Cuvântul Libertății, octombrie 2003 (Anul 15, nr. 4240-4266)

2003-10-25 / nr. 4261

CUVÂNTUL LIBERTĂȚII LITERATURĂ, ARTĂ, MENTALITĂȚI, ATITUDINI “O personalitate se măsoară prin câtă suferință poate îndura” Publicăm astăzi partea a doua a dialogului cu poetul Cezar Ivănescu, recent onorat cu Medalia de aur și Ordinul Cavalerilor Danubieni în grad de Comandor al Literelor, în cadrul celei de-a V-a ediții a Festivalului Internațional “Serile de literatură ale revistei Antares”. Cezar Ivănescu a debutat în anul când rușii intrau cu tancurile în Praga lui Dubcek cu un excelent volum de versuri, Rod (Editura pentru literatură, București), foarte bine primit de critica literară. Nicolae Manolescu aprecia la vremea respectivă într-o cronică publicată în Luceafă­rul, nr.51/1968, că atunci “când în proză se va debuta cu cărți de valoarea Rodului lui Cezar Ivănescu, vom putea vorbi nu de o evoluție, ci de o revoluție.” în 1975 se petrece apropierea de Marin Preda, care era director al Editurii “Cartea Româ­nească” și care i-a citit manuscrisul volumului Rod III. Pe coperta ultimă a volumului apărut la “C.R.”, marele prozator avea să scrie: “Am citit volumul lui Cezar Ivănescu în redacția editurii Cartea Românească. Din­ zecile de volume de poezie care ne vin, deodată am auzit o voce obsedată de un singur sentiment cântat cu o mare adâncime și forță de expresie... Cititorul poate fi șocat de unicitatea sentimentului, dar în cele din urmă câștigat și emoționat. O adevărată voce de mare poet”. Peste patru ani, în 1979, avea să apară tot la “Cartea Românească” o excepțională carte de poezie, La Baaad, de 500 de pagini, considerată de criticul Al. Dobrescu “fruct al unei sensibilități baro­ce, cristalizare în forme profund personale... discurs liric ce are forța copleșitoare a premonițiilor dăruitului de zei Thiresias.” Criticul ieșean, în diferență de criticii momen­tului care sunt reduși la tăcere de impozanta apariție, afirmă că La Baaad­a consacră un talent excepțional, probabil cel mai puternic din câte s-au ivit în poezia română din jumătatea în curs a acestui secol.” Dar poetul a scris și cărți despre marii dispăruți ai literaturii române în condiții tragice și neelucidate: “Pentru Marin Preda” (Ed. Timpul, Iași, 1996) și “Timpul asasinilor - Documen­te și mărturii despre viața, moartea și transfigurarea lui Nicolae Labiș “ (Ed. Libra, 1997). Cărțile sunt bine primi­te, dar cei vizați negativ de autor îl atacă cu o duritate care pare să indice culpa transfigurată în resentiment. Petru Creția spunea despre Cezar Ivănescu în prefața la volumul Sutrele muțeniei (Ed. Princeps, Iași, 1994) cuvin­te care pot rămâne înscrise în orice antologie a privirii nemediate de fracturile istorice ale epocii, ci doar de lucrarea spiritului care suflă, cum știm, doar acolo unde vrea el: “... unul dintre cei mai puri și mai sfâșietori reprezentanți ai poeziei românești, Cezar Ivănescu, poeta magnus.... om nemaculat de nici o închinare, om curat și, în curățenia lui neînfricat ca un gladiator de neam înalt. Pe Cezar Ivănescu îl venerez ca poet și îl onorez ca om, așa pătimaș cum este și uneori nedrept în numele unei mai înalte dreptăți, așa violent cum poate să pară celor care nu-i cunosc nici generozitatea de mare senior al inimii nici suava blândețe.”