Cuvîntul Libertății, ianuarie 1995 (Anul 7, nr. 1301-1320)
1995-01-12 / nr. 1307
^fiȚTOTJîTffLtJffiE^P^n ...........I I ■ i , —————— " •■■ •"■ ■ | | -----." I JOI. VI TAMITARIE 1995 I "' Pag. a ilSie ani de la nașterea lui MIHAI EmIMESCU SINTEZA SUPREMĂ A SPIRITUALITĂȚII ROMÂNEȘTI Astăzi, după ce eramnescologia a devenit o vastă disciplină, iar pri*curgerea ei, în linii mari, este o obligație pentru orice intelectualcare se respectă, trebuie să ne obișnuim să-l privim altfel pe Eminescu, să înlăturăm imaginea convențională și fragmentară, perpetuată prin inerția tradiției. Eminescu nu este numai cel mai mare poet român, „poetul nostru național“, „poetul nostru nepereche“, „voievodul limbii române“ și alte asemenea frumoase și, pînă la un punct, inevitabile clișee, care s-au cam tocit, „prin frecventa lor folosință. Trebuie să ne obișnuim să vedem, în tot ceea ce a scris pana inegalabilă a geniului său, înainte de toate, pe intelectualul și omul de cultură complet, care a fost Eminescu. Căci Eminescu acesta a fost, în esența sa , cel mai mare intelectual român din toate timpurile, prin altitudinea gîndirii și a ideilor, însoțită de o conștiință morală, gravă, netranzacțională și nedispusă spre concesii la antipodul balcanismului și fanariotismului, care s-au suprapus, de-a lungul istoriei peste fondul nostru genetic. Eminescu a fost un om de cultură complet, de stadiu intens și concentrat. Tot ce scria era documentat și meditat. Nici o improvizație facilă, nici o acoladă «tilkinea, grațioasă și inutilă, nu întilnim în scrisul eminescian, dens și substanțial. Problema culturii lui Eminescu a fost aceea care i-a preocupat, in primul rînd, pe exegeții săi. Maiorescu a fost cel devin care, în studiul săi Eminescu și poeziile lui (1889), ne atrăgea atenția că aceasta problemă rămîne capitală pentru Înțelegerea personalității eminesciene. Dar o minte atît de limpede, ca a lui Maiorescu, nu confunda cultura cu simpla erudiție, care este mai mult un material pe care gîndirea operează. Eminescu avea acea capacitate — pe care numai oamenii autentici de cultură o au — de a se mișca liber și nestînjenit în lumea ideilor generale și de a trece totul prin filtrul u unei gindiri personale. Ceea ce rămîne cu adevărat uimitor, în existența lui Eminescu, este cum a putut, intr-o perioadă atit de scurtă, să acumuleze o cultură atît de temeinică și adincă. Acesta este miracolul eminescian ! Și nu există decât o singură explicație : că avea o vocație culturală neobișnuită. Există o vocație a culturii, o chemare spre cultură. Sunt oameni care am citit biblioteci întregi și au urmat studii superioare și, totuși, n-au ajuns oameni de cultură, în adevăratul sens al cuvintului. Oamenii de cultură se nasc, ca și poeții, prozatorii și dramaturgii. Dr. Eminescu a avut o asemenea chemare spre cultură, care s-a dezvoltat în mediul prielnic al studiilor de la Viena și Berlin, unde a avut, ca mentori, adevărate somități ale timpului. După George Câlinescu, Eminescu se afla în posesia tuturor factorilor de cultură, așa cum ne încredințează marele critic în monumentala exogenă . Opera lui Mihai Eminescu. Manuscrisele eminesciene ne relevă o drstâââam spectaculoasă spre toate domeniile culturii, atît spre cele ale disciplinelor umanistice, cît și spre cele ale disciplinelor exacte. Ceea ce l-a determinat pe Constantin Noica să vadă, în Eminescu, o ilustrare a idealului renascentist de uume totale și să-l numească „omul deplin al culturii românești“, în eseul său . Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii românești. Eminescu se refuza, așadar, specializării înguste, care a cîștigat teren in epoca modernă. O asemenea aspirație spre cuprinderea tuturor domeniilor culturii reprezintă un caz aproape singular în spiritualitatea noastră. Nimic mai departe de banala versificație, ca poezia lui Eminescu, care este un limbaj cultural, încărcat de mituri și de simboluri ale civilizației. Ca prozator, Eminescu se înscrie în rîndul celor mai mari creatori de literatură fantastică. Puțini scriitori ai lumii au avut o cultură filosofică atît de solidă, ca Eminescu. Nici publicistica sa nu se situează mai prejos. Eminescu este același în toate compartimentele operei sale. Același geniu, aceeași sevă circulă peste tot. Nicolae Iorga, care era un „monstrum erudiționis“, spunea că opera lui Eminescu este „cea mai vastă sinteză făcută de un român vreodată“. Eminescu reprezintă sinteză supremă a spiritualității românești. . i-A.J. â OVIDIU GHIDIRMIC Pe meleaguri gorjene Un prim contact cu Oltenia, al lui Eminescu, s-a petrecut în 1866, pe cînd toamna anului poetul avea doar 16 ani. în trecere prin Transilvania. Eminescu stat cîteva zile la Nicolae Densusianu, apoi, preotul Bratu din Rășinari (bunicul dinspre mamă al lui Octavian Goga) i-a înlesnit trecerea clandestină, pe poteci dosnice, din Transilvania (încorporată atunci Imperiul lui Austro-Ungar) pe Valea Oltului, îndreptîndu-se spre București. Cu siguranță, poetul a vizitat Mănăstirea Cozia, căci iată ce va vene el mai tîrziu : „Cozia, unde e înmormîntat Mircea, cel mai mare domn al Țării Românești, acela sub care țara cuprindea zile Dunării amindouă malțipînă-n mare, Cozia unde e înmormântată familia lui Mihai Viteazul, un moment istoric aproape egal în vechime cu țara, ce-a devenit aceasta ? Pușcărie !“ (Timpul, 12 sept. 1882).Eminescu se referea la nepăsarea guvernanților, lipsa de respect față de „panteonul a acestora eroilor și poporului românesc“. Fără îndoială, Eminescu cunoștea, ca nimeni altul în epocă, istoria neamului său,citea și strîngea documente și cărți vechi spre a ilustra vechimea și drepturile poporului său în context european. Dar, tot atât de bine se cunoaște azi că istoricul Eminescu mergea nu numai la sursele primare, de o valoare științifică incontestabilă, ci se documenta la fața locului. S-a avansat ideea trecerii lui Eminescu prin Oltenia cu prilejul deplasării trupelor de actori, din colectivul cărora făcea și el parte. Trupa lui Pascaly întreprins un turneu, în mar- a septembrie 1868, prin Transilvania și Banat, dar nu sunt dovezi grăitoare că turneul a continuat și prin Oltenia.. Datorită inexistenței mijloacelor de transport feroviare (pînă în 1869 nu intrase în funcțiune nici o linie ferată), a șoselelor naționale puține și prost întreținute, trupa lui Pascaly a plecat de la Buziaș, cu vaporul pînă la Giurgiu, Florești Un deceniu mai tîrziu, in vara anului 1878, Eminescu avea să-și petreacă vacanța la Florești, pe Valea Gilortului, la conacul junimistului Nicolae Mandrea (proprietarul moșiei Florești-Gorj ca urmare a căsătoriei cu Zoe Bălcescu, fiica lui Barbu Bălcescu, acesta fiind fratele marelui istoric și revoluționar). Motivele acceptării invitației lui N. Mandrea le găsim în Amintirile lui Slavici : „Eminescu s-a îmbolnăvit în cele din urmă de o boală care mie îmi părea foarte primejdioasă: i se umpluseră picioarele de niște bube urîte, care se întindeau“. Examinat de dr. Kremnitz, i se recomandă să plece la țară, la moșia Florești, „unde avea aer curat și apă bună“. cu După cum se știe, Eminescu cunoștea odihnă. „Pentru ca să nu stea de pomană, ceea ce el n-ar fi primit — continuă să-și amintească prietenul său — comisia însărcinată cu problema documentelor rămase de la baronul Hurmuzachi, i-a cat, în urma stăruințelor lui Theodor Rosetti, traducerea in românește a unui volum din Fragmente. A rămas însă, cu aceasta să fie singura carte pe care o ia cu dînsul, căci cărțile pe care le cetia erau dușmanii lui“. Primul volum din Fragmente din istoria romanilor de Eudoxiu Hurmuzachi, va vedea ulterior lumina tiparului, în traducerea poetului, fără, insă, ca