Evenimentul Zilei, aprilie 2019 (Anul 28, nr. 8460-8479)

2019-04-02 / nr. 8461

POFTITI LA CULTURĂ! '/ ■ n­ > spriii* de Florian SA Războiul pe averea mătușii Momoloaia. Mateiu Caragiale își acuza tatăl că l-a prădat de 40.000 de franci în aur! î­nchis pe viață sub două peceți mentale grele, re­­sentimentul fiului ilegi­tim, al bastardului, și dă­­unătoarea capacitate de a fan­­taza, de a bate câmpii, Mateiu Caragiale (1885-1936) - de la a cărui moarte prematură s-au împlinit la 25 martie 124 de ani -, și-a încondeiat tatăl (pe mult mai expansivul Ion Luca) cu mânie, în Jurnal. Se spu­ne că apropiații chiar au elimi­nat câteva pagini de o rară du­ritate, în care valorosul drama­turg era etichetat drept bețiv, hoț și nebun! Dar chiar și așa, în condițiile unor însemnări incomplete, liniile portretului schițat de fiii tatălui celebru nu este măgulitor. Din contră! Să lăsăm însă pentru mai târziu aceste pulsiuni nevroti­ce mateine, pentru a înțelege, întâi, cauza lor. Autorul „Cra­ilor de Curtea-Veche” nu are mai mult de cinci ani când este adus, și acceptat, în noua fa­milie a tatălui. Amintindu-și, prin 1919, de acele momen­te, Mateiu concluziona pripit și poate îndreptățit: „Fami­lia se simte moralmente vino­vată față de mine“. „Caracterul lui Ion Luca trebuie să fi con­tribuit la această instabilita­te, ca și dificultatea unei vieți în care problemele bănești se puneau cu atât mai acut cu cât doi copii se născuseră în­tre timp: Luca Ion (Luchi), în 1893, și Ecaterina (Tușchi), în 1894 (alte două fetițe muriseră de mici). Relația dintre Mateiu și tatăl său trebuie să fi fost di­ficilă. Și din pricina violenței și a ciudățeniilor paterne, și din pricina poziției speciale a lui Mateiu în sânul familiei“, apre­ciază Ion Vianu, fiului distin­sului Tudor Vianu în volumul Frumusețea va mântui lumea și alte eseuri (Polirom, 2018). Ambii au fost copii nelegitimi La rândul lui, Șerban Ciocu­­lescu (Viața lui I. L. Caragiale, Editura Institutului Cultural Român, 2005), citat de psihi­atrul Ion Vianu, atrage atenția că, dincolo de resentimentele dintre tată și fiu, Ion Luca ar fi fost un excelent învățător pen­tru copiii săi, inclusiv pentru Mateiu: „I. L. Caragiale avea experiență didactică și o mis­tuitoare dragoste pentru limba română (se fălea a o cunoaște ca nimeni altul!) pe care va fi trecut-o fiului mai mare, pre­cum și celui mai mic. El știa să recompenseze știința la stu­dii, să dezvolte capacitățile in­telectuale ale copiilor lui”. I. L. Caragiale însuși avusese un dascăl extraordinar, pe Basiliu Dragoșescu, căruia scriitorul îi atribuia toată știința sa a limbii române, pe care o considera, cu bune temeiuri, incomparabilă. Dar, pentru că înțelegerea adevărului se relevă de mul­te ori din amănunte esențiale, nu trebuie uitat, în această realație tată-fiu, faptul că I. L. Caragiale însuși era copil ne­legitim. Căsătorit cu o Caliopi - după cum menționează Cio­­culescu în opera deja citată - în 1838 la Biserica Enei, Luca Caragiale, părintele lui Ion Luca, se desparte de aceasta pe la 1850, începând o legătu­ră amoroasă cu Ecaterina, năs­cută Carabeaș. Fără să se des­partă niciodată oficial de Ca­liopi! Brie, între cele două is­torii crescute din aceeași tul­pină de sânge, a tatălui și a fi­ului, există, după cum observa Ion Vianu, o diferență notabilă: Ion Luca este crescut de pere­chea care i-a dat naștere (ca și sora sa Lenei), în timp ce Mate­iu este luat de la mama care i-a dat viață și introdus, vrând­­nevrând, în familia recompusă a tatălui, Renegarea părinților, ce moștenire! Pe de o parte, dezvălu­ie același Cioculescu, Luca era dojenit de mama lui că nu se despărțise formal de Caliopi, pentru a conferi, astfel, o sta­re civilă clară propriilor copii născuți dintr-o legătură ne­­legală. Pe de altă parte, exis­tă o relatare, indirectă, a prie­tenului lui Ion Luca - Alexan­dru Vlahuță (care la rândul lui se destăinuise lui Al. Șerban) -, despre cum își închipuia au­­­­torul „Năpastei“ nașterea­­ sa. Relatarea e fabuloasă: " „Parcă văd... seara. Frig. H Ninge. Viscolește... La­­ Ploiești. Acum cincizeci­­ și atâția de ani... O feme­­­ip­ie săracă, într-o odaie fără­­ foc, se chinuiește pe o sal­­­­tea de paie... Vântul vâjâie­­ afară, nenorocita femeie se 1 zvârcolește înăuntru în du­­­­reri grozave... Și toată noaptea o duce așa. De-abia către ziuă se ușurează. Se naște un copil fără noroc... Ei bine, copilul ăla sunt eu!