Flacăra, octombrie-decembrie 1977 (Anul 26, nr. 40-52)

1977-11-24 / nr. 47

Palermo, unde din vecie lumina nu e odihnire, unde sublim şi sărăcie dorm laolaltă in neştire. Sub cerul tău întîrziat in idealuri şi vendete, în aur, foamete şi sete, eu paşii lui i-am căutat. Ardea, de gîndurile lui, ţărmul îndepărtatului. Aerul gras nemuritor părea, un vis părea un cor al mării, al nisipului, al stelelor, al vîntului. In tot vedeam privirea lui, oglinda lui. Nicolae Bălcescu. Ploua mărunt a primăvară, negrii măslini suiau pe stînci, i-asemuiam cu ochii-adinci ca vechile dureri de ţară. O aură, un roşu nimb. El strălucea. Doar mina albă părea scriind acestui timp. 1. Și dacă pietre-am adunat Ele sînt numai un oftat Ridicat din miez de ape Sufletul să mi-l dezgroape. Dintre buni străbuni să urce Punind za cuvintului Cu soare in graiul dulce Să rup coasa vintului. O, cind lebada-ntre stele Strigă florile in pruni, îmi cert sufletul să-l spele Limba de amărăciuni. Limba zboară din morminte Usucind fruntea de ploaie, Mugurii desfoaie Abura fierbinte. Limba noastră, omenime, Răsare tot cer de zi, Şi cerul nu şi-l uită nime Cit săminţă om va fi. 2. Mult dor nescris mai doarme in văzduh. Ce primăvară ! Ce legi precise doamne Mă intorc flacără de-afarâ , Vint, pâmintul neuimire Moare, Şi in noi nu moare Luminarea din privire, Zarea, veşnic zare. Şi dacă-mi vine cind şi cind Să mă-ngrop iar noi plingind, Fără soare fără cer, De ţară străin să pier, O, trup, schimbat in iască, Fruntea mea osindâ, Ascultaţi cum frunza cintă A lumină românească. Ştiu la casa mea bătrină Nu-i tăcere in livadă. Poate mierla Tot mai zace Singură pe rană, Sau mă cauţi In baladă Zincă dulce aspră mamă. 3. Tot nu ai uitat cum am fost, Dacă m-ai iubit e tîrziu, Cuvinte nu mai au rost. Iarba tot de păsări întreabă, Să o evite pînâ cad după seară, Dacă m-ai iubit e tirziu, Mă strigă marea afară. Poate voi m-aţi pierdut, Poate eu, Dulci femei vă priveam orb şi surd, Nu era vreme de zburd, Poate-am fost doar Văzduhul de gînd. ^ Dacă m-aţi iubit e tîrziu, Cuvinte nu mai au rost. Fruntea mea fie-vă reazâm, Inima ascundeţi-o în mină, Dacă m-aţi iubit, E tîrziu, Sint păstorul din lună. 4. Dragostea mea Friguroasă stea împietrire - ger N-am ce să-ţi mai cer. Ard văzduh cu munţii Făcliile frunţii, vie V \ BALCESCU (Fragmente) Brad subţirel Ascuns după stea Striga-n urma mea Cum mă pierd de el Şi cum dat mi-a fost S-adorm singurel. Dragoste şi frăţiori Mi-au legat de subţiori Lemn argint Giulgiu alint Izgonindu-mă să cer Mila doinelor din cer. Era vremea norului Şi miel prior Treceam s-adorm Miez in miezul zborului Trandafirul cerului Fără somn. 5. Avea ochi cerneluri tari, Pârul nuntă de corbi mari. Zîmbet, taina zborului, Barba lui întunecime. Faţa, miere de albine de cinci tei Nicolae Bălcescu în viziunea pictoru­lui de azi Florin Nicoliu întorşi în ei auzeau ca pe nălucă glasul lui aprins, împins să se ducă. Ducă, lacrimar şi stei, Nicolae Bălcescu. 6. Cu­ pâmînt lumina mare. Seca apa prinsului. Şi floare, trupul dinsului, il văzui. Suia pe grui aşteptat de trei femei, numai ochi in ochii lui. Lucrau aur şi inel pentru el. Lucrau tăcut. Eu aşa le-am cunoscut. Una mamă, alta zină, fecioară de căprioară, alta sfîntâ mai bătrină. Plingeau Şi lucrau zorii Cu­ pâmint lumină mare Mingiierii dinsului. 7. El, bărbatul,­­ mai purta semnele de bătălie. Şi pieptul de la manta Era stropit cu venin, umezit de grele şoapte, să-i fie trupul strein, sâ-i fie cerul strein, pâmintul sub el strein, Sâ-l culce amurg strein, pînâ trece-va de moarte Luminatul. Nicolae Bălcescu. 