Cuvântul Liber, ianuarie 2014 (Anul 26, nr. 1-21)

2014-01-23 / nr. 15

CUVÂNTUL JOI, 23 IANUARIE 2014 Dascăli mureşeni RUCSANA POGĂCEAN într-un foarte mic sat, Valea Fetiţei, din frumoasele plaiuri sălăjene, s-a născut pe 7 aprilie 1966 Rucsana Poliac (Pogăcean), cea mai mică dintre cele trei surori din familie. Tatăl, învăţător fiind în acel sat străin, a primit ca locuinţă... cancelaria. Acolo, pe catedră, a văzut lumina zilei, iar moaşa i-a pus clopoţelul în mână şi a spus „asta dăscăliţă s-a face". Aşa că, de mic copil, i-a fost pecetluit destinul ei profesional. A crescut printre elevi, iar surorile o plimbau cu căruciorul în sala de clasă, după plecarea elevilor, afară fiind noroi. Când a devenit şcolăriţă, tata era cel care o îndruma şi o ajuta la lecţii, iar mama o verifica şi o îngrijea. Fiind cea mai mică, a crescut având parte de multă dragoste din partea tuturor. Condiţiile grele şi banii puţini, pentru cele cinci persoane din familie, l-au făcut pe tatăl ei să renunţe la învăţământ şi s-au mutat în Bălan, jud. Harghita, un orăşel minier, unde a absolvit şcoala generală. în anul 1980 a început Liceul Pedagogic din Odorheiul Secuiesc, judeţul Harghita, pe care l-a absolvit în anul 1984. A fost titu­larizată ca învăţător la Şcoala Generală nr. 2 Bălan, având colegi foştii profesori. După un an s-a căsătorit şi, prin detaşare, a venit în judeţul Mureş. Un post titular în alt judeţ în acea perioadă era un vis foarte greu de îndeplinit. După 8 ani de detaşări, prin concurs de dosare, a obţinut post titular la Grădiniţa Electromureş, la Grădiniţa din Voiniceni, apoi, după încă un an, în 1989, s-a prezentat la un concurs scris, pentru un post (3 posturi existente în oraş) la Şcoala Ajutătoare nr. 1, unde a obţinut nota 8,78. în 1987, cu ajutorul unor oameni corecţi şi inimoşi, a fost titularizată pe baza acelui concurs la Şcoala Generală nr. 17, actuala Şcoala Gimnazială „Liviu Rebreanu" Târgu- Mureş, unde lucrează şi acum. Lucrând în mai multe instituţii de învăţământ din oraş, a avut ocazia să întâlnească oameni deosebiţi, pregătiţi profesional, oameni cu suflet, de la care a învăţat tot ce e mai bun şi mai frumos în meseria de dascăl. Se spune că, dacă nu ai, la vederea unui copil sau a unui tânăr, o tresărire emotivă şi o înclinare de a-l îndruma şi de a-i veghea destinul, dacă nu poţi să îmbraci într-o căldură emotivă, generoasă relaţiile şi dialogul cu un tânăr, nu ai de ce să te faci dascăl. Rucsana Pogăcean are această tresărire şi dorinţă, acea dragoste pentru frumoasa meserie de dascăl. A continuat perfecţionările în acest sens cu gradul II, în anul 1993, gradul I, în anul 1997, definitivatul fiind la trei ani de la absolvirea liceului, în 1987, în anul 2009 a absolvit Facultatea de Psihologie, Bucureşti, devenind profesor în învăţământul primar, şi cursurile pentru Pregătirea Personalului Didactic, dar diploma cea mai dragă îi este totuşi Distincţia „Ordinul Gheorghe Lazăr", clasa II-a, ca recunoaştere a realizărilor profesionale cu copiii, şcolare şi extraşcolare. Au urmat apoi Diploma de merit de la Institutul Român Pentru Drepturile Omului, cursuri de perfecţionare ca formator, mentor şi metodist, diplome la concursuri naţionale şi internaţionale cu copiii, diferite lucrări de specialitate, simpo­zioane, editări a unor cărţi, organizator a unor concursuri naţionale şi interna­ţionale. în toţi aceşti ani a obţinut cali­ficativul „foarte bine" şi mulţi ani a beneficiat şi beneficiază şi în prezent de gradaţie de merit, în cadrul şcolii, din septembrie 2009 până în august 2013, a ocupat funcţia de director educativ, membru în Consiliul de Administraţie şi responsabilă a comisiei metodice a învăţătorilor. Ca o încununare a reuşitei profesionale, cu 29 de ani de activitate, se mândreşte şi cu 28 de ani de căsnicie din care au rezultat doi băieţi minunaţi, de care este extrem de mândră. Meseria de dascăl, care o defineşte ca om, împletită cu meseria de mamă, o face să considere că şi-a îndeplinit menirea pe acest pământ. Gândul că a luat parte la împlinirea destinului atâtor generaţii de elevi, cărora le-a oferit o parte din sufletul