“. Ce vrea să semnalizeze această mică și intensă poves­tire? „Absență tatălui în mo­mentul nașterii. De nu va fi fost materială, această absență ră­mâne simbolică. Acesta ar fi, în fapt, «nenorocul» lui Ion Luca. Tema copilului singur, lipsit de Mateiu Caragiale era convins că pen­tru a reuși în viață, orice tânăr trebuie să aibă la dispoziție cel puțin 100.000 de lei. „Dacă e nevoie să ucizi pentru ei, nu ezita s-o faci!", era crezul intim al fiului lui Ion Luca ajutor, este constantă în opera tatălui lui Mateiu (Cănuță om sucit, Calul dracului, Ion etc., unde eroii sunt «lepădați», orfani din pruncie). Poate că slăbiciunea tatălui, caracterul lui șters, să fi constituit facto­rul determinant. Dar trăirea de solitudine este, oricum, evi­dentă. Astfel de trăiri infanti­le sunt fundamentale pentru structurarea depresiei adul­tului“, apreciază psihiatrul Ion Vianu. Și, în continuare, deci­siv: „Adesea, de la o generație la alta, părinții devin artiza­nii nenorocirii copiilor, re­producând, inconștient, pro­pria lor soartă, în ciuda unor configurații diferite de viață. Sigur că acest sentiment, al unei existențe menite neferici­rii, i-a fost transmis fiului Ma­teiu (care l-a amplificat) de că­tre tatăl Ion Luca“. De remarcat, la capătul acestei paranteze explicati­ve, că, în lungul conflict din­tre moștenitorii imensei averi a Momoloaiei (legendara Eca­terina Cardini, nepoata unui bogat negustor din Șcheii Brașovului), în care Ion Luca Caragiale era parte, acesta din urmă a pretins, la un moment dat, în timpul proceselor in­terminabile, că nu era fiul ma­mei sale și, altă dată, că nu era fiul tatălui său! Caracter și Ca­ragiale (moștenit, cum altfel­, de fiul mai mare, Mateiu, care, mai târziu, își va renega din in­teres mama)! Manevrele erau tertipuri juridice într-o bătălie ale cărei arme nu erau întot­deauna curate. Astfel de mo­dele comportamentale - opi­nează psihiatrul Ion Vianu - au tendința să se reproducă, în împrejurări diferite și în mo­duri distincte, de la o generație la alta. De reținut­ 100.000 de lei pentru a reuși în viață Mateiu, în adâncul său, tre­buie să se fi simțit de două ori „plebeu“ - cum îl numește Vi­anu. Prin originea socială a părinților­­ între două vizite la Berlin, Mateiu își vizita mama în sărăcăciosul Crângași, ținând-o totodată departe de societatea fiului parvenit­ și prin nelegitimitatea ca odras­lă a lui Ion Luca. Transplan­tarea în familia Caragia­­­­le-Burelly, unde predo­­­­mina cosmopolitismul­­ mare­ burghez al doam­­­­nei, nu era de natură să­­ potolească sentimente­­­­le de inferioritate ale in ­■­trasului, oricât de bine ■ tratat ar fi fost. Inter­­­ vine, desigur, și un fac­­­­tor personal­­ mai obser­vă Vianu, în cazul lui Ma­teiu, căutarea originii no­biliare, pasiunea pentru he­raldică au caracterul unor supracompensații. Se naște o nevroză de caracter, care va da seama de trăsăturile care l-au făcut așa de bizar în ochii con­temporanilor: excentricitatea ținutei, snobismul caricatural, construirea unui arbore genea­logic neverosimil. Ceea ce con­stituie tipicul cazului Mateiu Caragiale este coexistența a două căi de fugă diferite: lite­ratura și delirul genealogic. După verdictul necruțător al psihiatrului, care a conturat precis profilul celor doi Cara­giale, să dăm curs și evenimen­tului istoric, pentru că între ta­tăl Ion Luca Caragiale și fiul Mateiu Caragiale a existat, fără doar și poate, un mare dife­rend. De ce nu se înghițeau cei doi, dincolo de resorturile in­time ale psihiatriei? Care erau explicațiile la îndemână? Ion Luca îi reproșa fiului (mai ales după mutarea familiei la Ber­lin, posibilă grație moștenirii unei părți însemnate din averea mătușii brașovene) neseriozi­tatea cu care-și trata studiile în Germania (până la urmă Ma­teiu chiar abandonează cursu­rile de Drept), pe când autorul „Crailor de Curtea-Veche“ îi reproșa tatălui că l-a furat! Ma­teiu era convins că Ion Luca Ca­ragiale îl lipsise de partea lui din moștenirea Momoloaiei! Patruzeci de mii de lei (franci), aur, o parte semnificativă din cei o sută de mii pe care orice tânăr trebuie s-o aibă pentru a reuși în viață! După cum cre­dea Mateiu... Dedesupturile acestei moș­teniri intrate în legendă le voi dezvălui, însă, data viitoare...

Next