Dilema, aprilie-iunie 1994 (Anul 2, nr. 67-76)

1994-05-06 / nr. 69

ce se vede Despre I. L. Caragiale și­ C­aragiale, oglinda neagră, cum i-a explicat cineva numele (socotindu-l un compus din două cuvinte turcești: cara - negru și giali/ghiali - oglindă), poate fi însă alăturat unui alt ilustru contemporan al său, lui T. Maiorescu. Fără intenții și pretenții, desigur, de simbolizări și metafore de genul celor produse prin asocierea cu Eminescu. Istoricii literari și culturali au constatat, de altfel, că opera lui I. L. Caragiale este adevărata, marea izbîndă literară a spiritului junimist, în vreme ce pentru a-i situa pe Creangă și Eminescu înlăuntrul junimismului este nevoie de amputarea și deformarea acestuia. Caragiale­i se integrează parcă de la sine, în chipul cel mai firesc. Nu însă doar în sensul imediat și precumpănitor politic al unui anti­­liberalism consecvent și feroce, dus - cum observa I. Negoițescu - pînă la anti-utopie, ci, mai degrabă, în sensul unui criticism radical, în sensul unei raționalități ultragiate pînă la angoasă, creatoare în ordine artistică de terifiante viziuni asupra naturii umane însăși. Junimist și maiorescian, în acest înțeles, I. L. Caragiale a fost înainte încă de a intra și a fi acceptat în acea mică lume trăind, cu memorabila expresie a lui Maiorescu, “un vis al inteligenței libere înălțat deasupra trivialităților reale”. Tînărul Caragiale, autor la 26 de ani al unei cercetări critice asupra teatrului românesc rămase neîncheiate din pricini obscure, nu-și lua nici un fel de precauții pentru a face o “dare de seamă categorică” (s.n.) asupra “repertoriului acestui teatru”, scriind cu necruțare maioresciană că “în acest repertoriu, piesele se împart în trei mari categorii: localizări, plagiate și traducții”. Era în 1878, ianuarie. Cu o violență sarcastică și îndurerată ce va mai răsări la aceeași intensitate în radicalitatea lui Eugen Ionescu din Nu, tînărul de 26 de ani descria astfel repertoriul teatrului românesc din epoca sa: “La tot ce s-a produs ca literatură originală de teatru, cîtuși de puțin nu i se cade acest nume. ...încercări mai puțin decît copilărești, lucruri ciudate și vrednice de rîs, minunății de absurditate - adevărate bazaconii literare... Și nenoricirea fu pentru noi cu atît mai mare deoarece subiectele mai tuturor acestor producții au fost trase din istoria națională”. Surogat cu pretenții de grandoare, monstruozități ieșite din minți strîmbe, falsitate delirantă a gazetarilor, inventarul stabilit de tînărul Caragiale în “categorica” lui “dare de seamă” din 1878 asupra repertoriului teatrului românesc fixează, de fapt, mai mult o atitudine decît descrie o situație. Dincolo de eventuala realitate a faptelor și datelor se află o respingere integrală și severă a unei lumi și a spiritului ei. De la analiza verdictuală a repertoriului teatral nu este, pentru Caragiale, decît un pas pînă la observația de ordin general, privind “sistema” socială și politică. Impostura și corupția din teatru țin de un viciu mai adînc: “firește”, scrie tînărul Caragiale, “că nici aici nu se putea face abatere de la principiul nostru statornic, că noi facem în țara aceasta legi numai și numai spre a avea ce să călcăm și că autoritățile noastre sunt întemeiate, nu spre paza și aducerea la îndeplinire, ci tocmai spre nesocotirea și batjocura legilor”. Din “cercetarea critică”a lui Caragiale nu au apărut decît trei articole, fiind întreruptă probabil din pricina protestelor celor vizați. De ajuns însă pentru a-i stabili factura maioresciană, titlul însuși trimițând explicit și, poate, cu voință la o cercetare critică asupra poeziei române. Deosebirile dintre cele două “cercetări critice” sînt însă mari și nu țin doar de aspectele exterioare. Criticismul lui Maiorescu ține de “cultură”, criticismul lui Caragiale este expresia unei naturi. în vreme ce Maiorescu recomandă “modele”, pedagogic, la Caragiale libertatea de judecată nu cunoaște limite. Exigențele lui nu se mărginesc la literatura națională; sînt extinse, fără inhibiții, și asupra marilor nume străine. Precursor al lui Eugen Ionescu și în această privință, Caragiale nu are nici o sfială în a socoti că Victor Hugo a scris și “fad și indigest”. (Va urma) Mircea IORGULESCU .J. of­­ CO­w © Schimb de păreri­­ nu Mă așteptam, firește, ca articolele mele despre Biserică și intelectuali să provoace unele reacții de iritare. Mi-am dorit, de fapt, asemenea reacții, în convingerea că tema aceasta are mai mult de cîștigat de pe urma unei dezbateri vii, decît de pe urma unei pioase suficiente. Mulțumesc, prin urmare, d-nei Ana Maria Costea R. (dacă am descifrat corect