Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1913-1914 (Anul 3, nr. 1-52)

1914-06-28 / nr. 37

le zise : «—Dați-i, mamă, și lui Alecuță. Nu vedeți ? săracul . Face zâmbre». Fiecare co­pil, rușinat de înfruntarea suferită, întinse câte un ou. Și Alecu se duse acasă cu poala cămășii plină de ouă. Mi-am adus aminte de­ această poveste de­unăzi, pe când, admirând la d. Radu N. Mandrea, un portret al străbunului său N. Bălcescu, făcut nu se știe de cine, un prieten ne lămuri, spunând: — O fi poate tot de Alecu Russo ! Astfel, Bălcescu, pe care l-au cântat poeții mai mult ca pe ori­care alt om al vremii lui, doarme într’un colț necunoscut din Palermo. Portretul lui nu se știe de cine este pictat. Poema pe care, inspirân­­du-se din marii romantici și din spiritul vremii, o alcătui într’o românească ce numai el putea s’o scrie, fu atribuită, după obiceiul timpului, unui necunoscut. Dacă lui Gheorghe din­ Moldova i se răpesc, fără sfială, poezii întregi, de ce ne-am mira de încercarea făcută cu o lucrare pe care Bălcescu, în modestia lui, nu se apucase să o autentifice la tribunal ? Împrejurările m’au dus prin câteva din părțile străbătute de marele prozator. La Viile d’Avray, n’am văzut numai diminețile lui Corot, dar m’am simțit căl­când pe unde trăise și Bălcescu. Aici, în locul de obârșie al neamului său, unde scriu rândurile astea, nu știu dacă sufle­tul lui trăește în vre-o floare, după cum bănuia, la Palermo, poetul măestru din Alte Orizonturi și din Imnuri Păgâne. Totul e însă românesc, așa cum i-ar fi plăcut lui, de înfățișare străveche și poetică : în port, în minunata casă boerească, în de­cor, în vorbă. Peste cuibul acesta din Argeș, stăpânește neclintit duhul lui Ni­­colae Bălcescu. N. I. APOSTOLESCU F­L­A­C­Ă­R­A 311 EMINESCU ȘI CARAGIALE — Cum discutau marii scriitori.­­O șurubărie a lui Caragiale care-l enerva pe Eminescu — Când a murit Eminescu, Caragiale a publicat un articol, care a rămas ca mo­del de durere concentrată exprimată artistic,—Nirvana. Către sfârșitul acestui articol este cunoscutul pasaj atât de miș­cător : «Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s’a în­covoiat nici­odată : era un om dintr’o bucată și nu dintr’una care se găsește pe toate cărările. «Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Emi­nescu nu se va mai găsi poate». Caragiale l’a cunoscut bine pe Emi­nescu,—și ca om și ca artist. Și, după cum se vede din acest citat, l’a înțeles adânc și l’a iubit. L’a iubit însă mai mult ca artist decât ca om. De ce? Nu se prea știe bine. Dar faptul este exact. Dovadă, chiar ur­mătorul portret pe care marele drama­turg l’a făcut genialului poet : «Așa l’am cunoscut atunci, așa a ră­mas până în cele din urmă momente bune : vesel și trist , comunicativ și ur­suz , blând și aspru , mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de-o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții , fugind de oa­meni și căutându-i­­ nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată ner­voasă.—Ciudată amestecătură !— fericită pentru artist, nenorocită pentru om». Fără să-și dea seama aproape, Caragiale și-a zugrăvit, în aceste rânduri, o parte din însușirile și contrazicerile ficei lui. Cu toate acestea, cuvintele «Ciudată ames­tecătură, — fericită pentru artist, nenoro­cită pentru om» arată că firile celor doui scriitori se respingeau în unele privințe. In cari ? Poate că în punctele unde ele erau de acelaș fel. De altf­fel, este știut că temperamentele ca și electricitățile cari nu sunt de sens contrar, totdeauna se resping. Deși lui Caragiale nu i-a plăcut prea mult felul de a fi al lui Eminescu, dra­maturgul căuta totdeauna pe poet. Și când se ’ntâlniau, s’apucau să discute chestiu­nile cele mai felurite și în chipul cel mai contradictoriu. D-l Ion Slavici, distinsul nostru cola­borator, care a fost de multe ori marto­rul acestor nesfârșite discuțiuni, ne-a spus în această privință : — Eminescu nu putea să sufere pe Ca­ragiale. El mi-a spus de câte­va ori : «Caragiale mă enervează cu discuțiile lui. Nu-mi place fiind-că am impresia că el n’are nici o convingere și discută totdeauna numai pentru plăcerea de a mă contra­zice și a argumenta». Eminescu avea im­presia aceasta fiind­că, în adevăr, Cara­giale, ca să-l facă să vorbească, susținea în fața lui teze contrarii convingerilor poetului. Și mai ales proceda așa Cara­giale de câte ori voia să afle ceva nou, în domeniul literaturii sau