Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1911-1912 (Anul 1, nr. 1-52)

1912-10-06 / nr. 51

4­0­4 F L ' A C­A­R­A FIGURI CONTIMPORANE­ ­. Când a măn uit la d-l'Mincu încep sa cred că lucrurile pe cari le privim în viață mai în­delung și mai cu pasiune ni se oglindesc atât de adânc în suflet în­cât sfârșesc prin a săpa în expresia noastră urmele formelor cari ne-au fermecat. “Priviți-i figura mare, exagerată, uriașe: totul e arhitectonic în ea. Și încă ce arhitectură! Cel mai curat stil național. Barba despărțită în furculiță par’că e o arcadă de fereastră veche; ochii, umbriți de un frontal eșit prea în afară, par’că sunt pridvoruri de culă boe­­rească; obrajii brăzdați în linii neregulate par fragmente din stâlpii mănăstirei Argeș, iar fruntea pare că e o placă comemorativă. Inscripția de pe această placă, înbâcsită de praful ce dă preț lucrurilor istorice, e greu de descifrat. De altfel, ca o placă comemora­tivă a cărei inscripție nu se poate descifra a fost viața întreagă a acestui mare artist. Acum, când cele din urmă faze ale amur­gului au împletit, într’o clipă de triumf ne­sperat, cunună de foc în jurul acestui monu­ment viu al stilului național, la lumina aceasta puternică, arzătoare, am putut lămuri ceva din înțelesul personalității d-lui Mincu. O viață întreagă, el a trăit singur, retras în sine însuși, ca un suspect mizantrop în încă­perile vaste ale unei vechi case boerești pă­răsite. N’a crezut nici­odată în puterea sim­patiei. A fost stăpânit de un singur sentiment predominant: împlinirea datoriei. N’a căutat prietenia sufletelor. A urmărit numai frumu­sețea lucrurilor. Și se măgulea de a fi tot­deauna singur. Un adevărat erou ibsenian al singurătății. Și­ acum, iată de-odată, pe neașteptate lu­mină orbitoare, oameni mulți, șampanie și prietenie în vastele încăperi ale casei boerești, înecată atâta vreme în întuneric și singurătate. Meșterul­­ deschide ochii, — și nu-i vine să creadă celor ce vede, vrea să vorbească, — și-o lacrimă îi îneacă glasul. “"Și-atunci vedem vibrând în fața noastră pe artistul care-și dă seama, cu sufletul sfâșiat, că a trăit altă viață decât aceea care i-a fost destinată. Și ne covârșește durerea deșteptă­rilor prea târzii. I.MINCU □ !?□ □ CĂRBUNE E miezul nopței; pe-o spetează Subțire din iconostas Lumina candelei veghiază Cu pacea unui melc de-atlas. Eu singur în odaia tristă Sub stânca gândului mă ’ndoi, Și gândul meu ciudat persistă Spunând că, singur eu, sunt doi. Că unul este cel ce ’n silă înghite vin dintr’un pahar, Iar cel de-al doilea distilă Subtilul visurilor har. Afară calda umezeală Ingrase seva din pământ, iar atmosfera de cerneală Se ’nchide greu ca un mormânt. N. DAVIDESCU □ □ □ I. Mincu­ și arh­itecture­ națională Mișcarea produsă în favoarea arh­itectului I. Mincu se bizue nu numai pe simpatia ge­nerală de care el se bucură în cercul larg al amicilor și mai ales al foștilor săi elevi, toți fervenți și devotați admiratori ai maes­trului. Un coeficient mult mai puternic, și cu totul impersonal, intervine în favoarea lui. E încrederea ce cu toții avem în existența unei arte naționale. Arc­itectul Mincu întru­pează în bună parte această credință a noastră. El este în momentul de față stin­dardul in jurul căruia s’au grupat toți aceia cari luptă în numele artei românești. Căci, din nefericire, mai există pretinși patrioți, cari neagă existența unei arte naționale în genere, și a unei arh­itecturi pământene în particular. Inșirarea numelor unui Eminescu, Caragiale, Alexandri, Creangă, din câmpul literaturei, și al unui Grigorescu din dome­niul artelor plastice, ar fi de ajuns ca să-i con­vingă de eroarea ce comit. In arh­itectură însă, neputând produce numele vre­unei ilus­trații dispărute — căci de contimporani mai greu se ține seamă — s’ar părea că ne lip­sește argumentul în favoarea tezei susținute. Iar inamicii acestei teze ar putea conchide că, de­oarece arh­itectura la noi nu are rădă­cini în trecut, nici nu poate aspiră la o de­­svoltare proprie în viitor. Deci, pentru unii se pare întemeiată concluzia că o arh­itectură națională e o nălucă sau chiar o nerozie se înșală amar protivnicii noștri. In primul rând nu e exact că, deoarece nu am moștenit un stil arh­itectonic de la străbuni, aceștia trebue să fi fost cu totul lipsiți de tradiția acestei arte. Cred, din potrivă, că deși în tim­purile îndepărtate ale începuturilor voevoda­­telor noastre nu am ajuns la desfășurarea unui stil național în arh­itecturi, totuși meș­terii zidari ai acelor timpuri se disting prin­­tr’o notă personală foarte bine pronunțată. Repedea schimbare a domnitorilor și, îm­preună cu ea, și prevenirea influențelor din afară, nu au permis evoluarea unui aceluiaș stil. Voevozii împrumutau fiecare felul de clădire al aliatului sau al înruditului din vre­una din țările imediat învecinate și cu o tradiție mai veche. Astfel, vedem în Mun­tenia succedându-se influențele bizantine, sârbești și orientale venite de peste Dunăre, pe când în Moldova în genere predomină în­râurirea occidentală de peste munți și de la Nord. In asemenea împrejurări și, față de do­rința voevozilor de a ridică tot mai multe și mai frumoase monumente decât predecesorii lor, era firesc ca, în locul unei evoluări lente a acelorași norme, să înregistrăm existența mai multor stiluri, purtând pecetea particu­lară a diferiților domnitori. Niciodată însă, și mai ales în epocile mai recente, nu con­statăm o imitare servilă a modelelor străine. Ingeniozitatea meșterilor moldoveni, de pildă, cari prefac așa de măestrit unele elemente gotice, dovedește cu prisosință simțul artistic al strămoșilor arh­itecților de azi. Din îm­prumuturile reciproce ale celor două mari curente, și anume din contopirea elementelor gotice cu cele bizantine, se determină în preajma veacului al XVIII-lea, un stil propriu căruia îi putem zice național. Prin monu­mente de puțină importanță el s’a reprezentat până în zilele noastre, nemai având însă forța de a se impune vremurilor de prefa­cere în care trăim. Existența sa necontestată dovedește firul unei tradiții arc­itectonice, în domeniul religios cel puțin. Dispariția tra­diției unei arh­itecturi profane a fost cu atât mai simțită când, pentru a face față cerin­țelor de Stat modern, am avut nevoe să clă­dim edificii publice în proporții mult mai vaste decât tipul casei boerești, ce singură se păstrase din timpurile trecute. In lipsa unor prototipuri locale, au năvălit imitările stilurilor străine. Iar necunoscătorii trecu­tului s’au grăbit să afirme, nu numai inexis­tența oricărei tradiții, dar chiar imposibilita­tea desvoltărei unui stil propriu țărei noastre.

Next