simte românul după propria sa fire. Pastelurile și Ostașii lui Alecsandri, poveștile și Amintirile lui Creangă, poeziile lui Eminescu — pentru a nu vorbi decît de cei încetați din viață, sunt manifestările acestei epoce de renaștere literară“. Judecata maioresciană, coroborata cu altele la fel de expresive, constituie o mărturie elocventă a convingerii criticului .junimist că Alecsandri, Eminescu și Creangă sunnt, în această epocă de renaștere literară, cei mai reprezentativi scriitori români ca „originalitate națională“ și „măsură estetica“. Se cuvine precizat de îndată că pentru T. Maiorescu legăturile scriitorului român cu folclorul nu duc automat și la o literatură superioară ca ținută estetică, în absența talentului adevărat, perspectiva poate fi adeseori aceea a unei literaturi poporane, folclorizante și, lesne de înțeles, total nesemnificative în sfera creațiilor culte. Așa îi apare criticului prozatorul sămănătorist Ion Dragoslav a cărui „valoare“ a fost susținută de unii comentatori, la începutul secolului, prin invocarea (neinspirată) a lui Creangă. Delimitările și disocierile lui Maiorescu, făcute într-un raport academic din 1910, îl așază pe humuleștean într-o perspectivă înaltă, ce dă cîștig de cauză spiritului creator original, puterii lui instinctive de a transforma fondul etnic și limba poporului într-o „materie“ proprie care nu este altceva decît forma operei sale : „Creangă era un om simplu și fără multă carte, era al poporului și vroia să rămîie al poporului; un învățător primar, mîndru de a fi învățător primar și fără dorința de a ajunge mai sus. El vorbea și scria de la sine în graiul țăranului moldovean ; la el stilul poporan era firesc. D-l Dragoslav umblă după cultură literară ; stilul său țărănesc e meșteșugit. Creangă pornește de jos și ajunge sus ; poporaniștii pornesc de mai sus și ajung jos. Creangă ne înalță, poporaniștii ne coboară. Acest contrast este hotărîtor, și hotărîrea lui este condamnarea poporanismului meșteșugit. Unde ar fi rămas Eminescu dacă s-ar fi mărginit la poeziile de formă populară, cum e pe te legeni, codrule, oricît de frumoase sunt ?" (Opere, II Ed „Minerva“, 1984, p. 550). Paragraful referitor la Eminescu are o importanță capitală pentru înțelegerea gîndirii lui Maiorescu privitoare la sfera ideii de literatură națională și, cu deosebire, a ceea ce reprezintă în acest sens poetul și povestitorul ca cei mai tipici scriitori ai nației. La aceste judecăți să adăugăm și observația că „pentru graiul cuminte și adeseori glumeț al țăranului moldovean, Creanga este „recunoscut ca model“. Maiorescu vrea să spună „model“ în sensul că humuleșteanul „a ridicat la valoare literară" limba țăranului român (moldovean), așa cum I. L. Caragiale a făcut cu „vorbirea tipică a inculților și semiculților din orașe cu ridicolul lor“. Creanga, mai spune Maiorescu, este „cel mai caracteristic autor ieșit din mijlocul“ Junimii, „acea care, fără deșteptarea, incuragiarea și prețuirea din partea membrilor vechei societăți literare din Iași, n-ar fi scris toate nici una din povestirile sale“ (Ibidem, p. 521). In receptarea operei lui Creangă, judecățile critice maioresciene, concentrate și expresive ca o definiție dintr-un cod de legi, au contribuit, prin autoritatea lor, la plasarea povestitorului în rîndul întîi al scriitorilor vremii sale. Și aceasta nu-i puțin lucru, Mihai DRAGAN „In materie de emoții, cazul lui Creangă e mai simplu. Nu are de spus despre copilărie mai mult decît