Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1911-1912 (Anul 1, nr. 1-52)

1912-06-23 / nr. 36

282 F­­U­A C­­A­­R­­A m’am săturat, de cinci ani nu m’am mai desli­pit de trotoarele Bucureștilor. Și se sculă nevasta, s’așeza la masă și începu să socotească. — întâi vezi de copii. Lor să nu le lip­sească nimic. După ce eh­ibzuirăm cum e mai bine ne-am culcat. A doua zi, veseli ca în ziua cununiei, eu și nevastă-m­ea, ne suim într’o chirje și : — In strada 11 Iunie, birjar! Când ajungem pe strada d-lui Georghiu și trecem pe lângă dealul Mitropoliei, ne­­vastă-mea zărește ceva negru în zare . . . Știți, nevastă-mea nu prea vede bine iar eu, ca soț bun, o imit. — Nu vezi ceva negru, Iancule, colo, pe stânga ... — Da, par’că sânt niște bivoli!.— răs­pund eu. Mișcă? — Nu mișcă. Atunci par’că m’a pișcat ceva de inimă. „Nu, nu se poate zic în mine. Eră om în putere, voinic. N’avea cum să moară“. Ne oprim în fața porței cernite. Eră chiar casa pe care mi-o descrisese G­heor­­ghiu. Intreb pe un om care tocmai lucra la așezarea doliului: — Aici șade domnul Gheorgh­iu? — Aici, Dumnezeu să-l ierte... Da’ acum să mută . .. — A murit în somn, azi,noapte, pe la două, — adaogă o semne. Eră cam băut. I s’a oprit deodată, inima ’n loc. Am aruncat nevestit o privire fulgerător de desnădăjduită și mi-am făcut cruce: — Să-i fie țărâna ușoară. Intru. D-l Gheorgh­iu sta întins pe catafalc, nemișcat, înpietrit. Pe buze îi încremenise zâmbetul acela de nesfârșită bunătate cu care mă ’nbărbătase în ajun. Sărut icoana de pe pieptul lui, și mă ’nchin. Inprejur erau vre-o trei femei bă­trâne. Mă uit la ele : — Eu l-am omorât! — le spui. Și ei, șoptind fără să vreau. — S’au dus micșoarele mele! Om fără noroc! Așa am fost toată viața. — Săracu domnu Gheorghiu! □ □ □­ N­O­CTU­R­N­Ă Din farmecul de lună un luciu de mătasă Invălue fantastic locașul celor duși. Sosește miezul nopții — și morții ’ncep să iasă . Sânt palide­­ schelete cu frac și cu mănuși, Cu șaluri de bunică sau rochii de mireasă. In gesturi grațioase, dar reci și obosite. Se plimbă prin alee tăcuți și gânditori, Din golul plin de umbră al largilor orbite Acelaș spleen sălbatic se ’ntinde peste flori,­ Iar florile pe brazde se pleacă ofilite. In urmă pe o groapă cu toți căscând s’adună, Doar unul stă deoparte, un tânăr trubadur. Desmiardă melancolic o lyră fără strună, Apoi, furios spărgând-o de pomii dinprejur, Se urcă pe o creangă și mierlăc la lună. D. IACOBESCU □ □ □ Am­iNTIRI DESPRE CARAGIALE Amintirile d-lui Cincinat Pavelescu Caragiale iubea mult lucrurile și cărțile vechi, — spune distinsul nostru colaborator Cincinat Pavelescu, care a povestit unui re­dactor al nostru aceste amintiri din viața ma­relui dispărut. Dovadă, următoarea întâmplare, Caragiale s’a dus odată la Parepa, moșia d-nei Sma­­randa col. Mateescu, rudă cu soția sa și cu Cincinat Pavelescu. Cum a sosit, s’a suit drept în pod unde au­zise că sânt mai multe mobile vechi stil „em­pire“ și foarte multe cărți din alte vremi. Și-a stat acolo Caragiale, nemâncat, vre-o 4—5 ceasuri, ștergând praful după scoarțe înve­chite. Degeaba l’au chemat la masă. El a ră­mas acolo, căutând, alegând, răsfoind până ce, pe la 3 h­a, l’a răzbit rău foamea. Atunci a eșit în gura podului și a chemat o slujnică. — Să-mi aduci o bucată de brânză cu ceapă și un pahar de vin, fiindcă mai am de lucru aici. Când a plecat de la Parepa, era încărcat de „vechiturile“ pe cari le ceruse și pe cari d-na Mateescu i le dăduse. * Altădată, Caragiale se plimbă pe calea Victoriei cu Cincinat Pavelescu. Prin fața Teatrului Național, Caragiale aude un glas care-l chemă cu desperare. Maestrul se în­toarce și vede un căpitan de intendență care zorea să-l ajungă. — Maestre, — îi spune căpitanul, — pregă­tesc o piesă de teatru și-ași vrea să-ți cer și d-tale părerea asupra subiectului. Dă-mi voie să ți-l povestesc. Caragiale, surprins de acest neprevăzut atac, ziua ’n amiaza mare, îl întreabă: — Cu plăcere, întâi însă te rog să-mi spui dacă d-tale îți place subiectul. — O, da, e grozav! — Așa? Atunci să nu-1 scrii niciodată, ca să nu-1 strici! Asta e sfatul meu. E păcat că o placă fotografică n‘a putut să treacă la nemurire capul pe care l’a făcut atunci căpitanul de intendență. * Cincinat Pavelescu primise cândva dar, de la o mătușă a sa, un splendid ceas de aur. Caragiale­i l’a văzut, într’o seară, la Gambri­­nus, și i-a propus un schimb: — Eu ți-l dau pe-al meu care e de nivel, tu mi-l dai