Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1911-1912 (Anul 1, nr. 1-52)

1912-02-04 / nr. 16

F­L­A­C­Ă­R­A M­O­M­E­N­TE... inedite din viața lui Caragiale — Aflate dela d-l Al. Vlahuță — Marele poet Al. Vlahuță, a cărui prie­tenie pentru Caragiale se ridică până la înălțimea unui cult, povestea acum un an, într’un cerc intim, întâmplări din viața genialului său prieten. Am reținut câteva din prețioasele des­tăinuiri ale d-lui Vlahuță. Azi, când în toate sufletele se sărbătorește a 60-a ani­versare a lui Caragiale, fără să vreau, mi-am adus aminte de aceste adevărate „Momente“ din viața artistului sărbătorit. Ne-am adresat, deci, d-lui Vlahuță, cu ru­gămintea de a îngădui publicarea acestor reminiscențe. Marele poet, ca să respecte voința lui Caragiale, ne-a interzis în mod categoric de a face uz de ele. Fiindcă trăim însă într’o țară în care chiar legile se calcă, suntem nevoiți, pentru a răspunde necesităților de interes ale acestui moment sărbătoresc, să călcăm și noi... ordonanța polițienească pe care Caragiale a dat-o de la Berlin, ca un al doilea decret de la Moscova, cu privire la sărbătorirea sa. Mărturisim, deci, infracțiunea și primim să fim dați în judecată pentru contravenție. Iar cititorii să fie judecători. Ocupați fo­toliul procurorului, d-le Vlahuță! Ședința s’a început!­­ Mai de mult, într’o seară de iarnă — spu­nea d-l Vlahuță — Caragiale vine la mine. Sosea din străinătate. Afară ningea. Intră repede. Se oprește brusc, și, cu glasul în­duioșat, cu privirile pierdute parcă în de­părtările trecutului, începe să povestească, spre surprinderea celor ce eram de față pentru a-l întâmpina: — Pare că văd... Seara. Frig. Ninge, viscolește. La Ploești. Acum cincizeci și atâți de ani... O femee săracă, într'o odaia fără foc, se ch­inuește, nemâncată, pe o saltea de paie... Vântul vâjâie afară, nenorocita femee se svârcolește înăuntru de dureri grozave... Și toată noaptea o duce așa... De-abia către ziuă se ușurează. Naște un copil fără noroc... Ei bine, co­pilul ăla sunt eu!.. Un nour de duioșie se lasă pe fețele noastre. Caragiale împrăștie însă repede nourul cu o glumă și veselia se restabi­lește. — încheiă d-l Vlahuță mișcătoarea sa po­vestire. * ^ Alta: într’o zi, Caragiale hoinărea cu Vlahuță. Ajungând în piața mare, Caragiale zice: — Hai să luăm câte o portocală. Eră primăvara. — Hai! — răspunde d-l Vlahuță. Și luară fiecare câte o portocală. Vla­huță o desfăcu tacticos pe-a lui, era coaptă bine și plină de teamă gustoasă. A lui Caragiale eră seacă. Marele scriitor nu zicea nimic. Se uită numai la­ portocala lui, se uită și la a lui Vlahuță, se uită și la negustor și dădea cu amărăciune din cap. Negustorul, foarte necăjit de întâmplarea asta și mai ales mișcat de expresivele ges­turi ale lui Caragiale, îi spune: — Iertați, se ’ntâmplă, domnule. Poftiți și luați asta! Caragiale pare că nici nu­-l auzea însă, își plimba mereu privirile cu­ aceiași sem­nificativă amărăciune de la portocala lui la a lui Vlahuță și de la a lui Vlahuță la ne­gustor. Bietul negustor, continuă să se scuze: — Eu ce sunt de vină, domnule! Doar nu sunt în ele, păcatele mele! Poftiți, luați asta! Atunci, în sfârșit, Caragiale isbucni: — Nu trebue! Uite, vezi, negustoriile, așă sunt eu: pe ce pui cu mâna, tot se usucă! Așa a fost norocul meu. Să iau alta? Nu iau. Pe care-ași pune mâna s’ar usca și-ai rămâne fără marfă! Și­ aruncând cu desgust fructul uscat, cei doui mari prieteni se depărtară, fără ca negustorul de portocale să știe cu cine avusese cinstea să vorbească. □ □ □ □ A­. Șerban. Stilul lui Caragiale Caragiale este, desigur, cel mai mare prozator al nostru. Ceea ce admir in acest scriitor, este claritatea ideei și preciziunea stilului. Sunt