ei, o face să se simtă fericită. Vizitele foştilor elevi o fac să nu uite că a făcut parte din viaţa lor şi că a fost iubită şi apreciată. Copiii îi dau energie şi tinereţe. Să ai permanent o familie atât de mare... Ce poate fi mai frumos? Prof. dr. EUGENIA SOMEŞAN DORIN BORDA ŞCOALĂ ROMÂNO­AMERICANĂ în Statele Unite se fac primii paşi pentru învăţământul în limba română. Dorinţa de a avea o şcoala românească în Statele Unite există de câţiva ani, dar nu s-a putut împlini din lipsă de fonduri. Aceasta ar putea deveni, însă, realitate în curând, după obţinerea licenţei de înfiinţare a unei unităţi de învăţământ bilingve româno­­americane în localitatea Portland din statul Oregon. Această şcoală urmează să fie finanţată de către autorităţile americane, parţial, din donaţii. Iniţiatorul proiectului este Marius Marin, preşedinte al Centrului Cultural Român din Portland, care a afirmat: „Românii îşi doresc de foarte multă vreme o asemenea instituţie, pentru a se simţi mai aproape de cultura în care au crescut şi a le insufla celor tineri valorile tradiţiei româneşti. Copiii noştri îşi pierd simţul românesc şi limba, şi uşor, uşor îşi pierd ceea ce înseamnă simţirea românească. Acolo unde urmează să ia fiinţă şcoala românească a fost prezent chiar ministrul delegat pentru învăţământul superior, Mircea Costoiu, care a declarat că autorităţile române susţin proiectul şi vor ajuta şcoala cu materiale didactice şi platforme on line. „A fost o solicitare a unităţii româneşti şi am răspuns acestei solicitări (şcoală românească - n.n.) şi propunând autorităţilor să susţină din punct de vedere al materialului logistic, manuale, platforme electronice şi cu profesori care să poată preda limba română și formarea altor profesori." MARIN CALDĂRARIU „TRĂIM IN CARAGIALE, VISÂND LA EMINESCU” Prima statuie a lui Eminescu în România a fost ridicată în 1911,la Galaţi, cu bani strânşi din sub­scripţie publică. După eveni­mentele din decembrie 1989, vreme de 20 de ani, până în 2009, statuia a fost vandalizată. Făclia din mâna femeii închipuind muza poetului a dispărut de 12 ori, întotdeauna în preajma zilei de 15 ianuarie! De 12 ori, făclia a fost refăcută şi repusă la loc, în monument! De-atunci, din 2009, presa nu a mai semnalat vreun furt al făcliei, dar nici făptaşii n-au fost prinşi! Oare ce reacţie ar fi avut acei gălăţeni de ispravă care au ridi­cat statuia, în 1911, văzând-o vandalizată de concitadinii lor de peste veac? Dar despre formatisme, festi­­visme redundante, clişee (căci mai există, pe ici, pe colo!) care îşi mai fac loc de două ori pe an, la aniversarea şi la comemorarea Poetului, în toată ţara? Dar despre cei care îl contestă pe Poet, unii scârbiţi de pilo­zitatea excesivă de pe picioarele acestuia, alţii oripilaţi de „avatarul" lui Eminescu, cadavrul mumificat din debara­? în vreme ce unii îl „sufocă" omagiindu-l redundant şi alţii aruncă piatra, omorându-l, în fiecare an, la date fixe, 15 ianuarie şi 15 iunie, o mare parte dintre români, de la parlamentari la pieţari, de la docenţii fără liceu la analfabeţii cu ifose, vanda­lizează limba română, în fiecare zi din an. Eu cred că acei gălăţeni inimoşi de la începutul veacului YX ar fi intrat în pământ de ruşine dacă ar fi văzut statuia vandalizată ani la rând! Mai ales că ei mai păţiseră o ruşine! Când şi-au propus să ridice statuia, poate s-au gândit că aşa vor mai spăla din ruşinea de a fi fost concitadinii lui Grigore Ventura, cel care, în 28 iunie 1883, printr-o josnică turnătorie îl trimitea pe Eminescu la ospiciu. Gazetarul Eminescu devenise periculos pentru guvernanţii corupţi şi pentru jocurile clasei politice cu puterile Europei, Austro-Ungaria, Germania, Rusia. P.P Carp transmite de la Viena, „în teritoriu", directiva: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!" Obedientul Grigore Ventura (catalogat de G. Călinescu în „Istoria Literaturii Române" drept „scriitor de teatru mărunt până la 1900"), cu un zel demn de cauze mai bune, pune în operă indicaţia pre­ţioasă a lui P.P Carp. Printr-un concurs de împrejurări, îl scoate pe Eminescu dintr-un loc public (restaurantul Capşa) şi