Foaia Românească, 2008 (Anul 58, nr. 1-52)

2008-01-18 / nr. 3

FOAIA românească 18 IANUARIE 2008 Ioan Slavici, marele clasic al literaturii române Luna aceasta, pe 18 ianuarie, se împlinesc 160 de ani de la naşterea scriitorului ardelean, Ioan Slavici. S-a născut în 1848, anul revoluţiei, la Şiria, ca fiul unui cojocar, Sava Slavici şi al Elenei Borlea, fiica preotului din Măderat. După învăţături căpătate în sat, apoi la liceul din Arad şi cel din Timişoara al minorităţilor (ca să înveţe nemţeşte) rămâne doi ani acasă ca apoi să meargă la Pesta să înveţe dreptul, dar fără tragere de inimă, pentru că lui îi plăceau psihologia şi, în general, filozofia. Slavici mărturiseşte că se complăcea bine în soci­etatea maghiară şi că se înstrăinase de cea româ­nă căreia nu-i cunoştea nici „trecutul, nici literatura". Era atunci epoca în care „Juni­mea" strângea o seamă de bucovineni şi ardeleni ce exercitau asupra literaturii o înrâurire covârşitoare şi determinau în parte o nouă stare de spirit. încă din această epocă şi numai în mediile studenţilor de pes­te munţi se naşte ideea unei Românii corupte şi bizan­tine. Unii se simt dezrădă­cinaţi, alţii, ca loan Slavici, se cred datori a lua biciul în mână şi a încerca pe­depsirea unei societăţi pu­trede. Abia pe la sfârşitul anu­lui 1869, când merse la Viena, Slavici a cunoscut pe Eminescu şi prin el lucruri­le româneşti. Eminescu îl puse, în 1871, în legătura cu Convorbirile, cărora le trimise studii asupra ma­ghiarilor şi după aceea poveşti. Debutează în 1871 cu o comedie, „Fata de bi­­rău", publicată în revista „Convorbiri literare", dar vocaţia lui e de prozator şi se va concretiza în 1881 cu volumul „Novele" din popor, moment de seamă in evoluţia prozei româ­neşti. La 24 iulie 1872 se întoarce la Siria şi redac­tează în aprilie 1873 „Umo­ristul" (Cura satului) cola­borând cu numele de Ioan Slaviciu Borlescu. între timp, poposeşte la Iaşi pentru scurtă vreme (1874), apoi merge la Bu­cureşti, unde este secretar al unei comisii de docu­mente istorice (colecţia Hurmuzachi), profesor la Liceul „Matei Basarab" şi redactor la „Timpul" (coleg de redacţie cu Eminescu şi Caragiale între 1877-1881. în 1882 este ales membru corespondent al Academi­ei, secţia istorică. După 1876 îl găsim la redacţia ziarului ,„Timpul", iar din 14 aprilie 1884 or­ganizează ziarul „Tribuna" la Sibiu. Aici îndrumă pri­mii paşi în literatură şi în­lesneşte debutul poetului George Coşbuc. Cu toate că avea o viziune politică foarte combătută (pentru care face şi temniţă la Vatz în 1889) Slavici era un om paşnic căruia îi plăcea ae­rul familial, grădinăritul, fotografia, sculptura în lemn. A avut şi o descen­denţă bogată şi rămuroa­­să trecând graniţele ţării. Slavici s-a stins din viaţă la 17 august 1925 în casa fiicei sale, Lavinia, din Cru­cea de Jos, Panciu şi este înmormântat la Schitul Brazi din Panciu. Printre marii clasici, din­tre care fiecare reprezintă superioară înflorire a unui gen sau a unei specii în li­teratura română (M. Emi­nescu fiind prin excelenţă poetul, I. Creangă - poves­titorul, I. L. Caragiale - dra­maturgul), Ioan Slavici este cunoscut îndeosebi ca nu­velist de excepţie. Alături de M. Eminescu, I. Creangă, I. L. Caragiale, I. Slavici adu­ce prin opera sa filonul popular al povestirei şi un univers al satului ardele­nesc, creind în proza ro­mânească romanul şi nu­vela de tip realist psiholo­gic, înscriindu-se în rândul prozatorilor moderni şi anticipându-l pe L. Rebrea­­nu. Scriitorul este cunoscut în literatura română, mai întâi prin nuvelele sale, care aduc o viziune realistă asu­pra satului transilvănean, intr-un stil sobru, persona­je memorabile, teme uni­versale cum sunt: patima banului, dragostea, trans­formarea omului etc. în acest sens sunt: „Popa Tandra", „Gura satului", „Budulea Taichii", „Moara cu noroc", „Comoara" etc. Romanele sale „Mara", „Din două lumi", „Cel din urmă armaş",„Din bătrâni", pun în lumină pe lângă as­pectele menţionate mai sus, târgul transilvănean şi istoria. în creaţia scriitoru­lui întâlnim: drame istori­ce, poveşti, memorii, etc. Unul din păcatele omeneşti drastic sancţionate de scri­itor este ispita banului. Ro­manul „Mara" precum şi nuvelele sale „O viaţă­ pier­­dută", „Vatra părăsită", „O jertfă vieţii" şi în special „Moara cu noroc", gravi­tează în jurul acestei teme. Vorbind despre specifi­cul nuvelisticii lui Ioan Sla­vici, considerat „Un Balzac al satului românesc", Du­mitru Micu, remarcă: „No­utatea cea mai mare a nu­velisticii lui Slavici consis­tă în conţinut, în feno­menele de viaţă pe care le elaborează şi în vigoare cu care le expune. Nimeni, până la acest scriitor, n-a cercetat cu atâta pătrunde­re şi perseverenţă aspectul social, nimeni n-a înfăţişat în această măsură strân­sa corelaţie între fenome­nologia vieţii sufleteşti şi modul de trai, poziţia eco­nomică, existenţa socială, într-un cuvânt". Aprecieri favorabile avea să facă şi Mihai Eminescu, cel care l-a descoperit pe I. Slavici în anii studenţiei la Viena. Oprindu-se asupra adâncimii sufleteşti a vieţii create de autor, Eminescu spunea că: „Această lume a lui Slavici seamănă nu numai în exterior cu ţăra­nul român, în port şi vor­bă, ci cu fondul sufletesc al poporului." A.L.B.

Next