­­ N.C.: Care au fost scriitorii care v-au influențat în edificarea operei dumneavoastră? Dar modelele morale? C.I. : Pentru un scriitor sunt importanți scriitorii pe care-i citește în perioada de „creștere", după aceea se mai pot învăța trucuri, dar astea înfrumusețează doar epiderma. Pe lângă cărțile scriitorilor, contează enorm anturajul scriito­rilor vii, cei care­ întrupează, pentru fiecare clipă a vieții noastre, modelul scriitorului ideal... In ceea ce mă privește, mă pot con­sidera un privilegiat, pentru că în tinerețe am avut norocul să întâlnesc în târgul Bârladului oameni speciali cu experiențe decisive și în existență și în literatură, și fiecare autor funda­mental pe care l-am citit în adolescență și în tinerețe e legat de chipul unui prieten... Platon poartă masca prietenului meu Dan Ravaru, filosoful grupului nostru. Eminescu, Coșbuc, Goga îmi apar în recitarea inspirată a unui preafrumos bărbat, Dumitru Hânceanu, purtă­tor de mândre plete și de costum popular românesc, prin Bâr­ladul anilor '50 și cântător de „Deșteaptă-te române“. Octavian Stoica, incorigibilul boem bucureștean, era în Bârlad moșteni­torul unei fabuloase biblioteci a unor prefecți de Tutova pe care-i continua în linie paternă (taică-său, fost jurist, pușcăriaș poli­tic, muncea la pavaj), de la el ne procuram tot ce era mai intru­­vabil pe piață, de la Plotin la P.P. Negulescu, în mod special însă, el ne îmbia cu autori licențioși, de la Petronius, la Damian Stănoiu, Hașek și Eugen Barb­u... Dumitru Grigoraș, fiu de preot, un dandy, iubitor de Baude­laire, Ștefan Petică, Pillat, scria puțin și riguros și mi-a impus un cult al formei... Alexandru Tăcu, un român verde, fost pușcăriaș politic (care trăiește și azi în Iași, în plină catastrofă!) ne preda lecția clandestinității (ne plimbam pe bulevardul Karl Marx, fost și redevenit Costache Epureanu, prin mijlocul străzii, să nu ne audă securiștii pitulați prin boscheți) și ne pomenea de „autorii reacționari" despre care auzise și el în pușcărie... Și ca orice moldav de bază, ne evoca figura legendară a Căpitanului... Mai aveam un prieten Roymi­­șer, un evreu solitar, sionist, mărtăsit de prin București, descărcător de vagoane în Bârlad, până la plecarea definitivă în Israel, fost coleg cu Labiș la Școala de literatură, și de la acest evreu am aflat ce e și cu literatura realist-so­­cialistă... Nu în ultimul rând ar fi trebuit să pomenesc de Harry Zupperman, profesorul meu de lim­ba română, fost coleg de facultate cu Eugen Ionescu... Și cât am fost elev, și apoi student, întâlniri­le mele cu Zupperman erau ca niște partide de box (amândoi practicasem acest sport), el mă întreba de un autor, dacă aveam cea mai mică ezitare, lovea necruțător. Să nu mai spun cum a recepționat loviturile mele, într-o vară, când venit în vacanță, la Bâr­lad, i-am vorbit de Lautréamont, Jarry și Saint John­ Perse... Mă emancipasem... Cred că singurul autor pe care l-am adăugat pe listă în cinci ani de studenție în Iași a fost Beckett... Circulau prin Iași câteva cărți, proză și teatru de Beckett, cărțile erau ale lui Ion Omescu, pe atunci actor la Teatrul Național din Iași, și mi-au parvenit prin amicul Mircea Daneliuc...” Mai târziu, soția mea, Maria Ivănescu avea să-i traducă lui Ion Omescu din franceză cartea Hamlet sau ispita posibilului, carte premiată în 1988 de Academia Franceză... Am mai afirmat-o de câteva ori până acum că Beckett e ultimul autor pe care îl consider închizătorul listei de maeștri care m-au influențat... Cu timpul rămânem la tot