îl duce la Baia Publică, unde îl închide într-o cabină. Apoi, anunţă poliţia să vină să-l ridice pe Eminescu (care a înnebunit) de la Băile Mitrasevski, unde Eminescu se închisese pe dinăuntru (chipurile) într-o cabină. Eminescu, firesc, s-a împotrivit la arestare, astfel a fost întărit „diagnosticul" de nebunie şi a fost internat în sanatoriul doctorului Şuţu, locul unde a început calvarul, hăituirea Poetului, care au durat până în 1889. La nici două luni de la internarea lui Eminescu, nefericitul Grigore Ventura juca ipocrit rolul apără­torului lui Eminescu, acuzându-l pe Macedonski că ar fi vinovat de arestarea poetului, în urma acelei epigrame („Un X pretins poet acum..."). Grigore Ventura (născut în 1840 la Galaţi) s-a stins din viaţă în 1909, cu doi ani înainte ca gălăţenii să ridice în oraşul lor bustul din marmură al lui Eminescu. într-un fel, Grigore Ventura se află printre noi, ca de altfel, toate personajele create de LL Caragiale, pentru că G.V. a fost tiparul după care nenea Iancu i-a dat naştere lui Rică Venturiano, din „O noapte furtunoasă" (premiera în 1879 la Teatrul Naţional Bucureşti, cu patru ani înaintea josnicei turnătorii). Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale, două genii ale Culturii române, a căror aniversare e la două săptămâni una de alta! Peste câteva zile vom constata, din nou, actualitatea lui Caragiale şi vom râde din nou, amar! Râsu'-plânsu'! Parcă ne-am cam săturat de atâta actualitate (a personajelor din opera dramaturgică) a unui clasic! Eu cred că însuşi... contem­poranul nostru, Caragiale, e scârbit şi el de actualitatea personajelor sale, de zelul cu care acestea evoluează (şi proliferează!) pe toate scenele vieţii publice româneşti, de la cea politică la cea socială şi chiar... culturală. Coane Iancule, dă-le un relache... prelungit personajelor matale,între ziua amicului Eminescu şi 30 ianuarie, aniversarea domniei tale! Măcar două săptămâni ţara noas­tră să stea sub semnul Eminescului şi să se proclame teritoriu liber de năravurile şi moravurile personajelor lui Caragiale! Măcar acum să înceteze spec­tacolul ipocriziilor, al trădărilor, al impostorilor, al incompetenţilor, al imoralilor, al tupeismelor, al parve­­nitismelor, al nepotismelor, al egoismelor şi al atâtor alte isme! Din Caragiale să ne (re) amintim acum doar un omagiu adus lui Eminescu! Păcat că nicio televiziune nu l-a invitat pe nenea Iancu, în studiou,, în direct. Sau măcar în transmisie din eternitate, „prin telefon", să audă poporul cuvintele pline de nostalgie, de drag de Eminescu! Bine că aceste cuvinte „dăltuite" de firea poetică a marelui dramaturg sunt conservate pe suportul (cvasi) clasic, fila de carte, electronică sau clasică. Citiţi, contemplaţi statuia lui Eminescu, ridicată din cuvinte, de Caragiale: „Era o frumuseţe. O figură clasică, încadrată de nişte plete mari, negre. O frunte înaltă şi senină şi nişte ochi mari, iar la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru. Un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. Mă recomand, Mihai Eminescu! Aşa l-am cunoscut eu. Câtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea, cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani! Ce entu­ziasm! Ce veselie! Hotărât, în­chipuirea nu mă înşelase! Era un copil minunat!”. Hotărât lucru, (şi) lui Caragiale îi e dor de Eminescu, mai ales când, ca părinte ruşinat îşi vede odraslele (personajele), pe Caţavencu, pe Zoe, pe Pristanda, pe Agamiţă cu familia lui de la patruşopt, pe jupân Dumitrache, pe Nae Ipingescu, pe Veta, pe Ziţa, pe Nae Ghrimea, pe Iancu Pampon, pe Miţa Baston, pe Didina Mazu, pe coana Ifimiţa şi pe conu Leonida, zburdând în voie, prin realităţile zilelor noastre! Zilnic trăim sub semnul înalt, astral, al geniului Eminescului, dar şi în mâzga realităţii în care se mişcă dezinvolt personajele lui Caragiale! Şi, iată-ne, acoperind cu fapte vorbele lui Laurenţiu Ulici: „Trăim în Caragiale, visând la Eminescu!" A propos, aşa... de-un capriţ, de-un pamplezir, anul ăsta, noi cu cine votăm, nene Iancule? Ori cu ăia, ori cu ăilalţi? Din această dilemă vom putea ieşi? ION DRAGAN

Next