Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1911-1912 (Anul 1, nr. 1-52)

1912-02-04 / nr. 16

126 VOCEA Nu vreau să fie nimeni părtaș tristeței mele, Nici chipul tău, iubito, nici pasul tău de vis, Nici leneșa la mână și plină de inele, Ce mângâe panglica volumului închis. Lâsați-mă! Fereastra să-mi stee neclintită, N’o deschideți la vântul albastrei dimineți, Căci inima mea astăzi e ’nvinsă și mâhnită Și negru ’mi pare rostul zadarnicei vieți. Tristețea mea e poate mai veche decât mine, Ea­ mi-e străină astăzi, și nu vreau s’o regret. Și cel ce plânge, râde sau cântă lin, oricine Ascultă ’n el o voce, care-i șoptește ’ncet. Ș’atâta de duioasă ca o durere veche S’agită ’n el și plânge, se răspândește­ acum. E vocea surdă care îi spune la ureche Că floarea pieței astăzi în fructul său e scrum. V. Basarab. Ce este Caragiale Astă vară. La Blaj. In timpul serbă­rilor conc­entenarului Astrei. La o masă discută cu aprindere mai mulți scriitori printre cari Gloga, Ranetti, I. Scurtu, etc. La mijloc Caragiale.­­ D-l Scurtu, în timpul unei replici, aruncă, în treacăt, lui Caragiale califica­tivul de „satiric“. Caragiale tresare, ca scuturat de­ un fior scurt, puternic. « — Eu tun sunt satiric!—răspunde maes­trul, tremurând tot de indignare. — Ea iești un scriitor satiric!—îi răs­punde d-l Scurtu. Și Eminescu a spus că iești un satiric! — Și dacă a spus Eminescu? Eu nu sunt satiric! Apoi, schimbând de-odată tonul, marele scriitor își ceru pălăria: — Unde mi-e pălăria? Plec! Nu pot stă la masă cu un om care mă insultă. — Dar nu te-am insultat!—replică d-l Scurtu. — M’ai insultat!—zice Caragiale. Fiind­că e o insultă să zici că eu sunt un scrii­tor satiric. Și-și cerii iar pălăria. — Rămâi maestre — stăruiesc prietenii dinprejur. — Cu neputință! — se ’npotrivește Ca­ragiale. Sau, dacă vreți să rămân, să plece domnul care m’a insultat. Și, adresându-se d-lui Scurtu, Caragiale îi strigă supărat: — Pleacă, ori plec eu! Atunci, d-l Scurtu, liniștit, pe buze cu un zâmbet ușor, întreabă: — Dar dacă nu ești satiric, ce fel de scriitor ești d-ta, d-le Caragiale? — Sentimental ! — răspunde maestrul în­­tr’o isbucnire de-o spontaneitate atât de naivă încât întreaga asistență isbucni în râs nepotolit. ... Am râs mult la Blaj de modul cum marele Caragiale s’a apărat de acuzația că ar fi un simplu satiric. Cu toate acestea în cuvântul acela care a stârnit atâta ilari­tate este mult adevăr. Așa este­ fondul sufletesc al scriitorului care a selecționat spiritul, humorul românesc este adânc sen­­ timental. Admirator F­L­A­C­Ă­R­A Sărbătorirea lui Caragiale Cum a fost sărbătorit marele scriitor. — Cum era să fie sărbătorit. — De ce n’a venit Caragiale în­ țară. — Două telegrame. Presa românească întreagă, politică și lite­rară, a închinat lui Caragiale numere fes­tive, cu prilejul jubileului său. Teatrul Național din București și Craiova au repre­zentat în seara de Luni 30 Ianuarie Scrisoa­rea pierdută. La Teatrul Comedia a avut loc, Duminică în matineu, un festival în onoarea maestrului, organizat de cercul artistic de sub președinția d-lui Gh. Dia­­mandy, cu concursul societății scriitorilor români. Acest festival a fost onorat și de înalta prezență a A. S. R. principesa Maria și a angliștilor Săi copii, principele Carol și principesa Elisabeta. Atât. Și, ce grandioase serbări se puse­seră la cale! Din ințiativa d-lui Em. Grâr­­leanu, președintele societății scriitorilor ro­mâni, se hotărîse, cu aprobarea d-lui mi­nistru al instrucției publice, ca serbările să fie 3 zile. Iată pe scurt care era pro­gramul