filosofiei,­ fiindcă Eminescu citia grozav de mult, iar prietenul lui grozav de puțin. Cu siste­mul, acesta autorul Scrisoarei pierdute a învățat mult de la nefericitul poet». Că d-l Slavici trebue să aibă dreptate, nu mai rămâne îndoială. De altfel, măr­turisirea aceasta, într’o formă al cărei sens complect îl descoperă lămuririle bă­trânului prozator, o face chiar Caragiale. Povestind cum a cunoscut pe Eminescu, acesta spune : «Câtă filozofie n’am depănat împreună toată noaptea cu nepregetul vârstei de șaptesprezece ani. Ce entuziasm ! Ce ve­selie ! «Hotărît, închipuirea nu mă ’nșelase... Era un copil minunat. Intr’o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat». Vasăzică, însuș Caragiale afirmă că asupra literaturii germane a fost informat de Eminescu. Bietul Eminescu ! Dacă ar fi știut că teoriile și argumentările cu cari Ca­ragiale l’a scos din fire de-atâtea ori erau nu­mai o nevinovată «șurubărie» ca să poată surprinde și el câte ceva din marea lui în­vățătură, s’ar fi necăjit mai puțin și ar fi avut o pricină mai mult ca să iubească pe spiritualul său prieten. AL. ȘERBAN CĂRȚI NOUI Din Trâmbițe de Aur, poezii, de Alexandru T. Stamatiad. Ed. 11-a. Publicarea acestei de a doua ediții din pri­mele poeme ale d-lui Stamatiad e interesantă prin aceea că, făcându-ne să revenim asupra celor patru ani din activitatea d-sale literară, ne îngă­duie să definim care din tendințele expuse sau bănuite la început a persistat, s-a precizat cu vremea și a ajuns capabilă să caracteri­zeze o personalitate li­terară. D-l Stamatiad nu este un simplu trecător pe potecile poeziei, un tre­cător ce smulge din când în când câteva flori, dar își urmează drumul său aiupra. Poe­tul privește arta sa cu gravitate sinceră : poe­zia nu e un prilej de pe­trecere încântătoare, o atitudine ce se uită le­sne și o simplă formă sonoră pentru simțiri ce nu-s decât înfiorări de o clipă și pentru gânduri fungibile cu oricare altele. D-l Stamatiad dă poeziei un loc în viață și vieții o reală însemnătate în poezie ; versurile îi deschid largi zările unei alte lumi în care, cum spune cu un termen clar și semnificativ un po­et­ contemporan, evadează din închisoarea lumei acesteia ; versurile îi sunt totuși și mărturisirea oglindă și ecou a vieții trăite, ale cărei dureri reale le adoarme sub masca poeziei. Stamatiad a putut să scrie fără să ia numai o poză această mărturisire simplă . Și lumea mea e fantazia,­­O lume fără de hotare In ea mă simt avut și mare , Palatul meu e Poezia. Da, mi-am creiat o altă viață, Cu orizonturi mult mai clare, Cu ceruri vaste și stelare, Cu-o nesfârșită dimineață ! Evadarea pe aripile poeziei. Și tot astfel poezia stăpânește vieața trăită față de care îi dă poetului o nepăsare senină : Zădarnică ți-e ura, zădarnică ți-e lupta — O, s’a schimbat copilul ce’n vremi mai cunoscut ! Nimic nu mă’nspăimântă, nimic nu mă rănește, Regină mi-este Arta, tovarășe și scut! Cu o asemenea atitudine față de poezie, Sta­matiad nu poate să o conceapă ca un verbiaj sonor și deșert și ca o acumulare de mici efecte de amănunt ; el caută să spună ceva în versu­rile sale și, prin afinitate electivă, este în spe­cial atras de poezia care are un fond de cuge­tare sau de simțire general și profund ome­nească. In acest sens se precizează opera poe­tică în care Stamatiad persistă , a plecat de la Baudelaire—și încă din partea cea mai plină de gânduri a poeziei lui ® și a ajuns la Maeterlinck poetul, care, cu mijloacele cele mai simple și mai clare, vrea să redea o stare sufletească atât de profundă, în­cât e vecină statornică cu mis­terul de nepătruns al morții. A plecat de la o poezie alambicată și pretențioasă cum e cea mai mare parte a producției noastre poetice pasti­­șate după cele mai la modă școli din Franța și s’a oprit apoi, desfășurându-se și câștigând în profunzime, la o poezie sinceră, intimă și sumbră care va rămânea desigur drept partea personală trainică a versurilor sale. După ce am expus aceste considerente psi­­h­ologice, pentru a căror gravitate cer iertare d-lui Stamadiad, de­oarece ele nu concordă nici cu tinerețea, nici cu numărul mic de pagini al operei d-sale, voiu trece mai repede asupra Trîmbiților de aur. Am vrut să determin o di­recțiune și nu o deplină realizare. Iată versuri scrise în felul „Școalei r­oui“ în­tre ai cărei părtași foarte vechi în țara noastră se numără și d. Stamatiade : E seară Pe cerul albastru feerică luna plutește

Next