Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1911-1912 (Anul 1, nr. 1-52)
1912-02-04 / nr. 16
FLACĂRA MOMENTE... inedite din viața lui Caragiale — Aflate dela d-l Al. Vlahuță — Marele poet Al. Vlahuță, a cărui prietenie pentru Caragiale se ridică până la înălțimea unui cult, povestea acum un an, într’un cerc intim, întâmplări din viața genialului său prieten. Am reținut câteva din prețioasele destăinuiri ale d-lui Vlahuță. Azi, când în toate sufletele se sărbătorește a 60-a aniversare a lui Caragiale, fără să vreau, mi-am adus aminte de aceste adevărate „Momente“ din viața artistului sărbătorit. Ne-am adresat, deci, d-lui Vlahuță, cu rugămintea de a îngădui publicarea acestor reminiscențe. Marele poet, ca să respecte voința lui Caragiale, ne-a interzis în mod categoric de a face uz de ele. Fiindcă trăim însă într’o țară în care chiar legile se calcă, suntem nevoiți, pentru a răspunde necesităților de interes ale acestui moment sărbătoresc, să călcăm și noi... ordonanța polițienească pe care Caragiale a dat-o de la Berlin, ca un al doilea decret de la Moscova, cu privire la sărbătorirea sa. Mărturisim, deci, infracțiunea și primim să fim dați în judecată pentru contravenție. Iar cititorii să fie judecători. Ocupați fotoliul procurorului, d-le Vlahuță! Ședința s’a început! Mai de mult, într’o seară de iarnă — spunea d-l Vlahuță — Caragiale vine la mine. Sosea din străinătate. Afară ningea. Intră repede. Se oprește brusc, și, cu glasul înduioșat, cu privirile pierdute parcă în depărtările trecutului, începe să povestească, spre surprinderea celor ce eram de față pentru a-l întâmpina: — Pare că văd... Seara. Frig. Ninge, viscolește. La Ploești. Acum cincizeci și atâți de ani... O femee săracă, într'o odaia fără foc, se chinuește, nemâncată, pe o saltea de paie... Vântul vâjâie afară, nenorocita femee se svârcolește înăuntru de dureri grozave... Și toată noaptea o duce așa... De-abia către ziuă se ușurează. Naște un copil fără noroc... Ei bine, copilul ăla sunt eu!.. Un nour de duioșie se lasă pe fețele noastre. Caragiale împrăștie însă repede nourul cu o glumă și veselia se restabilește. — încheiă d-l Vlahuță mișcătoarea sa povestire. * ^ Alta: într’o zi, Caragiale hoinărea cu Vlahuță. Ajungând în piața mare, Caragiale zice: — Hai să luăm câte o portocală. Eră primăvara. — Hai! — răspunde d-l Vlahuță. Și luară fiecare câte o portocală. Vlahuță o desfăcu tacticos pe-a lui, era coaptă bine și plină de teamă gustoasă. A lui Caragiale eră seacă. Marele scriitor nu zicea nimic. Se uită numai la portocala lui, se uită și la a lui Vlahuță, se uită și la negustor și dădea cu amărăciune din cap. Negustorul, foarte necăjit de întâmplarea asta și mai ales mișcat de expresivele gesturi ale lui Caragiale, îi spune: — Iertați, se ’ntâmplă, domnule. Poftiți și luați asta! Caragiale pare că nici nu-l auzea însă, își plimba mereu privirile cu aceiași semnificativă amărăciune de la portocala lui la a lui Vlahuță și de la a lui Vlahuță la negustor. Bietul negustor, continuă să se scuze: — Eu ce sunt de vină, domnule! Doar nu sunt în ele, păcatele mele! Poftiți, luați asta! Atunci, în sfârșit, Caragiale isbucni: — Nu trebue! Uite, vezi, negustoriile, așă sunt eu: pe ce pui cu mâna, tot se usucă! Așa a fost norocul meu. Să iau alta? Nu iau. Pe care-ași pune mâna s’ar usca și-ai rămâne fără marfă! Și aruncând cu desgust fructul uscat, cei doui mari prieteni se depărtară, fără ca negustorul de portocale să știe cu cine avusese cinstea să vorbească. □ □ □ □ A. Șerban. Stilul lui Caragiale Caragiale este, desigur, cel mai mare prozator al nostru. Ceea ce admir in acest scriitor, este claritatea ideei și preciziunea