alții. Chiotul lui e Insă mai plin, sonor ca o voce minunată desprinsă dintr-o gloată, și se rezumă la : „Și, Doamne, frumos era pe atunci !...". Așa cum există „idei primite“, sînt și sentimente, adevăruri primite, însă nu de la generații limitate, ci de la un popor întreg, cu procesul de gîndire prudent, totuși în mișcare. Un creator popular genial este anulat ca individ și fortificat ca exponent. De aceea, despre Creangă, ca artist, sînt puține de spus, și studiile se pierd în divagații. Un muzician poate imita buietul apelor, un pictor poate zugrăvi priveliștea, dar astea sînt succedante artistice, nu impresii critice. Creangă este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român sau, mai simplu, e poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune, Ion Creangă este, de fapt, un anonim“. Astfel își încheie G. Călinescu bine știuta sa monografie Ion Creangă — viața și opera. Concluzia sa „Creangă e poporul român însuși“ amintește caracterizarea făcută în 1937 lui Sadoveanu de către W. Vesper, consilier cultural al lui Hitler, cînd se intenționa interzicerea scriitorului : „Opera lui Sadoveanu, în care se recunoaște întregul neam românesc, e învățată în școli ca proză clasică și e socotită cea mai demnă expresie a românismului“. Iar din discursul lui Sadoveanu de recepție la Academie, să reținem filiera indicată de dînsul : „Neculce — Creangă — poporul, de la dînșii am învățat“. Așadar, cronicarul și cel care îi prelungește darul de povestitor, adică Ion Creangă, ambii venind și rămînînd oameni din popor. Ce impresie a făcut Creangă în salonul junimiștilor ? Ne-o spune George Panu : „înzestrat cu o vie inteligență, țăranul Creangă nu-și pierduse, prin modestele studii de seminar ce făcuse, limbajul viu, colorat și plin de imagine, popular“. Iar în privința prieteniei Eminescu— Creangă : „Creangă reprezenta pentru Eminescu tipul românului, simplu, natural, nefalsificat de ideile și cultura modernă. Eminescu, ca să poată găsi un tip de român vechi, își plimbase eroul, Sărmanul Dionis, prin veacul lui Alexandru cel Bun și ca să poată avea înaintea lui case vechi cu cerdacuri largi și cu obiceuri bătrîne, trebuia să le inventeze. Creangă, cu tipul său de țăran îmbrăcat în haine nemțești și cu toate expresiile arhaice care-i presărau vorbirea, repet, îi realiza visul lui Eminescu“. Cred că la baza cultului sadovenian pentru Creangă stă aceeași fericită întîlnire cu o lume rîvnită nostalgic : satul. Verșenii Profirei Ursachi nu-s departe de Humuleștii Smarandei a Petrei și nici copilăria lui Mihail In Vatra Pașcanilor și la bunici pe apa Moldovei, mult deosebită de cea a lui Ion. Ca și Eminescu odinioară, Sadoveanuscriitorul urcă spre admirarea artistului Creangă, așa cum astăzi Geo Bogza, musafir la bojdeuca din Țicău, nu-și poate stăpîni entuziasmul față de exclamația lui moș Nichifor Coțcariul : „— ...Tă-vă pustiu, privighetori, să vă bată, că știu că vădrăgostiți bine !“. Sadoveanu a preluat cu plăcere din Creangă o snoavă pilduitoare ca „Sfîrîiacul“ și în întreaga-i carieră scriitoricească a alimentat un adevărat cult pentru acest dascăl al său. Că el îl considera pe Creangă cel mai autentic țăran o constituie, cred, faptul că ambiționa să vadă cum e primit la el acasă. Drept care a organizat o șezătoare literară la Humulești, unde a cetit așa cum numai el citea, din Creangă. Dez i, măi frate, lume și te mint глипта за [UNK]ит iluzie. Nici o impresie în sală. „Apoi, a cuvîntat un gospodar iaca am pățit-o cu răspopulista , ne face satul de rîs în lume !