mai puțini au­tori pe care-i citim cu adevărat cu folos și dacă e să fiu riguros ca la un examen, în afară de textele sacre care înseamnă Tra­diția, decisiv m-au influențat li­ricii și tragicii greci, trubadurii, simbolismul francez și toți ma­rii lirici italieni ai veacului do­uăzeci. Cu modelele morale pot spu­ne că m-am întâlnit de timpuriu în viață, mama Xantipa, bunica Zoe, apoi frumoșii prieteni pe care i-am avut, Dumitru Hân­ceanu, Teohar Mihadaș, Petru Aruștei... iar modelele ideale mi­au rămas Domnul Nostru Iisus Hristos, Buddha și Eminescu... Nietzsche spunea că o per­sonalitate se măsoară prin câtă singurătate poate suporta, noi, răsăritenii isihasmului supor­tăm mai ușor singurătatea, de aceea eu aș spune că o perso­nalitate se măsoară prin câtă suferință poate îndura... N.C.. Credeți că aserțiu­nea lui Ion Simuț cum că poezia a ajuns într-o fundă­tură este veridică? Cât este adevăr și cât calcul în poziția sa reiterată constant in ultima vreme? C.I. : Danemarca e o închi­soare, toată lumea e o închisoa­re... Dacă poezia a ajuns într-o înfundătură e pentru că toată lu­mea a ajuns într-o înfundătură, „e peste tot întuneric ca-n cur“ ca să-l citez pe Căline... e nor­mal, suntem pe faza terminală din Kali-Yuga, luat în general enunțul e valabil... Numai că eu aveam pe vremuri o metodă clară de depistat cretinologii, căutam cu atenție să descopăr în scriitura ipochimenului una dintre expresiile favorite: „moartea artei“, „moartea poeziei“, „moartea prozei“, „moartea teatrului“, „moartea muzicii“, „moartea picturii“, „moartea filosofiei“, „moar­tea omului“, „moartea porcului“, „moartea lui Dumnezeu“... fă și dumneata la fel și vei vedea ce mândrețe de europeni și de ce calibru s-au dedat la această perversiune taxonomică... Indie­nii au clarificat cu câteva mii de ani înaintea noastră că tot ceea ce ține de artă, de filosofie, de religie e consubstanțial ființei umane, ființa umană trăiește făcând artă, filosofând, cre­zând... arta, filosofia, credința sunt fenomene recurente care au o istorie dar nu o progresie, o evoluție, în fiecare domeniu în parte personalitatea creatoare schimbând istoria domeniului respectiv (am mai putea gândi cât de cât azi despre poezia românească dacă la 1850 nu se năștea Mihai Eminescu?)... singura care evoluează, care progresează cu adevărat este știin­ța, nu mai poți breveta în ziua de azi invenția roții... Ei, atenție, decenii întregi, criticii literari români când voiau să persecute un poet român, îi reproșau că nu are evoluție, că nu progresea­ză, că e manierist... Să-ți fac o listă și cu această speță de cretinologi? Acum ce vrea să zică amărâtul de Ion Simuț? Domnule, cri­tica literară marxistă, pe care el cu onor o reprezintă, e o știință, ea evoluează, ea progresează, de ce mai are nevoie literatura română de poezie, de proză, de teatru, când se poate mulțumi numai cu critica literară scrisă de Ion Simuț. Pe lângă faptul că sunt niște canalii, acești indivizi care tră­iesc din literatură și o batjocoresc, fac și dovada unei clase (grase) inculturi... Știe toată lumea, după Curtius, că literatura trăiește într-un prezent continuu, cine a ajuns într-o fundătură: Homer, Dante, Shakespeare, Milarepa? N.C . Teza dumneavoastră potrivit căreia Marin Preda a murit în condiții dubioase, „ajutat“ și de prieteni de ocazie, a stârnit reacții puternice la publicarea ei în volumul “Pentru Marin Preda", apărut în 1996, la Editura Timpul din Iași. Vă mențineți afirmația la o nouă ediție a cărții? C.I. Când am tipărit cartea, în 1996, perioadă în care eram mai marginalizat decât pe vremea comuniștilor, vreo câteva jigodii au avansat și ele teza că sunt nebun, asta mi s-a spus toată viața, de la bastardul C.C. al P.C.R. Eugen Barbu, și până la țițerui aceluiași, V.C. Tudor, toți particularii ăștia dar și mulți prieteni buni, mi-au reproșat toată­ viața că sunt nebun, ei erau buni că intrau în P.C.R. și când P.C.R.