ce trebuia să se execute: Duminică sosea maestrul. La gară aveau să-i iasă în întâmpinare scriitorii, artiștii dramatici, elevii de liceu și studenții. In urma intervenției d-lui Gârleanu, d-l Arion a pus următoarea rezoluție pe petiția prin care se cerea sprijinul ministrului pentru izbândirea cât mai­ bună a acestor serbări: „ Sărbătorindu-se un scriitor așa de mare, aprob ca elevii cursului superior al liceelor să-i iasă în întâmpinare“. La ora 3 d. a., aceiași zi, era să aibă loc un festival la care să se vorbească despre opera lui Caragiale și să se citească din lucrările lui. Seara se organizase o procesiune cu lam­pioane și o serenadă de coruri la ferestrele maestrului. Luni seară toate teatrele din țară aveau să joace piesele lui Caragiale și toate cer­curile culturale urmau să fie ședințe festive în onoarea marelui scriitor. Iar Marți seara, trebuia să aibă loc un mare banchet oferit de societatea scriito­rilor, societatea autorilor dramatici și sindi­catul ziariștilor. Afară de astea, M. S. Regina hotărîse să organizeze la palat o serată literară în onoarea maestrului. Și tot acest program a rămas nerealizat, nu fiindcă n'am vrut noi, nu pentru că în­treaga Intelectualitate românească n’ar fi fost dispusă să dea tot concursul pentru reușita cât mai deplină a serbărilor, ci puor­și simplu pentru că n’a vrut Caragiale. Dacă țara românească ar fi refuzat lui Caragiale o asemenea sărbătorire, refuzul aceste ar fi constituit un act de ingratitu­dine națională. E bine că de astă dată nu ni se poate impută o vină atât de mare. Aceasta nu ne împiedică însă de a ne întreba, dar pentru ce a zădărnicit Cara­giale serbările în onoarea lui? Fiindcă le-a zădărnicit, aceasta, este sigur. Le-a zădărnicit întâi prin refuzul de-a par­ticipa la ele, le-a zădărnicit apoi prin inter­zicerea impusă prietenilor săi mai apropiați de a ajuta reușita lor. O dovadă, Directorul Flacărei, în dorința de a da numărului festiv închinat lui Cara­giale o strălucire cât mai mare, a adresat, acum câteva zile, maestrului, următoarea telegramă la Berlin: „ Vă felicit și vă urez ani mulți și noroc cu prilejul jubileului. „Flacăra“ apare număr festiv. Rog colaborare sau împu­terniciți Vlahuță să ne dea concursul pen­tru reușită bună“. La această telegramă, Caragiale a răs­puns telegrafic : Regret. Imposibil amândouă. Mulțumesc atenție. Caragiale. Și din acest moment, d-l Vlahuță, care făgăduise că va da­­ Flacărei prețioase do­cumente pentru desăvârșirea sărbătoririi proectate, a refuzat să ne mai acorde spri­jinul promis. Acestea sunt faptele. Acum concluzia, care e pricina care i-a impus lui Cara­giale această ostilitate fața de toți orga­nizatorii serbărilor în onoarea sa ? Treime să fie desigur o nemulțumire. Dar atunci care este această nemulțumire ? Iată ceea ce se impune să se afle cât mai neîntârziat. Fiindcă părerea noastră este că punctul întâi din programul serbă­rilor jubilare în onoarea lui Caragiale treime să fie: mulțumirea deplină a genia­lului artist: □ □ □ X. Y. Z. T^BHOU IDE 17KKHZ* Fluturi albi se lasă ’ncet Din văzduh să cadă, Și atârnă de copaci, Salbe de zăpadă. Alb și somptuos cocor Pun peste cărare, Și pe strășinele vechi Broderii bizare. Nici un pas nu sun’ acum. Lung se ’ntinde drumul. Din hogeaguri ca un vis Se ridică fumul ., Gura sobii ’mi spune rar Basme minunate, Din jăratec de rubin Se aprind palate. Eu privesc înfiorat Fantasmagoria Basmelor care-mi aduc iar copilăria. Șirul lung de amintiri Inima mi-o frâng , De n’ar fi tovarăș focul, Aș putea să plâng. Alexandru E. Lăzărescu.

Next