numele traducătorului să fie menționat. Scurta și unica vacanță petrecută la Florești a fost benefică ; pe poet l-a înviorat sufletește, cu urmări favorabile în creația poetică și in activitatea publicistică, iar istoriografia română s-a îmbogățit cu o lucrare de referință. Același prieten devotat și îngrijorător pentru sănătatea poetului, Ioan Slavici, îi vizitează „peste cîteva săptămâni“ la Florești, „și l-am găsit acolo sănătos tun și in voie bună. Era numai el ia conacul moșiei, singur, adecă în foarte bună societate“. Perioada iunie-iulie 1878, petrecută într-un sat oltenesc, este, se pare, singura din biografia eminesciană în care tonusul poetului era optimist. Dovadă peremptorie a acestei stări sînt cele trei scrisori expediate de Eminescu din această localitate. Scrisori de la țară Prima este o scrisoare către Theodor Rosetti, in care locatarul singuratic al conacului de la Florești mărturisește : „Locul, în care sunt, e cît se poate de frumos. Rîuri, codri, șes, dealuri, munți in depărtare, frumos in puterea cuvintului (sublinierea noastră), încît să fiu Bodnărescu, aș nenoroci poate Convorbirile cu amintiri de călătorie ale unui june N. Bodnărescu publicase Mici excursiuni, în Convorbiri literare, 1870, n.n.r. Dar numai grija asta n-o am, cî mă îngrijesc a mulțămi zeilor îndeobște și d-lui Mandrea îndeosebi de îngrijirea unui solț de pădure, care-mi dă toane bune și sănătate: sublinierea noastră). A doua epistolă, din 13 iulie 1878, este adresată lui I.L. Caragiale și Ronetti Român și se remifica prin umor și jovialitate, explicabile printr-o stare sufletească tonică. In sprijinul afirmației noastre aducem două opinii autorizate. G. Călinescu constată că „la Florești, poetul a stat singur în tot conacul și era foarte mulțumit. b Riurile, codrul, sosurile, dealurile oltenești, munții in depărtare, totul i se părea foarte frumos“. Iar Zoe Numitrescu Bușuianga completează :• „Priveliștea codrului'' bătrîn» zgomotul rîului, geana munților pierduți in ceața, la orizont. Si f dădeau toane bune și sănătn ziarul pe care-l redacta și-l conducea, TIMPUL, la 8 aprilie 1882, Mihai Eminescu nota: „Întîmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă ,să cunosc poporul românesc... în cruciș și în curmeziș“. Mulți eminescologi au mers pe urmele lui (vezi, de pildă, Aug. I.N. Pop), reconstituind drumurile pe care genialul poet le-a cuprins in întreg teritoriul locuit de români, vitate. Cine știe ce vedenii din trecut au deșteptat în el străvechile așezări în Țara Banilor, cine știe ce evocări a realizat și în Eminescu peisajul care îi fermecase cu peste treizeci și cinci de ani , în urmă pe Grigore Alexandrescu“. Spre ilustrare, transcriem în întregime această scrisoare : FLOREȘTI, 13 IULIE 1878 „Măi oameni buni Caraseli și Ronetti Roman. Mai întîi nu lipsesc a vă mulțumi pentru multele scrisori, ce mi le-ați trimis, puindu-mă pururea în curent cu ceea ce se-ntîmplă în lume și-n țară. De la voiam aflat de ex. următoarele știri că Muscalul nu ne ia Basarabia, ci încă ne cedează și pe cea care o avea el, că Vodă Carol e ales rege al Bulgarilor și împărat al turcilor, că se va muta în curînd în împărăție la Țarigrad și că Caraseli va fi numit acolo ministru a tuturor masacrelor din țara turcească. Deci dacă, aflînd toate acestea din scrisorile voastre cele multe, s-au bucurat sufletul meu în adine și s-au uns cu undelemnul veseliei băierile inimei mele. Despre partea mea, a lui moș Iftimie Talpălată, veți ști numai că tot mă ustură piciorul și vă duc dorul și vă trimit ciorilor în crucea hotarilor, pentru că nu-mi acriserăți și nimic îmi vestirăți din cine s-au întîmpla cară aminăndântatăra. Fiindu-mă teamă că de lene și de frică de cheltuială mare nu veți merge nici unul la poștă, ca să cumpărați mărcuță (vedevaș la Măreața), vă trimit una de 15 bani