-ul nu mai avea bănuți, se duceau cu cerșitul pe la ambasadele străine din București și primeau o punguță cu doi bani și-și luau angajamentul scris că în caz de... Unul dintre cele mai abjecte atacuri s-a produs chiar în revista unui discipol de-al meu... Eu i-am numit în carte pe toți cei vinovați de moartea lui Preda, mi s-au promis proce­se și zgârieturi...’. nimic, băieții au revenit la vechea melodie, e nebun... Ca și în cazul cărții despre Labiș, Timpul asasinilor (Editura Libra, 1997)... Acum cu noua ediție e o problemă mai vastă... Mi-am pro­mis ca, atât timp cât trăiesc, să încerc să-mi tipăresc integral toate cărțile pe care le-am scris, pentru că din toate am publicat numai fragmente. Și la o nouă ediție a cărții Pentru Marin Preda voi reitera teza că Marin Preda a murit de o moar­te tipic românească, la fel și Ni­­chita Stănescu, și Virgil Mazi­­lescu, toți omorâți cu bună știin­ță de bandele de bețivani che­flii din jurul lor... N.C. . Știu că înainte de 1989 ați girat cu numele dumneavoastră un cenaclu intitulat chiar așa: „Numele Poetului". Ce poeți tineri ați mai descoperit în ultima vreme și pe care aveți de gând să-i publicați la editura pe care o conduceți? C­ l. Am numărat pe vremuri vreo 500 (cinci sute) de tineri autori despre care am scris pri­mul sau i-am ajutat să debute­ze... După 1989 ca președinte al unor jurii sau ca simplu mem­bru al acestor jurii am desco­perit mulți autori tineri, - iată, ca să dau­ un nume, Xenia Karp, craioveanca dumitale! - la ro­mâni, poetu-n veci nu piere! Nu asta e problema! Problema e că se ridică o sumedenie de derbedei, gălă­gioși și plagiatori care vor totul și pe toate din prima, cărți, bani, premii, case, muieri, bărbați..., păstoriți de „România literară“ sau de Cenaclul „Euridice" condus de prietenul nostru, d-l Marin Mincu, și pe acești derbedei „fără memorie“ care scriu „cum se scrie azi", adică foarte prost, eu nu mă bazez... Diferența radi­­­cală care ne separă e că noi am negat în cunoștință de cauză, ei neagă fără să citească, fără să aibă habar măcar pe cine, inconștient, copie... Un fel de maneliști ai poeziei românești... N.C.. Credeți că buna noastră critică literară și-a făcut datoria în ceea ce privește receptarea operei dumnea­voastră poetice și dacă da, cu ce o veți mai surprinde într-un viitor apropiat? C.I.: Categoric da, cu două precizări: 1. criticii literari și-au transmis ștafeta de la carte la carte, la cartea mea de debut, Rod, primii care au scris „în flăcări“ au fost Nicolae Manoles­­cu și Dumitru Micu, criticii momentului (1968), apoi, pe rând, la celelalte cărți, Dana Dumitriu, Mihai Ungheanu, Mircea Iorgulescu, Daniel Dimitriu, Al. Dobrescu, Victor Atanasiu, Al. Condeescu, Artur Silvestri, Gheorghe Grigurcu, Theodor Co­­dreanu și nenumărați alții... Trebuie să recunosc cu onestita­te că în ceea ce privește cărțile mele de poeme, cu excepția unui text infam al lui Al. Cistelecan (referitor la cartea mea La Baaad), infam pentru că, în epocă, a judeca o carte de litera­tură drept document clinic, mirosea și-a P.C.R. și-a Securita­te și a câtorva balbe ale acestui antitalent P.C.R.