Foaia noastră, 1985 (Anul 35, nr. 1-52)
1985-03-29 / nr. 13
•M VINERI 29 MARTIE 1985 CENTENAR Mateiu Ion Caragiale (1885-1930) Mateiu Ion Caragiale a avut o viaţă ciudată, stranie şi cu totul particulară, mai ales în raport cu condiţiile epocii în care a trăit. Nu mai puţin interesantă şi oarecum şocantă este şi opera lui literară, modestă ca volum de pagini, dar originală prin substanţe şi particularităţi ale scriiturii. Autorul, fiu natural al lui I. L. Caragiale şi al Măriei Constantinescu, a văzut lumina zilei la Bucureşti, la data de 25 martie 1885; în 1889, dramaturgul se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly (din această căsătorie se naşte Luca, care păşeşte, ca şi fratele său Mateiu, pe urmele tatălui. Adus în noua sa familie, Mateiu devine una din slăbiciunile tatălui său, care se ocupă cu stăruinţă de educaţia şi formarea celui dintîi copil. Mutat la Berlin, după cum se ştie, în 1904, I. L. Caragiale îşi îndrumă fiul, pe Mateiu, să studieze dreptul; acesta, însă, necunoscînd nici limba germană, neavînd nici atracţie către studii juridice, ci către artă şi lectură, îşi consacră timpul cercetării vieţii berlineze. în 1905, revenit la Bucureşti, Mateiu, care prinsese pasiune pentru genealogii şi forme de viaţă nobilitară, şi locuind la mamă-sa, intenţionează să urmeze şcoala de ofiţeri. Respins la examenul de admitere, se înscrie totuşi la drept, pe care nu-l termină, deşi începuse studiile cu oarecare entuziasm. I. L. Caragiale ar fi dorit să dea fiului său instrucţia superioară de care el n-a putut avea parte. Mateiu Ion Caragiale a ocupat, după moartea tatălui său (petrecută în 1912), diferite slujbe. Sprijinit, probabil, de tatăl său, la redacţia revistei Viaţa românească (condusă de Garabet Ibrăileanu), Mateiu publică în 1912 un număr de treisprezece poezii, care marchează debutul său ca scriitor. Un volum, intitulat Pajere, va aduna în 1936 după moartea autorului, poeziile lui Mateiu Caragiale. Căsătorit, în 1923, cu Marica Sion (fiica poetului Gheorghe Sion), Mateiu Caragiale are posibilitatea satisfacerii unei idei fixe care-l stăpînea de multă vremea: aceea a manifestării stării nobiliare (pe casa moşioarei sale arborează chiar un pavilion cu embleme nobiliare, construite de el). Mateiu Caragiale s-a stins din viaţă la Bucureşti, în ziua de 17 ianuarie 1936. Creaţia literară a constituit pentru Mateiu Caragiale căutarea unui echilibru între personalitatea lui stranie şi din alt veac, anacronică în bună măsură, şi expresia artistică. Ca poet, Mateiu Caragiale este modest. Singura culegere, Pajere, a fost editată la scurtă vreme după moartea poetului, prin grija soţiei lui Marica şi a lui Perpessicius. Cele mai multe poezii ale acestei culegeri sînt sonete, realizate ca un fel de portrete ale unor chipuri din alte vremuri, în care apar domniţe sau voievozi. în aceste chipuri de domniţe şi domni, Mateiu Caragiale pare a-şi căuta strămoşii pe care i-a confecţionat heraldic. Justificarea scrierii acestor poezii ni se pare explicată în poezia Singurătate, în care călătorim pe undele de vis ale autorului într-o lume din care nu lipseşte fascinaţia. Melancolia face un piept u-mi să tresalte Neînţelese doruri, in vreme ce-aţipind Fiinţa mea de astăzi, in locu-i răsar alte Zguduitoare patimi cu foc mărturisind. Umbroasa-le poveste măreaţă se-mpleteşte La murmurul ei sumbru plutind in depărtări, Nostalgică gîndirea în voie-mi pribegeşte Şi nesfirşit de tristă, se pierde, se topeşte într-un noian albastru de mistice visări. . . Dar, Mateiu Caragiale şi-a cîştigat faimă ca prozator. Două sînt realizările lui mai importante în acest domeniu: Remember şi Craii de Curtea-Veche. Pentru amîndoi, timpul de gestaţie a fost foarte lung, dacă ne gîndim şi la numărul redus al paginilor. Remember a început să fie redactată din 1911, pentru a fi publicată în Viaţa românească în 1921, iar în volum în 1924. Acţiunea, sau mai bine zis întîmplările se petrec la Berlin, într-o atmosferă misterioasă, stranie, ieşită din comun prin modul de comportare al personajului principal, un sir Aubrey de Vere, un tip enigmatic, ascuns într-o ţesătură de taine. Taina stăpîneşte totul în Remember. Tînărul nobil englez, sir Aubrey de Vere, îşi ascunde originea, chiar şi numele său este o taină. Este un personaj bizar, stăpînit de vise, dorinţe exotice şi tristeţi incurabile şi