Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1911-1912 (Anul 1, nr. 1-52)
1912-10-06 / nr. 51
404 F L ' A CARA FIGURI CONTIMPORANE . Când a măn uit la d-l'Mincu încep sa cred că lucrurile pe cari le privim în viață mai îndelung și mai cu pasiune ni se oglindesc atât de adânc în suflet încât sfârșesc prin a săpa în expresia noastră urmele formelor cari ne-au fermecat. “Priviți-i figura mare, exagerată, uriașe: totul e arhitectonic în ea. Și încă ce arhitectură! Cel mai curat stil național. Barba despărțită în furculiță par’că e o arcadă de fereastră veche; ochii, umbriți de un frontal eșit prea în afară, par’că sunt pridvoruri de culă boerească; obrajii brăzdați în linii neregulate par fragmente din stâlpii mănăstirei Argeș, iar fruntea pare că e o placă comemorativă. Inscripția de pe această placă, înbâcsită de praful ce dă preț lucrurilor istorice, e greu de descifrat. De altfel, ca o placă comemorativă a cărei inscripție nu se poate descifra a fost viața întreagă a acestui mare artist. Acum, când cele din urmă faze ale amurgului au împletit, într’o clipă de triumf nesperat, cunună de foc în jurul acestui monument viu al stilului național, la lumina aceasta puternică, arzătoare, am putut lămuri ceva din înțelesul personalității d-lui Mincu. O viață întreagă, el a trăit singur, retras în sine însuși, ca un suspect mizantrop în încăperile vaste ale unei vechi case boerești părăsite. N’a crezut niciodată în puterea simpatiei. A fost stăpânit de un singur sentiment predominant: împlinirea datoriei. N’a căutat prietenia sufletelor. A urmărit numai frumusețea lucrurilor. Și se măgulea de a fi totdeauna singur. Un adevărat erou ibsenian al singurătății. Și acum, iată de-odată, pe neașteptate lumină orbitoare, oameni mulți, șampanie și prietenie în vastele încăperi ale casei boerești, înecată atâta vreme în întuneric și singurătate. Meșterul deschide ochii, — și nu-i vine să creadă celor ce vede, vrea să vorbească, — și-o lacrimă îi îneacă glasul. “"Și-atunci vedem vibrând în fața noastră pe artistul care-și dă seama, cu sufletul sfâșiat, că a trăit altă viață decât aceea care i-a fost destinată. Și ne covârșește durerea deșteptărilor prea târzii. I.MINCU □ !?□ □ CĂRBUNE E miezul nopței; pe-o spetează Subțire din iconostas Lumina candelei veghiază Cu pacea unui melc de-atlas. Eu singur în odaia tristă Sub stânca gândului mă ’ndoi, Și gândul meu ciudat persistă Spunând că, singur eu, sunt doi. Că unul este cel ce ’n silă înghite vin dintr’un pahar, Iar cel de-al doilea distilă Subtilul visurilor har. Afară calda umezeală Ingrase seva din pământ, iar atmosfera de cerneală Se ’nchide greu ca un mormânt. N. DAVIDESCU □ □ □ I. Mincu și arhitecture națională Mișcarea produsă în favoarea arhitectului I. Mincu se bizue nu numai pe simpatia generală de care el se bucură în cercul larg al amicilor și mai ales al foștilor săi elevi, toți fervenți și devotați admiratori ai maestrului. Un coeficient mult mai puternic, și cu totul impersonal, intervine în favoarea lui. E încrederea ce cu toții avem în existența unei arte naționale. Arcitectul Mincu întrupează în bună parte această credință a noastră. El este în momentul de față stindardul in jurul căruia s’au grupat toți aceia cari luptă în numele artei românești. Căci, din nefericire, mai există pretinși patrioți, cari neagă existența unei arte naționale în genere, și a unei arhitecturi pământene în particular. Inșirarea numelor unui Eminescu, Caragiale, Alexandri, Creangă, din câmpul literaturei, și al unui Grigorescu din domeniul artelor plastice, ar fi de ajuns ca să-i convingă de eroarea ce comit. In arhitectură însă, neputând produce numele vreunei ilustrații dispărute — căci de contimporani mai greu se ține seamă — s’ar părea că ne lipsește argumentul în favoarea tezei susținute. Iar inamicii acestei teze ar putea conchide că, deoarece arhitectura la noi nu are rădăcini în trecut, nici nu poate aspiră la o desvoltare proprie în viitor. Deci, pentru unii se pare întemeiată concluzia că o arhitectură națională e o nălucă sau chiar o nerozie se înșală amar protivnicii noștri. In primul rând nu e exact că, deoarece nu am moștenit un stil arhitectonic de la străbuni, aceștia trebue să fi fost cu totul lipsiți de tradiția acestei arte. Cred, din potrivă, că deși în timpurile îndepărtate ale începuturilor voevodatelor noastre nu am ajuns la desfășurarea unui stil național în arhitecturi, totuși meșterii zidari ai acelor timpuri se disting printr’o notă personală foarte bine pronunțată. Repedea schimbare a domnitorilor și, împreună cu ea, și prevenirea influențelor din afară, nu au permis evoluarea unui aceluiaș stil. Voevozii împrumutau fiecare felul de clădire al aliatului sau al înruditului din vreuna din țările imediat învecinate și cu o tradiție mai veche. Astfel, vedem în Muntenia succedându-se influențele bizantine, sârbești și orientale venite de peste Dunăre, pe când în Moldova în genere predomină înrâurirea occidentală de peste munți și de la Nord. In asemenea împrejurări și, față de dorința voevozilor de a ridică tot mai multe și mai frumoase monumente decât predecesorii lor, era firesc ca, în locul unei evoluări lente a acelorași norme, să înregistrăm existența mai multor stiluri, purtând pecetea particulară a diferiților domnitori. Niciodată însă, și mai ales în epocile mai recente, nu constatăm o imitare servilă a modelelor străine. Ingeniozitatea meșterilor moldoveni, de pildă, cari prefac așa de măestrit unele elemente gotice, dovedește cu prisosință simțul artistic al strămoșilor arhitecților de azi. Din împrumuturile reciproce ale celor două mari curente, și anume din contopirea elementelor gotice cu cele bizantine, se determină în preajma veacului al XVIII-lea, un stil propriu căruia îi putem zice național. Prin monumente de puțină importanță el s’a reprezentat până în zilele noastre, nemai având însă forța de a se impune vremurilor de prefacere în care trăim. Existența sa necontestată dovedește firul unei tradiții arcitectonice, în domeniul religios cel puțin. Dispariția tradiției unei arhitecturi profane a fost cu atât mai simțită când, pentru a face față cerințelor de Stat modern, am avut nevoe să clădim edificii publice în proporții mult mai vaste decât tipul casei boerești, ce singură se păstrase din timpurile trecute. In lipsa unor prototipuri locale, au năvălit imitările stilurilor străine. Iar necunoscătorii trecutului s’au grăbit să afirme, nu numai inexistența oricărei tradiții, dar chiar imposibilitatea desvoltărei unui stil propriu țărei noastre.