-ist care urăș­te literatura, numit Ion Bogdan Lefter, în rest nu am ce reproșa criticii literare... Sigur, cu totul altfel se întâmplă lucrurile când vine vorba de cele două cărți, Pentru Marin Preda și Timpul asasinilor... Nu e de mirare... Am și hotărât să nu mai public nici o carte­­pamflet în timpul vieții, în schimb pregătesc o carte despre viața mea în dialog cu o sublimă doamnă, Nicoleta Dragomir, o iubitoare de geniu a literaturii care a avut la „Antena Bucu­­reștiului“, o emisiune de muzică și poezie împreună cu Ale­xandru Ciocâlteu și apoi cu mine, „De la suflet la suflet“. Voi încerca într-o addenda să strâng și poemele mele de predebut și alte texte interesante, poemele lui Adi Cusin, cele pe care și acum le consider geniale... Poate, într-un viitor apropiat, și cu ediția integrală a cărții mele La Baaad pe care i-am promis-o d-lui Nicolae Țone... Dialog realizat de NICOLAE COANDE C­ezar Ivănescu S­tela Covaci Documente și mărturii despre viața moartea și transfigurarea lui Nicolae Labiș mmmmetmmmmmmmmmmmmmmsmmmmmmmmmmmmmmmmm Timpul asasinilor ra­­r v .■' îl-t — Sâmbătă 25, duminică 26 octombrie 2003— Ce știm noi? — Când citești o poezie așa cum este cea din cartea lui Sorin Gârjan­­ianu.. .­­(ocheanul cu vitralii), Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003, parcă nu-ți mai vine să te mai întrebi ce mai caută poeții printre noi, cetățenii. Cel puțin, în ceea ce privește tematica poemelor sale. Universul carceral și, de ce nu, post-carceral (principala pseudoreferențialitate din această carte) foarte rar se lasă disecat de instrumentele literaturizante. Se știe că, în general, astfel de încercări eșuează în poetizări importante ca “izvoare” sau semnificative pentru albumul personal. De altfel, e destul de greu să te concentrezi pe altceva, când anestezia nu-și face efectul și te trezești pe masa de operație cu musculatura blocată, dar perfect conștient că instrumentele chirurgului își fac de cap prin măruntaiele tale. Pe scurt, doare dar nici să plângi nu poți. Dubla conștiința poetică (implicată și implicită) din acest volum e prinsă în formule spectaculare, ascuțite, orbitoare și acestea foarte rar permit ca sonetele din spatele gratiilor “de partid și de stat” să fie auzite. “Nu scîrbă, nu limba băloasă a vreunei pohte/bătrîne” (akédia: sîrguința nimicului1), ci, în primul rând, excedarea este mobilul acestui volum: “surzenia lumii mă scoate din minți!­ iată de ce/ nimicit de sărăcia iubirii topesc ceara din/ urechile mortului/ între rid­us și zîmbet vor zidi păianjenii ol circiumă tristă... ” (iami). Din acest punct al excedării, sunt desfășurate apoi introspecțiile, retrospecțiile, stările unui eu închis în lume și în sine, ritualurile de vindecare și/ sau de exorcizare... postmortem: “­patruzeci de ani au trebuit să treacă/ pînă să încetez să mai rîgîi după rugăciunea de­ seară ca după un desfrîu/ cu șampanie aleasă..” (akodia: sîrguința nimicului!). Se obține o poezie de tran­ziție atât în legătură cu tematica, dar și în privința stilului; în fapt, Sorin Gârjan a fost întâmpinat ca un postmodern întârziat, ca un postmodern dar, ca un trăitor în margine. Ceea ce i se întâmplă poetului