sigur că fraza sa e lucrată și prelucrată, că adesea a trebuit să scoată și să adaoge și mai cu seamă să șteargă până să ajungă la forma definitivă: un stil sclipitor, o adevă­rată frumusețe stilistică, in care nici­ o vorbă nu e inutilă, nici­ un cuvânt de la locul lui. Această calitate de stil eră indis­pensabilă spiritului satiric, tempera­mentului de riguros observator al lui Caragiale, care, dacă s’ar pierde nu prea multe vorbe, n’ar mai pro­duce nici un efect. Cea dintâi calitate a satirei este adevărul, cea de-a doua finețea, — și nici una nici alta nu cere vorbe multe; amândouă pretind exactitate și pre­­ciziune. Părerea mea este că atât puterea de observație cât și spiritul satiric, au găsit, la Caragiale, in pre­ciziunea stilistică și in­exactitatea adevărului cele mei inalte expresiuni de realizare artistică. (J (j) ^ 1­2­3 CffRff GiffLE — Artistul și opera lui — Caragiale nu este nici dramaturg, nici nuvelist, nici autor de schițe, nici poet. Ca­ragiale este o complexitate psih­ică supe­rioară, care desfide orice definiție și im­pune­ admirație. Pentru literatura noastră el este un colos, este o aparițiune cu di­mensiuni exagerate, este un capriciu al evoluțiunei noastre artistice. El a apărut în arena literilor noastre fără ca nici un herald să-l anunțe, va dispărea, din nefe­ricire, fără să lase continuatori. Eminescu, marele Eminescu, a găsit imitatori, durerea sa a făcut școală, neferi­cirile lui au fericit pe mulți din moșteni­torii săi intelectuali. Caragiale, — proza­torul care a izbutit să atingă adâncimile de gândire și de simțire ce caracterizează poezia eminesceniană, — n’a făcut școală, n’a găsit imitatori, n’a creat pretențiuni de moșteniri neîndreptățite. De ce? Pentru că, dacă este de-ajuns să faci zilnic anumite exerciții de... gimnastică suedeză spre a-ți însuși forma externă a unei sensibilități de poet, nu s’a descoperit încă sportul care să aibă miraculosul dar de-a face, prin e­­xerciții stăruitor repetate, să se poată imita însu­și fondul acestei sensibilități, caracterul intim al unei întocmiri sufle­tești. Caragiale nu poate fi imitat fiindcă in­imitabil este modul cum se oglindește în conștiința lui artistică, lumea care-l încon­joară. Și tocmai adâncimea cu care reflec­tează sufletul său, atitudinea de veșnică contrazicere pe care reflexul acesta i-o im­pune față de mediul în care trăește, spiri­tul cu care el scoate în evidență ceea ce pre­domină în caracterul oamenilor și al lucru­rilor, — iată cele trei capitale însușiri ale acestui genial scriitor. Dealtfel, întreaga operă a lui Caragiale, — operă unitară și omogenă, cu toate în­grădirile de gen și tehhnică prin care a par­celat-o autorul, — afirmă antagonismul fundamental dintre artist și mediul din care el s’a ridicat. Mai mult, însă­și viața lui solitară, însuși traiul lui strecurat pare că cu ostentație departe de Mizilul pa­triei, de Ioneștii, Popeștii, Cațavencii și cetățenii turmentați cari i-au nemurit nu­mele, apar în fața celor ce-l admiră și-l iu­besc ca urmarea nescrisă a operei lui literare. Iar gestul brutal, egoist dar superb de a interzice reprezentarea pieselor sale în seara când întreaga suflare românească îl sărbătorea și de­ a răspunde printr’un ne­înduplecat refuz la toate călduroasele che­mări în țară, gestul acesta zugrăvește ad­mirabil și complect pe omul­­ Caragiale și opera pe care artistul ce doarme ’n acest om trebuie s’o producă în mod fatal. Ges­tul acesta de revoltă, capriciul acesta de mândrie strigă pare că, cu toată puterea pe care o dă indignarea, Caragiale nu vrea să să fie sărbătorit de Trahanachii, Farfu­­rizii, Tipăteștii și Brânzoveneștii pe cari el i-a ridiculizat! In această atitudine de olimpic dispreț

Next