Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1912-1913 (Anul 2, nr. 1-52)

1912-12-01 / nr. 7

52 F­L­A­C­A­R­A FIGURI CONTIMPORANE Dacă încerc să schițez figura d-lui Ga­­laction este numai ca să-mi exprim nedu­merirea adâncă, desăvârșită, ciudată ce-mi învăluie văzul și gândirea ori de câte ori vreau să pătrund misterul complexului său sufletesc. Ființa lui este înșelătoare ca marea. După cum fiecare val scânteiază altfel în lumina multicolorantă a zilei, tot așa undele ce ne țin din spre largul depăr­tat al sufletului său au luciri ce nu se aseamănă între ele, sunt mânate în ace­lași timp spre orizonturi ce se vrășmă­­șesc. Dar, ca și marea, el este sincer, ne­­precugetat și neprevăzut, în înșelările lui. Cu glasul cel mai dulce sau, mai bine zis, cel mai... îndulcit, rostește adevă­rurile sau impresiile cele mai tăioase. Vorba sa este ca o spadă ascuțită învelită în vată. El nu taie pe nimeni: e prea bun creștin ca să verse sânge. Cei cari strâng însă cu putere de bărbat spada vătuită ce li se oferă cu un încurajator sentimenta­lism, — se taie singuri. D. Galaetion când vorbește pare că este singur nedumerit de propria sa ființă: sprâncenile stufoase i se ridică uimite; nasul i se încrețește pare că desgustat că trebue să mărturisească sentimente ce nu le are, sau să ascundă gânduri ce nu pot fi spovedite; ochii îi scânteiază intermi­tent ca două lămpi ce se aprind și se sting mereu înaintea unei săli de cinema­tograf; cu mâinile își apasă pieptul ca un profet îndrăgostit. D. Iser a văzut în Galaetion un sfânt ce visează. Eu văd un demon care se svârco­­lește. Iar adevărul mi se pare este că acest scriitor, cu scânt­eri extraordinare și cu originalități naive, întrupează în același timp și pe înger și pe demon. Când vorbește despre Dumnezeu, cu o convin­gere ce compromite pe un bărbat îmbră­cat civil, un zâmbet palid i se strecoară pe sub mustața răsucită cu galanterie, — și-atunci d. Galaetion pare un drac în­gânând crezul la o strană veche. Când d. Galaetion vrea să fie diabolic și teribil, o lumină naivă i se răspândește peste fața sa mare, încrustată pare că în abanos ești la soare, — și atunci d. Galaction pare blând, candid, înduioșător ca un copil de-abea născut, — un prunc însă cu barbă și mustăți și cu fire albe prea timpurii. Dacă ar fi trăit în antichitate, d. Ga­­laction ar fi putut să fie sirenă. Vremu­rile moderne însă nu i-au oferit decât slujba de defensor eclesiastic. Dar, cine poate să afirme cu siguranță că sirenele erau altceva decât niște defensori ecle­­siastici păgâni și femenini? □ □ □ P. L. G..GALACTION TREI SCRISORI ale lui Ion L. Caragiale Cu toată izolarea lui, cu tot exilul ce sin­gur ș­i-a impus, cu tot disprețul ce i se impută, pentru lumea de la noi, pe Caragiale îl mis­tuia, în mijlocul Berlinului civilizat, dorul de prietenii din țară. Ca o dovadă, reproducem următoarele trei scrisorele adresate de marele dispărut bu­nului său prieten, pianistul Dimitriu, distinsul artist și mult apreciatul profesor la Con­servatoru­l Scumpe Maestro. Cu mare dor, foarte mare, îți trimit o sa­lutare călduroasă din fundul sufletului. De la toți, ai mei, frățești imbrățișeri pentru d-na Dimitriu. Când?.. Când o să te văz intrând pe ușa mea, să-mi luminezi casa și să-mi intărești puterea de gândire ? Spune-mi : când? Al d-tale exclusiv admir­ator II Caragiale 7 O­tom­b­rie 1906 Marți, 7 Noembrie 1906 Berlin (La început, o pagină —scrisoarea d-nei Ca­ragiale) Iubite maestrule. Ce să-ți mai adaog după rândurile de mai sus ale Didinei ? Cu toate astea, tot îți mai adaug că nu-ți poți închipui ce dor mi-e de d-ta și cu ce dra­goste te-aș întâmpină. Hotărăște-te odată și dă-mi nespusa bucurie de a te vedea la Ber­lin. Ce bine am să te fac să petreci și ce pe­trecere ar fi și pe cocoanele noastre! Despre odihnă, mâncărică și băuturică să n’ai grijă. Vă adăpostim aici mai bine decât oriunde. Haide! Zi odată un da hotărit, și pornește către casa frățească. Vă așteaptă­ aici o soră bună și un frate bun cari din suflet că doresc — ba încă nu numai un frate și o soră, dar și doi nepoți cari mereu și-aduc aminte de băiatul volu­minos și 'nalti). Să nu ziceți nu, că m’ați, nenorocit. Credinciosul și nestrămutatul d-tate admi­rator și prieten Nenea Iancu Săru’ mana, madam Dimitriu! III 16/2s Aprilie 1907 Dragă Maestre. Mai întâi vă urăm petrecere bună de sfin­tele sărbători , la mulți ani cu sănătate și noroc și cu toate cele dorite după pofta inimii! Apoi vă rugăm a ne scrie negreșit când pof­tiți la noi la Berlin, unde vă așteptăm cu foarte mult dor și cu nespusă nerăbdare. Spuneți-ne exact ziua și ceasul plecării, ca să fie tot pregătit in regulă și să vă eșim înainte la gară. Mutt a fost, puțin a rămas! Cu toate că nouă ni se par aste câteva zile până să ne revedem mai lungi decât toată vremea de când nu ne-am văzut. Noi gândim că n’aveți să petreceți urât la noi, ba chiar că o să petre­­ceți, ca după vechiul obiceiu, binișor. Cât despre noi, firește că o să petrecem cum n’am mai petrecut de mult. Vă trimitem toți cele mai călduroase salutări și, încă odată, cu mare nerăbdare și cu dor nespus așteptăm răspunsul d-v. neîntârziat. Al d-v. vechiu prieten și frate Caragiale □ □ □ ') Cum obișnuia Caragiale să-i zică Maestrului Dimitriv.

Next