Cuvîntul Libertății, ianuarie 1995 (Anul 7, nr. 1301-1320)

1995-01-12 / nr. 1307

^fiȚTOTJîTffLtJffiE^P^n ...........I I ■ i , —————— " •■■ •"■ ■ | | -----." I JOI. VI TAMITARIE 1995 I "' Pag. a ilSie ani de la nașterea lui MIHAI Em­IMESCU SINTEZA SUPREMĂ A SPIRITUALITĂȚII ROMÂNEȘTI Astăzi, după ce eramnescologia a devenit o vastă disciplină, iar pri*­curgerea ei, în linii mari, este o obligație pentru orice intelectual­­care se respectă, trebuie să ne obișnuim să-l privim altfel pe Emi­­­nescu, să înlăturăm imaginea convențională și fragmentară, perpe­tuată prin inerția tradiției. Eminescu nu este numai cel mai mare poet român, „poetul nostru național“, „poetul nostru nepereche“­, „voievodul limbii române“ și alte asemenea­­ frumoase și, pînă la un punct, inevitabile clișee, care s-au cam tocit, „prin frecventa lor fo­losință. Trebuie să ne obișnuim să vedem, în tot ceea ce a scris pana inegalabilă a geniului său, înainte de toate, pe intelectualul și omul de cultură complet, care a fost Eminescu. Căci Eminescu acesta a fost, în esența sa , cel mai mare intelectual român din toate timpurile, prin altitudinea gîndirii și a ideilor, însoțită de o conștiință morală, gravă, netranzacțională și nedispusă spre concesii la antipodul bal­canismului și fanariotismului, care s-au suprapus, de-a lungul isto­riei peste fondul nostru genetic. Eminescu a fost un om de cultură complet, de stadiu intens și concentrat. Tot ce scria era documentat și meditat. Nici o improvizație facilă, nici o acoladă «tilkinea, grați­oasă și inutilă, nu întilnim în scrisul eminescian, dens și substanțial. Problema culturii lui Eminescu a fost aceea care i-a preocupat, in primul rînd, pe exegeții săi. Maiorescu a fost cel devin­ care, în studiul săi Eminescu și poeziile lui (1889), ne atrăgea atenția că aceasta problemă rămîne capitală pentru Înțelegerea personalității eminesciene. Dar o minte atît de limpede, ca a lui Maiorescu, nu confunda cultura cu simpla erudiție, care este mai mult un material pe care gîndirea operează. Eminescu avea acea capacitate —­ pe care numai oamenii autentici de cultură o au — de a se mișca liber și nestînjenit în lumea ideilor generale și de a trece totul prin filtrul u unei gindiri personale. Ceea ce rămîne cu adevărat uimitor, în existența lui Eminescu, este cum a putut, intr-o perioadă atit de scurtă, să acumuleze o cultură atît de temeinică și adincă. Acesta este miracolul emines­cian ! Și nu există decât o singură explicație : că avea o vocație cul­turală neobișnuită. Există o vocație a culturii, o chemare spre cul­tură. Sunt oameni care am citit biblioteci întregi și au urmat studii superioare și, totuși, n-au ajuns oameni de cultură, în adevăratul sens al cuvintului. Oamenii de cultură se nasc, ca și poeții, proza­torii și dramaturgii. Dr. Eminescu a avut o asemenea chemare spre cultură, care s-a dezvoltat în mediul prielnic al studiilor de la Viena și Berlin, unde a avut, ca mentori, adevărate somități ale timpului. După George Câlinescu, Eminescu se afla în posesia tuturor facto­rilor de cultură, așa cum ne încredințează marele critic în monu­mentala­­ exogenă . Opera lui Mihai Eminescu. Manuscrisele emi­nesciene ne relevă o drstâââam spectaculoasă spre toate domeniile culturii, atît spre cele ale disciplinelor umanistice, cît și spre cele ale disciplinelor exacte. Ceea ce l-a determinat pe Constantin Noica să vadă, în Eminescu, o ilustrare a idealului renascentist de uume totale și să-l numească „omul deplin al culturii românești“, în eseul său . Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii românești. Eminescu se refuza, așadar, specializării înguste, care a cîștigat teren in epoca modernă. O asemenea aspirație spre cuprinderea tu­turor domeniilor culturii reprezintă un caz aproape singular în spi­ritualitatea noastră. Nimic mai departe de banala versificație, ca poezia lui Eminescu, care este un limbaj cultural, încărcat de mituri și de simboluri ale civilizației. Ca prozator, Eminescu se înscrie în rîndul celor mai mari creatori de literatură fantastică. Puțini scriitori ai lumii au avut o cultură filosofică atît de solidă, ca Eminescu. Nici publicistica sa nu se situează mai prejos. Eminescu este același în toate com­partimentele operei sale. Același geniu, aceeași sevă circulă peste tot. Nicolae Iorga, care era un „monstrum erudiționis“, spunea că opera lui Eminescu este „cea mai vastă sinteză făcută de un român vreodată“. Eminescu reprezintă sinteză supremă a spiritualității românești. . i-A.J.­­ â OVIDIU GHIDIRMIC Pe meleaguri gorjene Un prim contact cu Ol­­­tenia, al lui Eminescu, s-a petrecut în 1866, pe cînd toamna anului poetul avea doar 16 ani. în trecere prin Transilvania. Eminescu stat cîteva zile la Nicolae­­ Densusianu, apoi, preotul Bratu din Rășinari (bunicul dinspre mamă al lui Octa­­vian Goga) i-a înlesnit tre­­­cerea clandestină, pe poteci dosnice, din Transilvania (încorporată atunci Imperiu­l lui Austro-Ungar) pe Valea Oltului, îndreptîndu-se spre București. Cu siguranță, poetul a vizitat Mănăstirea Cozia, căci iată ce va vene el mai tîrziu : „Cozia, unde e înmormîntat Mircea­­, cel mai mare domn al Țării Ro­mânești, acela sub care țara cuprindea zile Dunării amindouă malți­pînă-n mare, Cozia unde e înmormântată familia lui Mihai Viteazul, un moment istoric aproape egal în vechime cu țara, ce-a devenit aceasta ? Puș­cărie !“ (Timpul, 12 sept. 1882).­­Eminescu se referea la nepăsarea guvernanților, lipsa de respect față de „panteonul a acestora eroilor și poporului românesc“. Fără îndoială, Eminescu cunoștea, ca nimeni altul în epocă, istoria neamului său,­­citea și strîngea documente și cărți vechi spre a ilustra vechimea și drepturile po­porului său în context eu­ropean. Dar, tot atât de bine se cunoaște azi că istoricul Eminescu mergea nu numai la sursele primare, de o va­loare științifică incontesta­bilă, ci se documenta la fața locului. S-a avansat ideea trece­rii lui Eminescu prin Olte­nia cu prilejul deplasării trupelor de actori, din co­lectivul cărora făcea și el parte. Trupa lui Pascaly întreprins un turneu, în mar- a septembrie 1868, prin Tran­silvania și Banat, dar nu sunt dovezi grăitoare că tur­neul a continuat și prin Ol­tenia.. Datorită inexistenței­­ mijloacelor de transport fe­­­­roviare (pînă în 1869 nu in­trase în funcțiune nici o li­nie ferată), a șoselelor na­ționale puține și prost în­treținute, trupa lui Pascaly a plecat de la Buziaș, cu va­porul pînă la Giurgiu, Florești Un deceniu mai