este, în opinia noastră, asimilarea firească a unei anumite paradigme (și nu modă) stilistice. Necazul, cel puțin în volumul de față, vine, însă, din intricarea neinspirată a unor procedee stilistice nepotrivite prin eclectismul lor cu tema abordată. Poeme lungi, cu versuri scurtcircuitate de intervenții grafice care blochează mai degrabă decât fluidi­zează discursul liric, expresivități for­țate, uneori chiar cacofonice condu­se uneori chiar în zona locurilor co­mune sunt câteva trăsături ale poe­melor din primele două părți ale vo­lumului. O selectare mult mai riguroasă a procedeelor, o mai mare atenție acordată lirismului (fie și în accepția tradițională a termenului) decelăm în ultima parte. Exclamații care asi­gură succesul unui întreg­ poem pre­­cum:”sînge ce nu-i deajuns!” (dor­mitorul cu gratii & nimic nou în gula­­gul iubirii) și imagini memorabile:“ parcă ar fi vocea desfrîului/ dar nu e!/ doar vreo trei inorogi verzi” pe­­ pereți/ și gustul vieții acesteia ca și­­ cum aș aveaI o fotografie cu Kafka lipită pe cerul gurii/ pe care-o mîngîi cu limba mereu.” (poem cu un mot­to și un discurs perimat) ar fi putut face din această ultimă parte (din care am putea cita împăcați poeme întregi) începutul altei cărți, pe o cu totul altă linie poetică. Dar, așa cum ni se precizează “La apariția cărții au contribuit: memoria unui bunic hîtru și fermecător, fani, vodka Mosskoff și această străinătate care omoară și-nvie mereu!”. Ur­mătoarea carte va proveni probabil din altă vodkă și din altă străinătate. XENIA KARO Se pnostește în t­onaL adevăruri la priori-post Un nou concept critic Tânărul critic literar Daniel Cristea-Enache propune în editorialul Adevă­­­rului l­iteratur și artistic (nr.688/2003) un concept „nou-nouț”: rogozanul. Pentru cei care nu se prind imediat, trebuie să decriptăm că noul concept este un derivat al numelui unui alt tânăr critic literar, C. Rogozanu, deținător al unei rubrici în „Evenimentul zilei”, însă straniul nume al conceptului nu este decât o ironie acidă la adresa celui care, în viziunea ludic-critică a lui D.C.­­E., „emite opinii despre orice, cu siguranța tinerilor și a bătrânilor la un loc, și încă într-un stil inconfundabil în care, pe lângă rupturile logice, adjectivul­­ interesant> și­­ ideea contactului direct cu publicul, apar cu o frecvență ce te pune pe gânduri”. Ajuns aici mă opresc să șed și cuget, am avut și eu cândva un profesor de literatură, pentru o scurtissimă perioadă de timp, de la care am reținut următorul sfat (singurul pe care mi l-a dat). Spunea așa hârșitul prof. care era și istoric literar, dacă scrii despre cartea cuiva și nu poți pune un verdict dar, din mai multe motive, spune despre ea că este „interesantă". Adică, pe șleau, driblează judecata critică și autorul și trage în dorile din salcâmii de pe marginea șușelei. Vreau să mai adaug ceva, în marginea observaților notabile ale criticului de la ,ALA”. C. Rogozanu este extrem de suplu, ca intelect, pe lângă sfătuitorul meu, dar ca orice scriitor care a devenit (și) jurnalist nu poate evita anumite clișee. Credeți-mă, știu ce spun... în rest, acest număr al „ALA" se prezintă la nivelul cu care ne-a obișnuit, adică foarte bun. Mai putem citi un excelent interviu cu Jean Grosu, traducăto­rul atâtor scriitori cehi și slovaci de excepție: Hasek, Havel, Hrabal, Otcenasek, Kundera etc. C. Stănescu analizează ultimul număr al „Caietelor