8. L-am văzut. La schimbarea înfiripat din tăcere. Glasul lui adiere şi gind fulgera luminind, Cuminţenia pămintului, Nou născutul pămintului Glasul lui. 9. Eu, Nicolae Bălcescu Dacă m-aţi chemat, vă mai spun, Uniţi tot ce are ţara mai bun, Nu uitaţi, Fruntaş al frăţiei am fost, Nici un rău n-am făcut nimănui, Tuturor le-am intins braţ frăţesc, Dacă nesaţiile unui prieten lovesc Căinţele greşelilor nu mai au rost. De veacuri am răspuns Cu piept bărbătesc Adevărului dureros, uneori nepătruns. Cind împăraţii ne joacă soarta La masa lor, Nu e uşor. Aici, mai vreau să vă arăt Harta, România, Un singur stat Rotund precum o lacrimă, România, Independentă, liberă, Unită. Cind dreptul ţi l-ai cucerit, Nu mai poţi să dai îndărăt. Pe noi mai mult durerile ne-adunâ, Şi nedreptăţile. Stâpîni in ţară solidară, Unită naţiune Noi nu avem nevoie de stâpîni. 10. E greu să împaci oamenii, Şi mai greu e să-i saturi Neastimpâr al virstei firave, încearcă să priveşti cu ochii maturi Lumea care te doare, încearcă să înţelegi Pămîntenele legi. Voinţă, muncă, ordine, organizare. Inima omului deplină Visind, să fie cîntec, frumuseţe, lumină. Fiecare facem parte din stat, Drepturi şi obligaţii Nu sint un fir al vintului De vinturi spulberat, Timpul, viaţa fiecăruia, numai ajută Omul poporul ce nu intră nu derută incovoindu-se la clipa de tristeţe, Timpul din timp frumos renaşte Cind semeni in el frumuseţe De gind, de faptă. O, revoluţia e forţa înţeleaptă. Dorul sfint de armonie, Ea strigă omului : Trezie ! Şi picurindu-i ape vii la timpla Schimbă omul. Omul care aude veşniciile Omul ce biruie nemerniciile. Cite-n văzduhul lumii se intimpla. 11. Păream ne'nduplecat in hotăriri, O, și erau gindite îndelung Destinele unde visam s-ajung. Sau vedeam numai firul vag al coastei poate, Al unei lumi ce abia se-ntrezărea ? Ieșeam ca soarele, oftînd a primăvară Prea timpuriu să deschid mugurii in toate, Să aşez omul în ideea de dreptate Strigindu-mi adevărul numit ţară. 12. Zbor lăuntric sînt păsările noastre, Putere de casă izvoarele noastre, Voinţa renaşte ca iarba pămintului, Eroul prăbuşit reînvie, Ginditorul e Visătorul e cîntecul, soarele Acestui pâmînt, Unde, şi dacă nu-l mai locuim, Revenim. Eu l-am văzut, în roşu nimic strălucea şi părea vie­rina lui albă scriind acestui timp. 13. L-am văzut. L-am auzit, înălţat spre glasul lui văzduh plutea peste patria purtînd numele visat, Românie, matcă de statornicie, fluviu fără de oprire înălțat spre soare întru nemurire. VIOLETA ZAMFIRESCU ■ pămintului soare / florie / Flacăra pagina 18 _ ________ Contemporanul nostru Ceea ce uimeşte, după 125 de ani de la moarte, in personalitatea şi scrisul lui Nicolae Bălcescu este acuta lor actuali­tate. In limbajul epocii sale, dar într-o limbă care — aşa cum remarcau Emines­­cu şi Iorga — a reprezentat o culme în epocă şi a rămas, ca atare, proaspătă şi vie după un secol şi un sfert, Bălcescu vorbeşte cu noi de parcă ar fi un con­temporan. Sfaturile din corespondenţă, ideile semănate de-a lungul operei, avîn­­turile, avertismentele, toate încheagă un dialog peste timp din care tocmai timpul pare să se şteargă, lăsîndu-ne faţă în faţă. Nici un „înaintaş", cu excepţia lui Eminescu, n-a reuşit, în perioada moder­nă a culturii române, să-şi cucerească acest statut de etern tovarăş de simţire şi gind al urmaşilor săi. Şi Kogălniceanu, şi Alecsandri, şi Russo, spre a nu mai vorbi de Bolintineanu „datează", rămin cu ceva prinşi de timpul lor, se cer „e­­vocaţi", aduşi către noi printr-un efort de resurecţie. Bălcescu este mereu lingă noi. Aşa l-a simţit Eminescu, aşa l-a sim­ţit Nicolae Iorga, aşa îl simţim şi noi. Care să fie secretul ? Cred că secretul trebuie căutat în dimensiunile grandioase ale personalităţii şi în structura morală a omului. Bălcescu nu este doar un revo­luţionar şi om politic român de la 1848, nu este doar un mare om de stat, cum au fost un Cavour în Italia sau un Ko­gălniceanu la noi, ci el este un simbol de valoare universală al însăşi ideii de revoluţie, al însăşi ideii de renaştere na­ţională în veacul al XIX-lea. Este un român cu infinit mai mult geniu politic decît unii dintre tribunii vremii sale şi nu mai puţin cu un suflet de învietori din morţi ai naţiunii lor. Bălcescu a fost o legendă şi un simbol încă pentru contemporanii lui. Costache Negri, Alecsandri, Ion Ghica, D. Bolin­tineanu, G. Creţeanu l-au imortalizat în scris, pictorii revoluţionari s-au oprit la chipul său de profet mistuit de viziuni grandioase. Făcea parte din categoria acelor inşi care au puterea de a „cata­liza" o epocă, de a accelera configura­rea sufletească a unei generaţii, de a lu­mina şi limpezi gîndurile sau de a provo­ca reacţii violente. A fost iubit şi a iubit, a fost urît şi a urit, a fost în toate un om viu, din carne şi oase, şi totuşi nu ni-l putem închipui altfel decit o flacără mistuindu-se pe sine ca să-şi lumineze veacul. Prin Bălcescu, poporul român dă tradiţiilor revoluţionare ale umanităţii o figură de prim plan, cu nimic mai prejos decît a eroilor revoluţionari din alte ţări. Cind citim pe Bălcescu, nu ne putem împiedica să ne gîndim la doi tineri de aceeaşi vîrstă, care atunci cind valahul rostea, la Dunărea de jos, cele mai răs­picate fraze revoluţionare auzite prin a­­ceste părţi de lume, redactau, la celă­lalt capăt al Europei, Manifestul parti­dului comunist. Este aceeaşi incandes­cenţă revoluţionară, aceeaşi ură pe aşe­zările strimbe ale unei lumi ce-i împilau poporul deopotrivă din afară şi dinlăun­tru, aceeaşi capacitate de a privi foarte departe, în viitor. Kogălniceanu, cu atît mai evident I. C. Brătianu gindeau şi lucrau pentru o naţiune, dar în folosul unei clase , bur­ghezia română, care se afirma tot mai puternic in epocă. Bălcescu gîndea pen­tru acel popor român căruia o istorie frămîntată şi suferinţele veacurilor i-au dat dreptul să nădăjduiască la o viaţă întemeiată pe dreptate şi frăţie. Soarta l-a cruţat, răpirrdu-l în plină tinereţe, să asiste la ce au făcut „urmaşii săi" ca­­ragialeşti din revoluţia burgheză. De-ar fi avut longevitatea lui Alecsandri ar fi apucat primele rafale de gloanţe trase de România burghezo-moşierească în ţă­rănime şi ar fi scris „plugul blestemat". Moartea l-a transformat în simbol şi l-a păstrat tînăr, înflăcărat, mereu gata să ia de la capăt visul lui, imediat ce timpurile acelea au venit. Bălcescu re­naşte în sufletul nostru, prin noi, prin febra creatoare a vremii noastre. El vor­beşte cu cuvintele noastre, el vibrează în sufletele noastre. Şi de aceea nici o altă clipă din istorie nu a fost mai priel­nică redescoperirii personalităţii şi ope­rei lui în adevăratele lor dimensiuni. Şi nu numai a redescoperirii, ci a îm­plinirii idealurilor sale prin tot ceea ce creăm acum, cind în zeita libertate, visa­rea lui de-o viaţă, şi-a arătat soarele său de lumină, ale cărui raze încunună şi fruntea sa de gînditor vizionar, de tri­bun revoluţionar şi de patriot nepieritor. DAN ZAMFIRESCU ■ ANUL XXVI - Nr. 47 (1 172) - 24 noiembrie 1977

Next