semnătura), care mi-a trimis, din Timișoara, o scrisoare lungă și, atît cît am putut s-o înțeleg, mustrătoare. Spun: “atît cît am putut s-o înțeleg” pentru că m­­am adaptat foarte greu stilului acestei scrisori. Impresia generală e aceea a bunei credințe și, mai ales, a unei foarte bune intenții. După numai două din cele trei articole ale mele (“traumatizante” în asemenea măsură încît au făcut imposibilă o reluare a lecturii), dna A.M.C.R. se simte obligată să ia apărarea Bisericii dinaintea unui detractor neînțelept, intelectualist, neiubitor. Inflamată de emotivitate polemică, preopinenta­ mea se înșeală integral asupra moti­vaților și “obiectivelor” mele. Cine m-a citit cu calm și fără suspiciuni sectante știe că nu demolarea credinței, nu injurierea Bisericii și cu atît mai puțin idolatrizarea intelectualilor au constituit materia textelor mele. Ele comentau o criză (despre care vorbesc și unii însemnați reprezentanți ai Bisericii), deplîngeau criza și anticipau depășirea ei. Că avem de a face cu o criză reală o dovedește chiar scrisoarea timișoreană. Căci ea se socotește îndreptățită, în numele credinței, să facă praf fasoanele intelectualilor, ca și cînd simplul fapt de a fi intelectual e un chip al apostaziei. Autoarea scrisorii e de părere că practic “vituperarea fulminantă”, că “intentez un proces”, că pun clerul sub acuzații “penale”. O invit să facă, totuși, efortul unei relecturi, încercînd să­­și păstreze cumpătul și să nu se grăbească să judece o opinie și un om care nu-i confirmă evlavia de primă instanță; în orice caz, așa i­­ar sta bine, creștinește.­­îmi îngădui să remarc, în paranteză, că s-a înmulțit îngrijorător numărul creștinilor nervoși, cu glas sever și discernămînt de beton; felul în care ni se vorbește, prin ei, despre “iubire” e direct înfricoșător: s-ar zice că creștinismul e o doctrină militară a iubirii și că blîndețea și mila sînt păcate capitale... ) Nu cred că soluția ieșirii din criză e culpabilizarea totală a intelectualilor și deculpabilizarea totală a Bisericii. Nu cred că, sub comuniști, intelectualitatea s-a purtat mereu greșit, iar Biserica s­­a purtat mereu corect. Și nu cred că apărăm cum se cuvine Biserica adoptînd postura avocățească a unei oarbe dezvinovățiri. Vă invit, stimată doamnă, să recitiți Iov: veți vedea că cel care cere socoteală lui Dumnezeu e, uneori, mai plăcut duhului Lui, decît lipta teologilor care îl apără birocratic, mormăind argumente gata făcute. Nu înseamnă că recomand blasfemia, dar înclin să cred că și înregimentarea călaie, sau apologetica zaharoasă sînt forme de blasfemie într-o religie care pune atîta preț pe libertate și pe îndrăzneală. Dna A.M.C.R. e supărată pe atitudinea (analitică, genera­lizatoare) și pe limbajul (plin de “neologisme” și fandoseli) cultivate de intelectuali. E cu atît mai curios să întîlnești - în paginile D-sale — barbarisme și schimonoseli lexicale de neasimilat: “filon avivant”, “concretualizare”, “aparență în intercurență”, “obstinant”, “hazar­­dant”, “introspectare”, “neantizare”, “integrație” etc. Unele fraze sînt logic și sintactic inclasabile. Exemplu: “Existența unei libertăți de manifestare, astăzi, dovedește că această libertate, ca atribut absolut al spiritului, a fost reprimată de întreaga intelectualitate, nu din lipsa acesteia, ci din instinct, într­­un regim totalitar, în care și intelectual și Biserică se conformau acelorași pretenții ideologice, spre deosebire însă de Biserică care nu putea să se identifice ideologic, așa după cum intelectualitatea a făcut-o.” Incongruentă, într-o scrisoare așa de bisericoasă, e și invocarea lui Mircea Florian, filosof a cărui “surzenie” religioasă e notorie. O și aud pe dna A.M.C.R. spunînd: astea sînt pedanterii răutăcioase, “intelectualiste”. Se prea poate! Dar­ scrisul își are și el exigențele lui. în plus, e de neînțeles ca cineva atît de respectuos ca Biserica să fie atît de neglijent față de rigorile Cuvîntului. Oricum, intransigența doctrinară și purismul atitudinii se combină mai armonios cu o exprimare simplă, nepretențioasă, limpede, decît cu una confuză și afectată. Stilul îngrijit nu e o “fandoseală” oarecare: e mai curînd respect pentru cititori și, deci, iubire de oameni. E dreptul fiecăruia să apere lucrurile în care crede și să le atace pe cele care îl contrariază. Dar cînd te decizi să intri în arenă e recomandabil să fii deopotrivă la înălțimea a ceea ce ataci și a ceea ce aperi. ... In rest, dna A.M.C.R. poate conta pe solidaritatea mea spirituală. La oarecare adîncime, opiniile noastre sînt mai apropiate decît își închipuie. Andrei PLEȘU » Anul II • Nr. 69 • 6 -12 mai 1994 •

Next