critice” (6-8/ 2003), unde sunt publicate pagini din jurnalul lui Marin Preda. Așadar, există, chiar dacă cei de la „Ziua literară", la presiunea urmașilor, au sistat publicarea­ în acest număr al revistei păstorită de Eugen Simion, însuși șeful Academiei scrie despre „irepresibilul” Petre Pandrea, „anarhistul oltean”. Ultima expresie este tautologică, întrucât se știe că orice oltean este un potențial anarhist, chiar dacă între timp, sub domnie scomiceșteană s-au mai cumințit... Are dreptate C. Stănescu să se îngândureze la auzul „știrii” că E. Simiona încearcă să-i „sus­țină” pe tinerii care împărtășesc ideile sale. Vai de anarhia acelor tineri și de viitorul lor călduț! O revistă... feminină Ne-a sosit la redacție Apostrof, ad­mirabila revistă condusă de excelenta poetă și eseistă Marta Petreu, în orașul lui Funar și al lui A. Marino - îmi cer scuze pentru acestă alăturare nefericită, dar nu eu sunt cel care inventează!­­ o revistă occidentală cum este .Apostrof pare ire­ală în perisaj. Și totuși, Clujul merită așa ceva și mai­­ produce, pe deasupra, încă trei reviste de enorm prestigiu, chiar dacă valoarea s-a mai subțiat între timp: „Stea­ua", „Echhinox” și „Tribuna”. La Cluj trăiește marele poet Ion Mureșan, așa că dl. Marino poate fi fericit... Redactorul-șef al revistei, Marta Petreu, scrie despre o interesantă (ve­deți?) revistă care apare la Paris și are o redacție româno-franceză: „Seine at Danube” Revista e finanțată de Centrul Cultural al României la Paris (nu știu ce amestec are aici ambasadorul nostru acolo, un ardelean oltenizat și trecut prin furcile caudine ale firescismului plat) și este condusă de Eric Naulleau și Dumitru Țepeneag. Din redacție mai fac parte Alain Păruți, Virgil Tănase, Corina Hersch (fostă Ciocârlie?), Olivier Apert. Se discută în acest număr de debut despre Cioran, Livius Ciocârlie, Dieter Schlesak (despre scriitorul ger­man născut în Transilvania scrie craioveanul Marian Victor Budu) și alții. Dar .Apostrof despre ce­ cine mai scrie? Maria Ghitta își expune opiniile despre „un dac ambițios”. Bineînțeles, este vorba despre Petru Groza, despre ale cărui „Memorii” apărute la Ed. „Compania” s-a scris și în LAMA. Irina Petraș, dar și Călin Teutișan, comentează romanul Anei Blandiana,­ „Sertarul cu aplau­ze” (Ed. „Dacia, 2003, ediția, a lll-a) și aici ne facem o vină, nu am scris despre acest roman excepțional, deși autoarea ne-a trimis cartea... O pagină de poeme Ana Blandiana ne reține, evident, atenția: „Asemena fântânilor / Care limpede / Și de neoprit / Sunt lacrimi, / Cine e ochiul / Și, mai ales, ce vede?” (întrebarea). Când poeții întreabă, răspunsurile.......Am citit cu plăcere „Do­sar”-ul Doru­ Blaga pe care­­ Apostrof îl prezintă în serial. Așteptăm cu mare interes cartea fiicei lui Lucian Blaga. Se poate spune că revista clujeană este o tonică prezență „feminină”. Fiindcă în acest număr mai întâlnim semnăturile Gabrielei Meli­nescu (pagini de jurnal) și partea a treia a unei conversații pe care Anca Măniuțiu o poartă cu Marily Le Nir, traducătoare din mari scriitori români în Franța.’ Craioveanul Cătălin Ghiță reflectează asupra „culturii în perioada contemporană", cu plecare de la circumspecția asupra conceptului de post-modernism. E bine să fii tânăr și circumspect, dar mai ales să ai curajul de a nu spune ușor „da”... Vedeți, domnu’ Simion? ^ q A­NAO I. APOSTROF revista m­u^lund scriitorilor*

Next