tîrziu, in­­ vara anului 1878, Eminescu­­ avea să-și petreacă vacanța la Florești, pe Valea Gilor­­tului, la conacul junimistu­lui Nicolae Mandrea (pro­prietarul moșiei Florești-Gorj ca urmare a căsătoriei cu Zoe Bălcescu, fiica lui Barbu Bălcescu, acesta fiind fra­tele marelui istoric și revo­luționar). Motivele acceptării invita­ției lui N. Mandrea le gă­sim în Amintirile lui Sla­vici : „Eminescu s-a îm­bolnăvit în cele din urm­ă de o boală care mie îmi pă­rea foarte primejdioasă: i se umpluseră picioarele de niște bube urîte, care se în­tindeau“. Examinat de dr. Kremnitz, i se recomandă să plece la țară, la moșia Flo­rești, „unde avea aer curat și apă bună“. cu După cum se știe, Emines­cu cunoștea odihnă. „Pentru ca să nu stea de pomană, ceea ce­­ el n-ar fi primit — continuă să-și a­­mintească prietenul său — comisia însărcinată cu pro­blema documentelor rămase de la baronul Hurmuzachi, i-a cat, în urma stăruințe­lor lui Theodor Rosetti, tra­ducerea in românește a unui volum din Fragmente. A ră­mas însă, cu aceasta să fie singura carte pe care o ia cu dînsul, căci cărțile pe care le cetia erau dușmanii lui“. Primul volum din Fragmente din istoria romanilor de Eu­­doxiu Hurmuzachi, va ve­dea ulterior lumina tiparului, în traducerea poetului, fără, insă, ca numele traducăto­rului să fie menționat. Scurta și unica vacanță petrecută la Florești a­ fost benefică ; pe poet l-a învio­rat sufletește, cu urmări fa­vorabile în creația poetică și in activitatea publicistică, iar istoriografia română s-a îm­bogățit cu o lucrare de re­ferință. Același prieten devotat și­ îngrijorător pentru sănăta­tea poetului, Ioan Slavici, îi vizitează „peste cîteva săptă­mâni“ la Florești, „și l-am găsit acolo sănătos tun și in voie bună. Era numai el ia conacul moșiei, singur, a­­decă în foarte bună socie­tate“.­ Perioada iunie-iulie 1878, petrecută într-un sat olte­nesc, este, se pare, singura din biografia eminesciană în care tonusul poetului era op­timist. Dovadă peremptorie a acestei stări sînt cele trei scrisori expediate de Emi­nescu din această localitate. Scrisori­­ de la țară Prima este o scrisoare că­tre Theodor Rosetti, in care locatarul singuratic al cona­cului de la Florești mărturi­sește : „Locul, în care sunt, e cît se poate de frumos. Rîuri, codri, șes, dealuri, munți in depărtare, frumos in puterea cuvintului (su­blinierea noastră), încît să fiu Bodnărescu, aș nenoroci poate Convorbirile cu amin­tiri de călătorie ale unui june N­. Bodnărescu publi­case Mici excursiuni, în Convorbiri literare, 1870, n.n.r. Dar numai grija asta n-o am,­ cî mă îngrijesc a mulțămi zeilor îndeobște și d-lui Mandrea îndeosebi de îngrijirea unui solț de pă­dure, care-mi dă toane bune și sănătate: sublinierea noas­­tră). A doua epistolă, din­­ 13­ iulie 1878, este adresată lui I.L. Caragiale și Ronetti Ro­mân și se re­m­ifi­ca prin u­­mor și jovialitate, explica­bile printr-o stare sufleteas­că tonică. In sprijinul afir­mației noastre aducem două opinii autorizate. G. Căli­­nescu constată că „la Flo­rești, poetul a stat singur în tot conacul și era foarte mulțumit. b Riurile, codrul, sosurile, dealurile oltenești, munții in depărtare, totul i se părea foarte frumos“. Iar Zoe N­umitrescu Bușuianga completează :• „Priveliștea codrului'' bătrîn» zgomotul­ rîului, geana munților pier­­­duți in ceața, la orizont. Si­ f dădeau toane bune și sănă­tn ziarul pe care-l redac­ta și-l conducea, TIMPUL, la 8 aprilie 1882, Mihai Eminescu nota: „Întîmpla­­rea m-a făcut ca, din copi­lărie încă ,să cunosc popo­rul românesc... în cruciș și în curmeziș“. Mulți emines­­cologi au mers pe urmele lui (vezi, de pildă, Aug. I.N. Pop), reconstituind drumu­rile pe care genialul poet le-a cuprins in întreg teri­toriul locuit de români, vi­tate. Cine știe ce vedenii din trecut au deșteptat în el străvechile așezări în Țara Banilor, cine știe ce evocări a realizat și în Eminescu pei­sajul care îi fermecase cu peste treizeci și cinci de ani , în urmă pe Grigore Alexan­­drescu“. Spre ilustrare, transcriem în întregime această scri­soare : FLOREȘTI, 13 IULIE 1878 „Măi oameni buni Cara­seli și Ronetti Roman. Mai întîi nu lipsesc a vă mulțumi pentru multele scri­sori, ce mi le-ați trimis, pu­­indu-mă pururea în curent cu ceea ce se-ntîmplă în lu­me și-n țară. De la voi­am­ aflat de ex. următoarele știri că Muscalul nu ne ia Basa­rabia, ci încă ne cedează și pe cea care­ o avea el, că Vodă Carol e ales rege al Bulgarilor și împărat al tur­cilor­, că se va muta în cu­­rînd în împărăție la Țari­­grad și că Caraseli va fi nu­mit acolo ministru a tutu­ror masacrelor din țara tur­cească. Deci dacă, aflînd toate acestea din scrisorile voastre cele multe, s-au bu­curat sufletul meu în adine și s-au uns cu undelemnul veseliei băierile inimei mele. Despre partea mea, a lui moș Iftimie Talpă­lată, veți ști numai că tot mă ustură piciorul și vă duc dorul și vă trimit ciorilor în crucea hotarilor, pentru că nu-mi acriserăți și nimic îmi ves­tirăți din cine s-au întîm­­pla cară am­inăndântatăra. Fiindu-m­ă teamă că de lene și de frică de cheltu­ială mare nu veți merge nici unul la poștă, ca să cumpărați mărcuță (vede­­v­aș la Măreața), vă trimit una de 15 bani ca să-mi scrieți o scrisoare , tu Ro­­nelli-Roman s-a scris, că ești mai priceput, și tu Caraseli să pui degetul, pentru ca în loc de iscălitură, și­ să spue acolo în scrisoare cum vă mai merge, cum stă țara, lu­mea și politica și despre iu­bitul meu Rosetachi alias Berlicoco să-mi scrieți, dacă tot mai e mare și tare în Satul lui Cremene chițibușuri, asemenea, și alte Apoi să-mi mai trimiteți Timpul ca să fac și eu haz... Măi oameni buni, ce mai face căsuța mea. Mai merge careva din voi pe la dînsa, nu de alta, decit să se lege de fata popii cea ocheșică. Bre, nu fiți bezevenchi și semieți-mi, ca să văd că tră­iesc în lume. Al vostru cu toate temenelele M. EMINESCU Adresa : M. Eminescu, Fi­­ăiași poste­res­tarnte“, SA treia­ scrisoare, mai scurtă, este adresată fostu­lui său coleg întru studii la Viena, Ghiță Feraru din Craiova, căruia îi cere știri despre fratele său, subloco­tenentul Matei Eminovich, participant la Războiul de Independență : „Te rog, in­­formează-mă printr-un mic răspuns, dac-a sosit frate­­meu, căci sperez să fi venit pentru că armata s-a descon­­centrat“. Speranța lui Emi­nescu este îndreptățită: de­­mobilizarea bravei oștiri ro­mâne a început cu data de 12 iulie 1878, iar fratele său, Matei (1856—1929) s-a sta­bilit, pentru o vreme, la Drobeta Turnu-Severin (str. G-ral Manu 8), fiind preșe­­dintele delegației județene de Mehedinți și prezidentul biroului, și tot aici s-a că­sătorit, pentru a treia oară, cu Silvia Maieru. Alte mărturii în lipsa unui Jurnal al Poetului sau a unei reviste oltene care să consemneze evenimentul, o prețioasă in­formare privitoare la șede­rea, cît mai ales la starea sa de spirit, a obținut-o C. Calotescu-Neicu de la Ingi­nerul Crăsnaru, nepot, după mamă, al lui N. Mandrea . „Venind odată la țară, N. Mandrea, în timpul șederii lui Eminescu la el, după ce fusese reparata cula, poetul l-ar fi întîm­pinat cu un vă­dit regret : „în peretele ca­merei mele era o crăpătură diferent dacă aceste teritorii erau în granițele firești ale țării sale. A străbătut, oare. Poetul nepereche „în cruciș și în curmeziș“ și perimetrul geo­grafic al Olteniei ? Publica­rea INTEGRALĂ (in sfirșit) a operei eminesciene ne dă posibilitatea de a aduce noi argumente privitoare la prezența autorului LUCEA­FĂRULUI pe plaiurile ol­tene, adincă. Acum a fost astupa­tă. Ce păcat, domnule Man­drea . In cite nopți de-a rîndul n-am privit eu luna pe acolo“ (C. Calotescu-Nei­­­cu, Eminescu prin Oltenia, 1 in Ramuri, nr. 8-9-10, 1943, p. 290). A colindat Eminescu prin Oltenia ?­in scrisoarea că­tre Teodor Rosetti, expedia­tă din Torești — Gorj, Emi­nescu amintește de cei „o mie de lei noi, a căror des­tinație pare a fi în parte cel puțin de a vizita Țara Ol­tului“. Banii reprezintă com­pensația pentru traducerea din germană a lucrării lui E. Hurmuzachi, modestă, dar necesară „spre ilustra­rea existenței mele cu oare­­cari călătorii la Turnu Se­verin și prin împrejurimi“. Iată o intenție clar expri­mată, la care, dacă adău­găm neastâmpărul său de a cunoaște țara „în cruciș și în curmeziș“, avem dovada faptului că satul Florești n-a fost decit punctul de plecare și venire al peregri­nului călător. Ioan Slavici, secretarul Comisiei pentru editarea Fragmentelor din istoria românilor de Hurmu­zachi, precizează că s-au a­­chitat „toate retribuțiile d-lui Eminescu, pentru tradu­cerea și cercetarea ediției românești a Fragmentelor“. O primă călătorie nu pu­tea fi decit la Craiova, aflată la 47 km de Florești, bene­ficiind, în plus, de serviciile căii ferate. Argumentul pe care-l aducem în sprijinul afirmației noastre este cro­nica teatrală scrisă de Poet la piesa Monte-Cristo, ju­cată pe scena Teatrul Na­țional din Craiova, condus de Teodor Theodorini. Fă­­cînd o analogie între teatru și legile timpului și ale spa­țiului, Eminescu notează : „Dar timpul, acel blestemat de timp, care-i cînd lung, cînd scurt... Cine n-a avut vreodată un roman întreg în minte, pentru a cărui realitate normală i-ar tre­bui o viață întreagă ori o tinerețe întreagă. în vis el poate avea intr-o singură noapte viața întreagă a unui om. Și de ce a unui om, de ce nu a tuturor ce­lor ce se-nvîrtesc împreju­rul lui. Și nu­cită vreme, în 7 ori 8 ore ! Dar ce-i o tra­gedie ori o comedie altceva. Și intr-adevăr, dacă un ase­menea op interesează, nu bagi de seamă cit timp a trecut. In Craiova, MONTE­­CRISTO, dramatizat, a ți­nut pe oameni pînă a doua zi dimineață in teatru și nimeni nu gîndea cît timp a trecut“ (sublinierea noas­tră — ms. 2287, f. 74). Fi­rește, numai un martor ocu­lar putea