preocupări care ţin de ocultism, înfăţişarea, îmbrăcămintea, totul este straniu la Aubrey. Remember este o scriere particulară, prin care se îmbogăţeşte la noi literatura misterului, continuîndu-l pe Mihai Eminescu (Sărmanul Dionis), Alexandru Macedonski, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, Adrian Maniu și Vasile Voiculescu. Craii de Curtea-Veche este scrierea care îl reprezintă cel mai bine pe Mateiu Caragiale, fiind opera lui de căpătîi. Muncită și aceasta timp îndelungat (o primă schiţă e de prin 1910, fiind tipărită fragmentar în Gîndirea, în 1926-1928, iar în volum, în 1929). Craii de Curtea-Veche nu este un roman, ci o povestire. Pînă la forma definitivă, publicată în 1929, scrierea a trecut prin mai multe variante şi trepte; ea face parte dintr-un proiect mai amplu, proiect nerealizat din cauza vieţii neliniştite a autorului şi a stingerii lui din viaţă la o vîrstă care se numeşte maturitate Cavea doar 51 de ani). S-ar părea că titlul povestirii i-a fost sugerat de o explicare a zicătorii româneşti „Craii de Curtea- Veche”, apărută în revista Vatra (nr. 2, I. 1884), scrisă mai mult ca sigur de George Coşbuc. Textul acestei „explicări” este următorul: „La ijjo, după mazilirea lui Grigore Ghica, Muntenia se afla sub un guvern provizoriu. O ceată de mahalagii bucureşteni, în frunte cu grecul Melanos, s-au răsculat şi şi-au ales domn. Toţi ştrengarii din Bucureşti s-au înfrăţit cu revoluţionarii şi au început să jefuiască oraşul şi să colinde stradele aprinzind şi omorînd. Melanos avînd cucă de domn în cap şi toate hainele domneşti pe cari le furase şi călare pe un măgar, mergea în frunte, mort de beat. Aşa a ţinut lucru trei zile şi trei nopţi. Negustorii, văzîndu-şi ameninţate vieţile şi averile de aceşti „crai”, au alergat la Cotroceni la un agă turc, care a stat în mînăstire cu puţintică oaste. Aga intră în Bucureşti, se luă după „crai”, spînzură pe care-i prindea şi restabili ordinea. Această revoluţiune se numeşte „a ape lipsiţilor de la Curtea-Veche”. Dar şi ruinele Curţii-Vechi puteau sugera titlul operei lui Mateiu Caragiale, ca vestigii ale unei lumi vechi spre care aspira autorul. Povestirea are o construcţie neobişnuită. Întîmplările sînt amestecate, întrerupte de fapte secundare. Eroii principali ai povestirii sînt Paşadia, Pantazi şi Pirgu, ţipi interesanţi şi poetici, care duc o viaţă boemă, cu totul neobişnuită. Urmărind întîmplările vieţii lor, autorul ne poartă prin boema Bucureştiului din primele trei decenii ale veacului nostru. Viciul şi desfrîul unei anumite categorii sociale, aceea a aristocraţiei, constituie fondul naraţiunii. Paşadia şi Pantazi reprezintă elocvent decăderea iremediabilă a clasei lor aristocratice. Aceştia sînt proiectaţi pe un fundal al trecutului, această proiectare fiind menită să sublinieze decadenţa lor. Prin oarecare opoziţie, cel de-al treilea, Pirgu, pare a reprezenta burghezia care se ridică. Suntem undeva la graniţa dintre Orient şi Occident, unde apele balcanismului se amestecă cu cele ale civilizaţiei occidentale. Aceste ape amestecate se reflectă şi în stilul naraţiunii, unde ne întîmpină un limbaj bogat, de o mare distincţie şi rafinament, alături de unul grosolan, nu o dată argotic, pe alocuri chiar vulgar; stilul se acordă cu o mare preciziune mediului zugrăvit, trăirilor personajelor, contribuind la caracterizarea lor. Fresca Bucureştiului, începînd cu anul 1990, este foarte bogată, urmărind „aventurile” celor trei „ceai”, paleta se deschide larg, spre cele mai variate aspecte ale vieţii sociale şi politice ale vremii. Craii de Curtea-Veche, este o realizare din cele mai preţioase ale prozei româneşti interbelice. GAVRIL SCRIDON Premieră la Kaposvâr La Teatrul „Csiky Gergely” din Kaposvâr a avut loc în zilele trecute premiera piesei „Baia de aburi” de Maiakovski, în regia lui Peter Gothăr, în clişeu, moment din spectacol. Renumitul dirijor Antal Dorati conduce soliştii, corul şi orchestra Casei de opere din Budapesta, dirijînd aici opera „Fidelio” de Beethoven. La 11 martie 1985 în clubul întreprinderii Volan, Păi Liptări, directorul Bibliotecii judeţene a deschis expoziţia sculptorului budapestan Laszlo Kutas. Aceste plachete şi statuete minunate pot fi văzute pînă la sfîrşitul lunii martie. Expoziția sculptorului Laszlo Kutas Antal Dorâti la Budapesta în clişeu: Antal Dorâti în timpul repetiției.