Familia, 1894 (Anul 30, nr. 1-52)
1894-02-20 / nr. 8
Anul XXX. FAMILIA va cânta dânsul, făcând alusie la vederea Elenei N. in castelul dela ţară. Sentimentul lui Alecsandru pentru Elena N. aşa cum l’am intrevedut noi, adică trecen dincet prin trepte suitoare, ajungând maximul lui de desvoltare, atingând apoi un punct acut de durere și limpedindu-se, evaporisându-se oarecum in urmă, are importanţă pentru cunoscerea sufletului lui Alecsandri şi prin urmare pentru înţelegerea mai de aprore a operii poetului, in genere şi in deosebi înţelegerea vntregei sale poesii erotice din «Doine şi lăcrimicire», poesie închinată Elenei N. Prin o privire îndreptată cu mai mult interes asupra acestui sentiment al lui, am măsurat gradul de intensitate emoţională la care s’a putut înălţă dânsul, precum şi cât timp i-a trebuit să se aprindă şi să se stingă. De observat e că şi aici găsim o asemănare intre Vasile Alecsandri şi Eminescu. Aici vedem pe Alecsandri atins de femeia care i-a admirat versurile, cea intâiu. La Eminescu, asemenea, se crede că Veronica M. ar fi remas mişcată până la lacrămi de frumuseţea versurilor lui citite de ea in «Convorbiri». Si unul si » « altul se înclină dinaintea femeilor ce-i admirau ca poeţi, ceea ce probăză până la un punt că in aceste firi partea cea mai inaltă sufletescă e poetul din ei. Pentru ei nimic mai scump decât acea imagine raporosă, nedesluşită, care e idealul lor şi pentru care orice trecător ce se inchină şi aduce ofrande, e un bun credincios in altarul unde slujesc ei, in altarul artei. Ca un corolar al acestei păreri, s’ar mai pută dice încă privitor la sentimentele dintre poeţi şi femei, că înclinaţia lor pentru fiinţele ce-i admirau, pare a scădă adesea, când se întâmplă că ânseşi aceste femei produc. Intre multe alte exemple din istoria literaturei in genere, cel mai bătător la ochi din istoria literaturei moderne e legătura monstruos de nepotrivită dintre Alfred de Musset şi Georges Sand. Amândoi erau scriitori mari, amândoi produceau mult şi frumos, iar iubirea lor a fost un contrast diametral opus, un adevărat iad, din care, chiar după moartea lor, s’au mai vădut, ca nişte limbi de foc, pe morminte, blăsteme şi vociferări aruncate dela unul la altul. Fiecare se iubiă pe sine intâiu, scrisul, idealul seu, deci trăgeau oarecum in părţi opuse, pe când un amor este tocmai a se abandonă pe sine, şi dacă nu amândoue fiinţele ce iubesc, cel puţin una din ele trebue să se resemneze. La noi, cam acelaş lucru cu sentimentul dintre Eminescu şi Veronica M. Când dimpotrivă, lucrul se mărgineşte din partea femeei a fi o inteligentă admiratore a artei bărbatului seu poet, cum eră din partea Elenei N. pentru Alecsandri, atunci sentimentul se concentră asupra aceluiaş ideal şi fericirea e mai complectă. De aceea Alecsandri îşi va aminti de acest sentiment totă viaţa lui, şi un timp destul de îndelungat idealul lui de poet va avă, prin amintirea despre el, o cărare înduioşată ca a unui arbore trist, a unui chiparos, a unei sălcii a cărei rădăcină stă intr’un mormânt. Cinci ani după moartea ei, in 1852, el scriea lui Bălcescu, cu privire la dânsa o scrisore adânc emoţionată : «Iubita nostra Elena N. este înmormântată in ograda bisericei greceşti din Pera. Mormântul e acoperit cu o lespede de marmură, pe care este săpată urmatoarea iscripţie: «Elena N. Moldavia, 4 maiu 1847.» Când vei merge să visitezi acel mormânt care cuprinde cea mai scumpă şi mai bogată parte a vieţii mele, să depui câteva flori in amintirea mea». Bălcescu n'a putut-o face. Emoţionaţi de cuvintele poetului, ne apropiem noi astăzi cu respect de mormântul ei şi depunem acest mănunchiu de amintiri. N. Petraşcu: Tot de tine ... Vrumea-mi face vină mare 31LDe ce cânt mereu, cu foc, Tot de tine, tot de tine , Şi pe ea n’o cânt de loc. Lumea este înşelată, De ea cânt neîncetat, Căci in tine totă lumea, Draga mea, am concentrat. Stelele nenumărate Me privesc cu mult dispreţ, Că nu cânt de loc de ele Şi că n’au in ochii-mi preţ. Pentru ce să cânt de stele, Când in ochii-ţi lucitori, Doi luceferi fără soimăn Me privesc până la dori ? Sdrele me arde ’n faţă, Supărat că l’am uitat, El pe care ’n totdauna L’am iubit şi l’am cântat. . Dar nici el n’are dreptate, De când noi ne-am intălnit, Nici odată, ca la sînu-ţi, Sdrele nu m’a 'ncăldit. Florile par intristate, Ele cred că nu-mi mai plac Şi când trec prin codrul verde Pasările tate tac. Mi-am găsit o floire scumpă, O sărut şi-o cânt mereu ; Nu-i pe lume păsărică Care s’aibă glasul teu ! Numai luna, blânda lună, Sciind taina dintre noi, Credinciosă ne surîde Şi ne-ajută pe-amendoi. Carol Scrob. •&XS -£33! *$E£3 Morala unui popor depinde foarte mult de calitatea cărților pe care le citesc oamenii săi. * Niciodată nu ne putem închipui câți prieteni găsim când e vorba să tocăm o avere. * Adesea ori cinstea sfârșesce unde incepe miseria. 87