“. Dacă ar fi trăit Creangă, poate că i-ar fi spus lui Sadoveanu : „iaca așa, măi băiete, capra b... și oaia trage !“. „După unii, scrie Călinescu in cartea sa, Creangă ar fi țăran. Țăran și nu prea, decît doar la fire. Cît despre intelect, corespondența, polemicile lui dezvăluie un mînuitor sigur de idei într-o limbă tehnică fără nici o pată. Creangă e mai deștept decît pare. Ceea ce-i lipsește e o cultură complexă, ramificată, dar cît știe, știe bine. E un șiret patriarhal, ca și Ioan Neculce, care și acela vorbește de «firea lui cea proastă» deși o crede deșteaptă“. Adevărul e că de Creangă nu se poate apropia oricine spre a-l retopi în alte forme. A încercat să-l dramatizeze I. I. Mironescu în Catiheții de la Humulești, tot la îndemnul lui Sadoveanu, dar Mironescu, ca și Sadoveanu, deși medic și profesor universitar, era un șugubăț care se închina la satul lui nemțean , Tazlău. Piesa n-a prea trezit interes, Creangă nu poate fi înlocuit de altul. Mai curînd a reușit Gh. Vasilescu cu ochiul babei, aceasta, cum am scris-o la vreme, fiindcă „marele merit al autorului e acela de a nu fi rămas tributar modelului, ci, plecînd de la Creangă, el a creat o piesă de sine stătătoare cu eroi proprii și o viață pe care o ia din satul copilăriei lui,de la Moșna, și nu din Soacra cu trei nurori. De Creangă, scriitorul, trebuie să te apropii cu o grijă măcar egală cu cea cu care se apropiau contemporanii săi de om, „zisele“ lui de duh, urzicătoare, circulau în Iași precum epigramele mai tîrziu, încheind un contract de asociație cu tipograful I. S. Ionescu, de altfel prieten al său și al lui Eminescu, pe care l-a și găzduit un răstimp, acesta îi prezenta la început de an o situație financiară înfloritoare pentru ca, pe măsură ce lunile treceau, cerul să se întunece și către sfîrșitul anului cheltuielile să depășească venitul. — Bre, tu faci cu mine ca acela cu radii îi zise Creangă cu năduf. Cică, un oarecare, prinzînd raci mulți, îi trimise unui prieten un coș plin și un bilet : „Primește omagiul meu, poftă bună“. Numai că băiatul care ducea coșul se întîlnea cu unul, cu altul, punea coșul jos și începea taifasul. Racii fiind vii, o luară la sănătoasa încît, pînă la urmă, celălalt primi coșul gol și „poftă bună“. Așa pățesc și eu. Un cal de bătaie pentru hîtrul Creangă era și profesorul Pavel Paicu, naiv și pudic la „Junimea“, ca și Naum. Urmînd a pleca la Berlin, Paicu ceru sfatul prietenilor cum să procedeze ca să-și scoată cheltuielile. — Păvălucă, îi zise Creangă, nemții se dau în vînt după carne de porc și după bere. Asta să le duci. Bere au ei mai bună ca a noastră, dar în materie de porci îi batem. Zis și făcut. Pune Pascu patru porci la tren, angajează și un îngrijitor pentru drum și hai cu ei la Berlin. Acolo ține la preț, porcii cer mîncare, scad din greutate. Pînă la urmă, i-a dat cu cît a putut numai să scape de dînșii. In loc de cîștig, s-a ales cu o pierdere serioasă. E drept care, revenind la Iași, se destăinuia în cancelarie : — Ai naibii porcari sînt nemții, bre ! De unde să știe bietul Creangă una ca asta ! In prefăcuta lui modestie, Creangă se întreba pe cine vor interesa bazaconiile scrise de dînsul, dar pentru monografia sa, G. Călinescu a consultat circa 250 de izvoare. îmi amintesc de doi specialiști în Creangă, preotul D. Furtună de la Dorohoi și G. Kirileanu de la Piatra Neamț, ambii avînd cîte un lăboi de documente. Mă întrebam, la vremea cînd i-am