pe-al tău care e de aur. Cred că ești convins că schimbul e în folosul tău! — Sânt convins, răspunse Cincinat , mai ales dacă mă convingi d-tă. Dar nu știu dacă mătușă­ mea o să fie de-aceiași părere. Să nu zică pe urmă că l’am vândut. — Să nu-ți fie frică. Iți dau eu adeverință. Ceru călimări și hârtie și scrise numai decât următoarea: Adeverință Subsemnatul Ion Luca Caragiale, om de geniu, declar pe-a mea onoare și conștiință că ceasul de aur remontoir, cu 4 capace, cum­părat din Geneva, al d-lui Cincinat Pavelescu, el însuși poet de talent dar mai ales de vii­tor, este la mine. (ss) Ion L. Caragiale Ceasul acesta a fost dăruit, în cele din urmă, de Caragiale cu consimțimântul lui Cincinat Pavelescu unei societăți de peste munți, care a trecut în registrul de onoare pe cei doui donatori. * Caragiale avea odată nevoie de bani. Atunci s’a dus la ministerul instrucției și a propus să scrie o istorie populară a Românilor. Mi­nistrul a primit cu entuziasm propunerea și i-a dat un acont de 5000 lei. Cu banii aceștia Caragiale a întreprins o excursie. După ce i-a isprăvit s-a dus la Piatra, unde a petrecut câteva zile plăcute în tovă­rășia prietenului său, acum mort, N. Albu. Ne mai având iar nici o lescae, Caragiale trimite o telegramă la minister: „Lucrarea gata. Trimiteți încă 3000 lei“. Ministrul nu știa ce să creadă. Cum? A is­prăvit Caragiale în 3 săptămâni o istorie a Românilor. E cu putință să fi lucrat de astă dată atât de repede, el care de­ obicei lucrează atât de încet? Și chemă un inspector căruia îi recomandă: — Să treci, ca din întâmplare, prin Piatra și să vezi, dacă în adevăr Caragiale a scris istoria Românilor sau dacă măcar s’a apu­cat de ea. Inspectorul ajunse în Piatra, vizită pe Ca­ragiale și-l întrebă mai mult în glumă: — I-ascultă, maestre, spune drept, ai strâns cel puțin materialul necesar pentru această lucrare. — L’am strâns! Se poate să nu-i fi strâns. Și scoțând din biblioteca lui N. Albu o căr­ticică, istoria Românilor de Xenopol, zise: — Uite, aici am strâns tot materialul! D-l N. Iorga despre Caragiale Vineri m’am întâlnit cu d-l Iorga. I-am spus că adun amintiri despre Caragiale ca să le public în Flacăra. — Asta este o impietate! — mi-a răspuns marele savant. — De ce? — am întrebat eu. — Fiindcă nu e pios ca în vreme ce, la Berlin, Caragiale stă, între lumânări, întins pe catafalc, aici să i se scormonească faptele și vorbele vieței sale. Dar, din vorbă în vorbă, ajunsei să scor­monesc viața genialului dispărut, chiar cu binevoitorul concurs al d-lui Iorga. Intre altele, d-sa mi-a spus: — Eu l’am cunoscut bine pe Caragiale. La începutul tinereței mele am petrecut vre-o doui ani în cercul acela de oameni mari din str. Polonă: Caragiale, Vlahuță, Delavrancea și Gherea. Am făcut cunoștință cu Caragiale după foiletonul meu despre Năpasta. Toate ziarele criticaseră această dramă de adâncă analiză sufletească. Numai eu am lăudat-o, în ziarul Lupta. Atunci, drept mulțumire, Cara­giale, deși nu mă cunoștea, mi-a trimis un volum cu o dedicație foarte măgulitoare, prin prietenul său și al meu, P. Missir. Volumul acela l’am donat bibliotecei Ligei Culturale. Peste câtva timp — urmă d-l N. Iorga — cineva m’a înfățișat marelui scriitor. — Dă-mi voie, Iancule, să-ți prezint pe un negustor de brânză­ din Moldova. — Fugi d’aici ! Ăsta e Iorga! Și discuția s’a încins despre artă. — Arta ? — zise Caragiale. Să vedeți ce e arta. Și lua un băț de chibrit, îl rupse și făcu­ din bucățele un schelet de om. Apoi mișcă una din bucățele și întreaga întocmire se strâmbă. — Vedeți? Așa este arta. E de-ajuns ca o linie să nu fie cum trebue pentru ca întreaga lucrare să iasă boccle. E întrebând pe d-l Iorga ce impresii i-a lăsat intimitatea lui Caragiale, d-sa ne-a spus: Am fost foarte bine primit în cercul lui Caragiale și am petrecut clipe intelectuale plăcute. Interesante de tot erau discuțiile ce se urmau acolo și solidaritatea ce țnea pe acei puțini aleși pe cari-i legau și o prietenie și o concepție de artă. Totuși, — deși pentru fiecare în parte din personalitățile pe cari le întâlneam acolo sim­țeam o sinceră simpatie, — atmosfera acelui cerc era încărcată de atâta scepticism și iro­nie, încât de câte ori eșeam de la ședințe aveam o impresie de jenă și de neînțeleasă teamă. Paul Musset, descriind cenaclul din jurul fratelui său, Alfred de Musset, spune că de câte ori eșeai din odaia în care se ținea adu­narea acelui cerc simțeai că în clipa aceia

Next