să facă astfel de informații, nu numai despre spectacolul in sine, dar și despre comportamentul spectatorilor. La Teatrul Național din Craiova ș 2 în arhiva Teatrul Națio­nal din Craiova, lucrările consacrate ca și in acestei instituții, nu se găsesc date despre existența acestei pie­se după romanul lui Al. Dumas-tatăl în repertoriul anului 1878, și mai tîrziu. Autorul dramatizării nu poate fi altul decit Gh. P. Neculau, care-și publică traducerea la Iași, în 1881. Dar, după obiceiul vremii, piesa dramatizată circula în­ copii manuscrise, astfel în­cât considerăm că ea a fost jucată în vara anului 1878, cînd Eminescu se afla la 47 de km de teatru, de o tru­pă remarcabilă, compusă din Teodor și Maria Theo­­dorini, Ion Anestin, teatru care mai avea în repertoriu în acea stagiune și alte pie­se de succes (Mihai Viteazul condamnat la moarte de D. Bolintineanu, Doi pri­ce­psiți de Matei Millo, Bar­bu Lăutaru de V. Alecsan­­dri, Urița satului de Eugen Carada, cu muzica lui Al. Flectermacher, Vicleniile lui Scapin de Moliére etc.). Imediat după declararea independenței de stat a Ro­mâniei, Crucea mană a inițiat o Roșie Ro­cam­­panie pentru strîngerea de­ fonduri necesare armatei. După cum își amintește G.I. Nottara (Amintiri, ES­­PLA, 1960, p. 43), Cruce­a Roșie organiza și reprezen­tații teatrale, atît în Bucu­rești, cît și în provinci­­atari condiții nu-i est însăși , prezentarea Monte-Cristo, la asistat Eminescu, să e­ranizată de Crucea, iar Poetul să fie g,j același N. Mandre­ le sale din Craiovi A mai arte local punsul afirmativ îndeplini sare unei dorința exi­tă a poetul Țara Oltului, necesari, exista c­ă București — Pitești o ciorova, iar la conac trăsură transporta în care-1 nordul Uc­­a­niei. Poate că a ajuns și la Mănăstirea Govora, unde cunoaște Cronograful lui M. Moxa (1620), prim text istoriografic în limba română păstrat pină azi din care transfigurează poetic în Scrisoarea III pasa­jul referitor la lupta dintr Baiazid și Mircea cel Bă­trîn. Referințe la orașele ol­tene, la evenimentele isto­rice, la domnii și conducă­torii de revoluții, la popu­lația acestei zone sînt frec­­­vente, îndeosebi în publi­cistică. Apariția ziarului Craiova este semnalată cu simpatie în Curierul de Iași (nr. 68 din 18 iunie 1876). Pe olteni îl consideră „cei mai strîngători români“, ex­­primindu-și temerea ca alte neamuri să nu „se incuibă în vatra harnicilor olteni“ (Timpul, 25 mai 1879). „Din citirea izvoarelor istorice“ constată că în clasa de mijloc evul mediu era în cea mai mare parte de origine străină „excepții făcînd de olteni și ardeleni“ (Timpul, 8 apr. 1882). Deși pașii poetului au străbătut Oltenia relativ tîrziu, în urma cunoașterii celorlalte provincii româ­nești, aceasta a fost totuși avantajată de maturitatea de gîndire a acestuia și de posibilitatea de comparare a realităților oltene cu cele din Moldova, Transilvania, Banat și Muntenia. Cunoaș­terea „la fața locului“ și a acestei provincii i-a fost necesară spre a avea o ve­dere unitară în ceea ce pri­vește trecutul, prezentul și mai ales viitorul poporului român. Oltenii, la rîndul lor, se pot mîndri și pot ex­clama cu satisfacție : „Pe aici a trecut Eminescu“. fu tudor nedelcea 16 Eminescu prin Oltenia • Alt­i pretins oii

Next