ca să-mi scrieți o scrisoare , tu Ronelli-Roman s-a scris, că ești mai priceput, și tu Caraseli să pui degetul, pentru ca în loc de iscălitură, și să spue acolo în scrisoare cum vă mai merge, cum stă țara, lumea și politica și despre iubitul meu Rosetachi alias Berlicoco să-mi scrieți, dacă tot mai e mare și tare în Satul lui Cremene chițibușuri, asemenea, și alte Apoi să-mi mai trimiteți Timpul ca să fac și eu haz... Măi oameni buni, ce mai face căsuța mea. Mai merge careva din voi pe la dînsa, nu de alta, decit să se lege de fata popii cea ocheșică. Bre, nu fiți bezevenchi și semieți-mi, ca să văd că trăiesc în lume. Al vostru cu toate temenelele M. EMINESCU Adresa : M. Eminescu, Fiăiași posterestarnte“, SA treia scrisoare, mai scurtă, este adresată fostului său coleg întru studii la Viena, Ghiță Feraru din Craiova, căruia îi cere știri despre fratele său, sublocotenentul Matei Eminovich, participant la Războiul de Independență : „Te rog, informează-mă printr-un mic răspuns, dac-a sosit fratemeu, căci sperez să fi venit pentru că armata s-a desconcentrat“. Speranța lui Eminescu este îndreptățită: demobilizarea bravei oștiri române a început cu data de 12 iulie 1878, iar fratele său, Matei (1856—1929) s-a stabilit, pentru o vreme, la Drobeta Turnu-Severin (str. G-ral Manu 8), fiind președintele delegației județene de Mehedinți și prezidentul biroului, și tot aici s-a căsătorit, pentru a treia oară, cu Silvia Maieru. Alte mărturii în lipsa unui Jurnal al Poetului sau a unei reviste oltene care să consemneze evenimentul, o prețioasă informare privitoare la șederea, cît mai ales la starea sa de spirit, a obținut-o C. Calotescu-Neicu de la Inginerul Crăsnaru, nepot, după mamă, al lui N. Mandrea . „Venind odată la țară, N. Mandrea, în timpul șederii lui Eminescu la el, după ce fusese reparata cula, poetul l-ar fi întîmpinat cu un vădit regret : „în peretele camerei mele era o crăpătură diferent dacă aceste teritorii erau în granițele firești ale țării sale. A străbătut, oare. Poetul nepereche „în cruciș și în curmeziș“ și perimetrul geografic al Olteniei ? Publicarea INTEGRALĂ (in sfirșit) a operei eminesciene ne dă posibilitatea de a aduce noi argumente privitoare la prezența autorului LUCEAFĂRULUI pe plaiurile oltene, adincă. Acum a fost astupată. Ce păcat, domnule Mandrea . In cite nopți de-a rîndul n-am privit eu luna pe acolo“ (C. Calotescu-Neicu, Eminescu prin Oltenia, 1 in Ramuri, nr. 8-9-10, 1943, p. 290). A colindat Eminescu prin Oltenia ?in scrisoarea către Teodor Rosetti, expediată din Torești — Gorj, Eminescu amintește de cei „o mie de lei noi, a căror destinație pare a fi în parte cel puțin de a vizita Țara Oltului“. Banii reprezintă compensația pentru traducerea din germană a lucrării lui E. Hurmuzachi, modestă, dar necesară „spre ilustrarea existenței mele cu oarecari călătorii la Turnu Severin și prin împrejurimi“. Iată o intenție clar exprimată, la care, dacă adăugăm neastâmpărul său de a cunoaște țara „în cruciș și în curmeziș“, avem dovada faptului că satul Florești n-a fost decit punctul de plecare și venire al peregrinului călător. Ioan Slavici, secretarul Comisiei pentru editarea Fragmentelor din istoria românilor de Hurmuzachi, precizează că s-au achitat „toate retribuțiile d-lui Eminescu, pentru traducerea și cercetarea ediției românești a Fragmentelor“. O primă călătorie nu putea fi decit la Craiova, aflată la 47 km de Florești, beneficiind, în plus, de serviciile căii ferate. Argumentul pe care-l aducem în sprijinul afirmației noastre este cronica teatrală scrisă de Poet la piesa Monte-Cristo, jucată pe scena Teatrul Național din Craiova, condus de Teodor Theodorini. Făcînd o analogie între teatru și legile timpului și ale spațiului, Eminescu notează : „Dar timpul, acel blestemat de timp, care-i cînd lung, cînd scurt... Cine n-a avut