stilului. Sunt sigur că fraza sa e lucrată și prelucrată, că adesea a trebuit să scoată și să adaoge și mai cu seamă să șteargă până să ajungă la forma definitivă: un stil sclipitor, o adevărată frumusețe stilistică, in care nici o vorbă nu e inutilă, nici un cuvânt de la locul lui. Această calitate de stil eră indispensabilă spiritului satiric, temperamentului de riguros observator al lui Caragiale, care, dacă s’ar pierde nu prea multe vorbe, n’ar mai produce nici un efect. Cea dintâi calitate a satirei este adevărul, cea de-a doua finețea, — și nici una nici alta nu cere vorbe multe; amândouă pretind exactitate și preciziune. Părerea mea este că atât puterea de observație cât și spiritul satiric, au găsit, la Caragiale, in preciziunea stilistică și inexactitatea adevărului cele mei inalte expresiuni de realizare artistică. (J (j) ^ 123 CffRff GiffLE — Artistul și opera lui — Caragiale nu este nici dramaturg, nici nuvelist, nici autor de schițe, nici poet. Caragiale este o complexitate psihică superioară, care desfide orice definiție și impune admirație. Pentru literatura noastră el este un colos, este o aparițiune cu dimensiuni exagerate, este un capriciu al evoluțiunei noastre artistice. El a apărut în arena literilor noastre fără ca nici un herald să-l anunțe, va dispărea, din nefericire, fără să lase continuatori. Eminescu, marele Eminescu, a găsit imitatori, durerea sa a făcut școală, nefericirile lui au fericit pe mulți din moștenitorii săi intelectuali. Caragiale, — prozatorul care a izbutit să atingă adâncimile de gândire și de simțire ce caracterizează poezia eminesceniană, — n’a făcut școală, n’a găsit imitatori, n’a creat pretențiuni de moșteniri neîndreptățite. De ce? Pentru că, dacă este de-ajuns să faci zilnic anumite exerciții de... gimnastică suedeză spre a-ți însuși forma externă a unei sensibilități de poet, nu s’a descoperit încă sportul care să aibă miraculosul dar de-a face, prin exerciții stăruitor repetate, să se poată imita însuși fondul acestei sensibilități, caracterul intim al unei întocmiri sufletești. Caragiale nu poate fi imitat fiindcă inimitabil este modul cum se oglindește în conștiința lui artistică, lumea care-l înconjoară. Și tocmai adâncimea cu care reflectează sufletul său, atitudinea de veșnică contrazicere pe care reflexul acesta i-o impune față de mediul în care trăește, spiritul cu care el scoate în evidență ceea ce predomină în caracterul oamenilor și al lucrurilor, — iată cele trei capitale însușiri ale acestui genial scriitor. Dealtfel, întreaga operă a lui Caragiale, — operă unitară și omogenă, cu toate îngrădirile de gen și tehhnică prin care a parcelat-o autorul, — afirmă antagonismul fundamental dintre artist și mediul din care el s’a ridicat. Mai mult, însăși viața lui solitară, însuși traiul lui strecurat pare că cu ostentație departe de Mizilul patriei, de Ioneștii, Popeștii, Cațavencii și cetățenii turmentați cari i-au nemurit numele, apar în fața celor ce-l admiră și-l iubesc ca urmarea nescrisă a operei lui literare. Iar gestul brutal, egoist dar superb de a interzice reprezentarea pieselor sale în seara când întreaga suflare românească îl sărbătorea și de a răspunde printr’un neînduplecat refuz la toate călduroasele chemări în țară, gestul acesta zugrăvește admirabil și complect pe omul Caragiale și opera pe care artistul ce doarme ’n acest om trebuie s’o producă în mod fatal. Gestul acesta de revoltă, capriciul acesta de mândrie strigă pare că, cu toată puterea pe care o dă indignarea, Caragiale nu vrea să să fie sărbătorit de Trahanachii, Farfurizii, Tipăteștii și Brânzoveneștii pe cari el i-a ridiculizat! In această atitudine de olimpic dispreț