vizitat, ce pot avea în acele depozite de hîrțoage. Astăzi însă, cînd Mihai Mocanu din Pașcani, cu mare slăbiciune pentru Popa Duhu, alias Isaia Teodorescu, de loc din satul Cogeasca-Veche, lîngă Iași, ca și Mocanu, ca și mine, mi-a arătat monografia la care lucrează (parțial publicată) îmi dau seama că acest Duhu poate fi considerat nașul lui Creangă privind temperamentul și agerimea limbii. Iată o direcție în care Călinescu n-a mers, semn că n-a secătuit toate izvoarele și mai sînt multe de zis despre acest „hoț cu ochi de la Humulești“. De-ar fi dînsul de față, ar zice cum a scris în 1878 în albumul „Junimii“ : „Ce este lumea și noi într-însa ? Totu-i vis, toate-s păreri, și viață și plăceri, dureri și mîngîieri ; zi, măi frate, lume și te mîntuie...“. Aurel LEON Ш s [UNK] Sculptură de Iftimie IîARLEANU ürnSm5 Creangă de Aur Se va spune : a stat printre cărți și acum bate vintul prin ierburi ; iarna aspră nici nu-1 atinge. I. Dar între aceste mîini țin cărțile, cu ele mă spăl, mă л ... . „ .. . hrănesc, descind uși, ma sprijin, îmi acopăr pieptul. Seara vin la mine oameni străini și se așază în basm . . . . discutăm și nu uitam sa ne regăsim — toată noaptea este un : „ . . „ abecedar pe care-l răsfoiesc minutele copiilor, în timp ce în apropierea lor viața zidește, lasînd hublouri prin care abia de se vede cerul cu pasărea lui liberă, între Hrp.sfp m lini 71P tin n V» iîn СI nî tin« Г [UNK].мл . «j ------» ț*«voi vi vai opune , ti aiul printre cărți și acum bate vîntul prin ierburi , iarna aspră nici nu-1 atinge... I. Dar cu acești ochi am iscodit în noapte ideogramele, iar „ , femeia , iu ei m-a găsit și pe ea în ei am ascuns-o, lacrimă tot . . . . cu ei, lumina tot cu ei — întunericul îi va paște. Seara au revenit acei oameni și s-au așezat în basm , am discutat și n-am uitat să ne regăsim — copiii au crescut, printre rîndurile mici ne-am regăsit, era seară, femeia apărea frumos . . între aburii de cafea, ne iubea și avea grijă, în timp ce viața creștea în ziduri hublouri mici prin care abia de se mai vede cerul. Cu ei trec viața cărților în timp ce vor spune : a stat printre cărți și acum bate vîntul prin ierburi ; iarna aspră nici nu-1 atinge... III. Și n-am tăcut chiar dacă tăcerea mă acoperea ca o iarnă . . . aspră Dealul Cincului, Țicăul , seara veneau acei oameni adevărați, din ce în ce mai puțini, în final doar UNUL și discutam, cuvintele creșteau ca niște rochii frumoase, ba mai curînd ca niște îngeri, iar în basmele noastre viața lor devenea veșnică. Vinul venea să ne mîngîie, viața noastră era adevărată și n-am tăcut chiar dacă tăcerea venea în haine negre și ne acoperea ca zăpada dealurile, munții — cărțile soiau lîngă noi și aerul se deschidea în spatele zidului, și totuși vor zice : a sta printre cărți și acum bate vîntul prin ierburi ; iarna aspră nici nu-1 atinge. IV. Bine, voi spune, în ziua de azi nici nu mai ninge, vîntul e o elice de moară, iar ierburile zac peste cîmpuri ca-n palatele zmeilor covoarele persiene, în timp ce eu n-am hodină în raft nici o clipă , mîini mici, mîini catifelate, mîini aspre mă tot iau și mă poartă pe străzi, printre oamenii aceia străini care mă știu, și nu mai pot termina de spus chiar dacă tăcerea de mult m-a cuprins. Vor zice : unde a stat de vîntul nu-1 mai bate prin ierburi, iernile aspre de-1 tot acoperă ? Printre cărți mă vor regăsi, acolo unde am stat, în spatele zidului privind printr-un hublou cerul, născut acolo din cristalul Ozanei. Gellu DORIAN ■