vreodată un roman întreg în minte, pentru a cărui realitate normală i-ar trebui o viață întreagă ori o tinerețe întreagă. în vis el poate avea intr-o singură noapte viața întreagă a unui om. Și de ce a unui om, de ce nu a tuturor celor ce se-nvîrtesc împrejurul lui. Și nucită vreme, în 7 ori 8 ore ! Dar ce-i o tragedie ori o comedie altceva. Și intr-adevăr, dacă un asemenea op interesează, nu bagi de seamă cit timp a trecut. In Craiova, MONTECRISTO, dramatizat, a ținut pe oameni pînă a doua zi dimineață in teatru și nimeni nu gîndea cît timp a trecut“ (sublinierea noastră — ms. 2287, f. 74). Firește, numai un martor ocular putea să facă astfel de informații, nu numai despre spectacolul in sine, dar și despre comportamentul spectatorilor. La Teatrul Național din Craiova ș 2 în arhiva Teatrul Național din Craiova, lucrările consacrate ca și in acestei instituții, nu se găsesc date despre existența acestei piese după romanul lui Al. Dumas-tatăl în repertoriul anului 1878, și mai tîrziu. Autorul dramatizării nu poate fi altul decit Gh. P. Neculau, care-și publică traducerea la Iași, în 1881. Dar, după obiceiul vremii, piesa dramatizată circula în copii manuscrise, astfel încât considerăm că ea a fost jucată în vara anului 1878, cînd Eminescu se afla la 47 de km de teatru, de o trupă remarcabilă, compusă din Teodor și Maria Theodorini, Ion Anestin, teatru care mai avea în repertoriu în acea stagiune și alte piese de succes (Mihai Viteazul condamnat la moarte de D. Bolintineanu, Doi pricepsiți de Matei Millo, Barbu Lăutaru de V. Alecsandri, Urița satului de Eugen Carada, cu muzica lui Al. Flectermacher, Vicleniile lui Scapin de Moliére etc.). Imediat după declararea independenței de stat a României, Crucea mană a inițiat o Roșie Rocampanie pentru strîngerea de fonduri necesare armatei. După cum își amintește G.I. Nottara (Amintiri, ESPLA, 1960, p. 43), Crucea Roșie organiza și reprezentații teatrale, atît în București, cît și în provinciatari condiții nu-i est însăși , prezentarea Monte-Cristo, la asistat Eminescu, să eranizată de Crucea, iar Poetul să fie g,j același N. Mandre le sale din Craiovi A mai arte local punsul afirmativ îndeplini sare unei dorința exită a poetul Țara Oltului, necesari, exista că București — Pitești o ciorova, iar la conac trăsură transporta în care-1 nordul Ucaniei. Poate că a ajuns și la Mănăstirea Govora, unde cunoaște Cronograful lui M. Moxa (1620), prim text istoriografic în limba română păstrat pină azi din care transfigurează poetic în Scrisoarea III pasajul referitor la lupta dintr Baiazid și Mircea cel Bătrîn. Referințe la orașele oltene, la evenimentele istorice, la domnii și conducătorii de revoluții, la populația acestei zone sînt frecvente, îndeosebi în publicistică. Apariția ziarului Craiova este semnalată cu simpatie în Curierul de Iași (nr. 68 din 18 iunie 1876). Pe olteni îl consideră „cei mai strîngători români“, exprimindu-și temerea ca alte neamuri să nu „se incuibă în vatra harnicilor olteni“ (Timpul, 25 mai 1879). „Din citirea izvoarelor istorice“ constată că în clasa de mijloc evul mediu era în cea mai mare parte de origine străină „excepții făcînd de olteni și ardeleni“ (Timpul, 8 apr. 1882). Deși pașii poetului au străbătut Oltenia relativ tîrziu, în urma cunoașterii celorlalte provincii românești, aceasta a fost totuși avantajată de maturitatea de gîndire a acestuia și de posibilitatea de comparare a realităților oltene cu cele din Moldova, Transilvania, Banat și Muntenia. Cunoașterea „la fața locului“ și a acestei provincii i-a fost necesară spre a avea o vedere unitară în ceea ce privește trecutul, prezentul și mai ales viitorul poporului român. Oltenii, la rîndul lor, se pot mîndri și pot exclama cu satisfacție : „Pe aici a trecut Eminescu“. fu tudor nedelcea 16 Eminescu prin Oltenia • Alti pretins oii